Values-led Lives (The way Jesus wants us to think and act) | Book Reflection 1

What values do you live by? In case you scan your memory for the verse/commandment “Thou shalt live by values”, you will not find it. Well, not in such wording… For sure it is in the Bible. And maybe you can see it anew if asked: what principles drive your thoughts, words and actions? What virtues do you uphold? What standards do you have as a solid foundation? What is that thing that you stand for?


Just to take it easy, delve into it and recognize some values, enlisted here not as an exhaustive list, but mostly as a background with multiple points of reference.

1. Values

Fairness, family, Bible knowledge, world mission, community, encouragement to others, giving, relationship with others, leadership, cultural relevance, prayer, excellence, evangelism, team ministry, creativity, worship, status quo, co-operation, care for the lost, mobilized laity, tradition, obedience, innovation, initiative. You can add others.

Give them each one a score: 1 for not important, 2 for somewhat important, 3 for important, and 4 for most important. Add to another list only those scored with (3) or (4). Prioritize them. The first 6 are your core values. So, what next?

The challenge author presents to us is to look at the values like to a fragrance. “Don’t have it, be it!”


“Being values-led is not easy and the church that assumes it can be done at one board meeting is naïve.”

2. Inside

We are bound to judge what we see (behavior), coming with verdicts over what we cannot see (heart). Of course, there will be a clash of values when a pastor, elder, deacon, member sees things different in the church, maybe even persons behaving (dress, speech, acts) totally different from “a holy priesthood”. As the author discreetly mentions it in the subtitle of the book, we are to first think, and then to act. He clearly then states that:

“values have to do with cleaning the ‘inside of the cup and the plate, that the outside also may be clean’ (Matthew 23:26).”

3. Conflict of values?

Not necessarily. Maybe another look, admitting a hierarchy, priorities, timing. Recounting a situation where his culture demanded a certain action, for equality of women, the author was instructed by the women themselves to refrain of any such act. He points out:

“immediately I recognized a higher value than equality. It was not about doing what was right – it was about doing what was good.”

I also struggled with it until, towards the end of the book, where there is a provoking chapter title (“Would you stone a ‘Sabbath breaker’?”), I learned about the hierarchy in Jesus’ ministry. As Llew presents it,

“Do not put an act of worship before an act of mercy!”

(like healing a sick after Sabbath sunset).

4. Visitor’s lack of values

Here comes the visitor to your church, and you can’t tell if is a he or a she…, well, what to do then? Maybe you should just invite the person in, to know God. He knows for sure more about… him/her.

“’But,’ you ask, ‘when do we tell them to shape up?’
My answer is: ‘You don’t!’”

I found this very courageous, thank you Llew.

The author rightly observes:

“Jesus’ condemnation of sin is clearly aimed at religious people, not sinners.”

As a matter of fact, I remember the sermon of John the Baptist. Have you noticed also that he is very welcoming to all kinds of strangers, sinners, pariah (Luke 3:10-14), while he is like a fiery furnace against the hypocrite believed-to-be saints (Matthew 3:7-9)?

While the pastor preaches to the saints, the deacon sometimes assumes the same role in his little parish (the hallway at the entrance of the church) to admonish the sinners. Or, on the contrary, to invite them in. Yes, inside, as they are. Watch out:

“The few words [the deacons] speak may be worth more than all the words spoken in the sermon.”

5. The World

While the author confirms that “our Gospel is both world-denying and world-affirming”, and that, according to Jesus and Paul, we are to be in but not of the world, he points out:

“God so loved the world. […] What if our big concern were the world – not to escape it, but to reach it for Christ.”

As another teacher told me (Wilson Paroschi, while teaching the Gospel of John), many of us read John, with his kind of black/white framework (light/darkness, life/death, truth/error), and we miss Luke reading, where Jesus is all to all (Gentiles, women, lepers, dead).

Yes, it is that tension still: in this world, but not of this world.

6. Affirming the values

Quoting a study referred to by Kouzes and Posner, the author reminds us that

“the bottom line of the study is that the people who have the greatest clarity about both personal and organizational values will show the highest degree of commitment to the organization. The lesson for us is that values clearly stated and clearly taught promote loyalty, invite participation and close the back door of the organization.”

I got it: values clearly stated.

Paraphrasing a statement of Sherry Stewart Deutschmann, the author continues:

“Your number-one job as pastor if to be the chief ‘culture officer’, to guard the culture and make sure the church is what it says it is. And your second job is to be the chief communicator of the vision of your church.”

Once again: be what you say you are, and communicate it.


“We must first define our standards of service and then inspire our members to achieve them. And there is no better way of doing this than through stories that members can relate to and aspire to emulate.”

Stories. Yes. After stories.

7. The Value Gap

Hm, do you have to touch that?…

“Brene Brown (Daring Greatly) argues that the greatest threat to creativity, innovation and learning in any organization is the disengagement of people from those organizations because of a disconnect that arises between their leaders and the values they preach.”

In one word: hypocrisy. We all fail. But is one thing to fail, and say it’s bad, and another thing to be complacent into it.

8. The crisis:

“What does the leader do when the team seems to be falling apart? John records the action [Lord’s Supper, washing disciples’ feet; John 13:4-5].

The Leader never gives up on His values. He is true to His nature. He is always values-led.”

9. Old wisdom, new perspectives

“Love God and do whatever you please.” A shock for the conservatives… a license for liberals? Thank you, Llew, for quoting it in the context.

“Love God and do whatever you please: for the soul trained in love to God will do nothing to offend the One who is Beloved.” (Augustine)

What an attitude! What a value to be led by even in the 21st century!

10. Ultimate value

Yes, the ultimate value, never to be sacrificed is… sacrifice. Llew introduces the reader to Jesus Christ:

“Here is a Bridegroom that commits Himself to death for a bride before the wedding takes place.”

That makes it more than a sermon for a wedding. It is a continuous wedding with the Bridegroom.

A question on the back cover, which pays off:
What would you sacrifice everything else for?

I met Llewellyn Edwards when I came to Ireland as a new Seventh-day Adventist pastor. Leading the Ministerial Association in the British Union Conference, he visited me and encouraged me to enrol to a Master in Leadership program. Llew was himself a graduate of this program almost two decades earlier. By a divine coincidence, I was fortunate to have him as my adviser in the LLG (Leadership and Learning Group) for the years of the program. This “ little book of big values”, helped me toward growing in the first competency of the program, Developing Spiritual Leadership.


Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

Cine sunt cei 7+1 împărați din Apocalipsa 17? Sunt regi, împărați, papi, imperii? (Și eventual, dacă poți, în contextul acesta, menționa succint și despre femeia în purpuriu: fiara din apă, fiara din pamant…). Mulțumesc.


Mulțumesc și eu de întrebare. Știi tu mai multe, altfel nu aduceai în discuție „papii” 🙂 Am auzit și eu tentativa de interpretare conform căreia împărații din acest text sunt papii, și, numărați de la o anumită dată, mai pe sărite (!), ar fi, pasă-mi-te, cam gata, adică… actualul papă e ultimul. Așadar, sfârșitul lumii e mai aproape decât planurile de pensionare ale pontifului Francisc… (Rămâne între noi, așa au zis și de Benedict.)

Mai bine, hai să vedem cu ochii noștri ce spune textul, înainte de a-l citi cu ochelarii altcuiva. Te sfătuiesc să îți iei Biblia și un creion, ca să subliniezi câteva lucruri pentru a face conexiunile mai ușor. (Știi și Apocalipsa 13, că altfel nu spuneai de fiara din pământ, de fiara din apă…)

Personajele principale ale capitolului 17 sunt două:

  1. o femeie cu o reputație îndoielnică (curvă – nu de sex e vorba, ci de relații nepotrivite, imixtiuni din zona religie și politică)
  2. o fiară cu trăsături impresionante – șapte capete, zece coarne

Merită să păstrăm clar această deosebire, fără să amestecăm trăsăturile personajelor, fără să le suprapunem – femeia călărește fiara, nu e fiara. În același timp păstrăm în minte faptul că cine se aseamănă se adună, cele două au multe în comun și în planuri.

Întrebarea ta are însă de-a face cu planul secund, care ține de descrierea fiarei (capete, coarne…). De aceea e mai bine ca, înainte de a putem analiza detaliul, să avem contextul, imaginea de ansamblu.


Ce știm despre fiecare dintre aceste două personaje, la prima citire a textului?

Femeia este curva cea mare, care are relații ilegitime cu împărații pământului, care stă pe ape mari (popoare), îmbrăcată în culori împărătești și purtând podoabe impresionante. În mână are un potir plin de necurății cu care îi îmbată pe oameni, iar pe frunte are o etichetă fără echivoc: „Babilonul cel mare”. Este într-o stare de ebrietate, dată nu de alcool, ci de sângele urmașilor lui Isus. Acest ultim aspect ne arată că avem de-a face cu un personaj colectiv, instituțional, ce se împotrivește lui Isus și credincioșilor Lui.

Fiara este un animal aparte, fără a-i fi identificat soiul – are culoare stacojie, nume de hulă (deci pretenții tot undeva în sfera religioasă), are o conformație ciudată, nenaturală, cu mai multe capete și cu un număr mai mare de coarne. Este evident o creatură ce nu poartă marca lui Dumnezeu, și ne aduce aminte mai mult de balaurul din Apocalipsa 12 sau de fiara din mare din Apocalipsa 13 cu care împărtășește o serie de trăsături (culoare, șapte capete, zece coarne, etc.).

Ioan se uimește când o vede pe femeia beată – ultima femeie pe care o văzuse fusese în Apocalipsa 12, dar acolo era totul alb, curat, stele, soare, lună, nu sânge, stacojiu și balauri. Îngerul îi atrage atenția că va urma explicația viziunii:

Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. (v. 7)

Restul capitolului este deci explicația. Acolo ne concentrăm.

Hm, am citit.

Dacă ești ca mine, ai fi așteptat poate o explicație mai clară, cam cum avem în Daniel 7:17-18, unde spune clar: “cele patru fiare sunt patru împărați/imperii din cadrul istoriei lumii, dar la finalul ei sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția…” Ei bine, aici explicația e mai degrabă o adăugare de detalii (zoom in), cu mai multe puncte de reper, și totuși o provocare de a cerceta mai departe, cu o minte plină de înțelepciune (v. 9). Hai să revedem!

Taina fiarei

„Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare” (v. 8). Înțelegem că personajul acesta este o entitate a cărei existență se întinde pe mult timp, care suferă o moarte undeva pe parcurs: era, nu mai este, se va ridica. (Re)nașterea ei este din Adânc (vezi și descrierea din 11:7), al cărui manager e Satana (vezi 9:11), și sfârșitul ei este menționat ca o dispariție pentru totdeauna, în același ton luciferic.

Ideea de trecut-prezent-viitor, „era, nu este, va veni” e repetată în partea a doua a versetului, și reapare, pentru a treia oară, în versetul 11. Dacă nu este subliniată aici o existență fragmentată, atunci sigur este o marcă specifică, accentuată prin repetare, și care vine în contrast cu imaginea lui Dumnezeu (Cel ce este, era și vine – vezi 1:4 sau 1:8). Simțim că este și o caricatură a învierii lui Isus. Reapariția fiarei este pricina de uimire a oamenilor, care sunt fascinați de o așa putere de revenire la viață. Parcă am mai citit undeva despre o rană de moarte dată unei fiare, despre vindecarea ei și forța uimitoare de mai apoi, despre uimirea oamenilor în fața unei asemenea reveniri pe scena mondială (vezi Apocalipsa 13:3).

Exprimarea din perspectiva trecerii timpului poate fi văzută deci aici ca una generică, și abia mai jos, la împărați, specificându-se exact că unii împărați au fost (trecut), altul este (prezent), altul nu a venit încă (viitor).


Mai departe explicația e succintă: 7 capete = 7 munți (pe care șade femeia). Dintr-o altă perspectivă, dată de același înger, 7 capete = 7 împărați.

Pot fi șapte munți, și atunci mergem cu gândul la o descriere literală, geografică – și ne putem gândi imediat la care cetate e așezată pe șapte coline… Pentru unii e Roma. Pentru alții e Iașiul 🙂 Hai să nu mergem pe pista aceasta. În Biblie muntele este un simbol al cetății, al puterii, al centrului de comandă (și Satana voia să urce muntele lui Dumnezeu). Dacă îi vedem ca șapte împărați, citim mai departe o anume etapizare a domniei lor, care ne duce cu gândul spre aceleași trei faze – trecut, prezent și viitor.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Interesant, când avea să apară acest al șaptelea, nu avea să stea multă vreme. Încă o dată înțelegem că fiara are o viață extinsă pe o perioadă mare de timp, în care împărați/imperii se ridică, apoi cad, o existență începută înainte de Ioan, și continuată după el…

Un alt aspect interesant este că și fiara este un împărat. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de un om, ci de o împărăție – astăzi am spune o „putere mondială”. Aflăm că este al optulea împărat, dar că e din numărul celor șapte. Cum adică? Este ca și cum am spune: vezi cei 7 împărați? Uite, cinci au trecut, unul este, și altul va veni. Iar unul dintre primii șapte va reapărea la finalul seriei și va fi al optulea. Dar nu uita, de fapt e tot unul dintre primii. Era mort, dar a’nviat. (Evident, nu e vorba de oameni – papi, împărați – care să se cloneze, ci de institutii, puteri.)

Desigur, ilustratorul divin putea să facă o fiară cu opt capete și rezolva situația mai ușor. Dar realitatea e mai complexă decât pare – în unele imperii puterile s-au amestecat (mezii cu persanii sau fierul cu lutul), în altele s-au metamorfozat (fierul din picioare devine fier amestecat cu lutul, ca pamântul pe care stătea). Concret, fiara poate fi identificată atât de ușor după capetele ei, încât ori că te uiți la ea ori te uiți la un cap anume, vezi același lucru.

Să nu uităm că în peisaj mai sunt și 10 coarne. Din nou explicația e succintă: 10 coarne = 10 împărați. Lor le aparține viitorul. Din vremea lui Ioan se vedea că acești împărați „n-au primit încă împărăția”. Aici nu e vorba de imperii, ci de mai mulți împărați care împărățesc simultan. Textul spune că, atunci când urmau să primească puterea, nu aveau să stăpânească prea mult – un ceas. (Parcă e Belșațar în Daniel 5, care nu știa că va mai domni doar câteva clipe.) Acești împărați vor domni împreună cu fiara, dar de fapt îi vor da ei domnia lor. Fiara e în tot și în toate, se identifică deopotrivă cu capetele și cu coarnele.

Oricine ar fi acești împărați (coarne, capete, fiara), ei se luptă cu Isus Hristos. Și pierdîn fața împărăției lui Hristos. Parcă citesc din Daniel 2:44

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

Explicația îngerului continuă, revenind la personajul „femeia”. Un detaliu care a fost menționat la început, dar neexplicat, este acum reluat: apele = noroade, gloate, neamuri și limbi. Este același public-țintă ca și al celor trei solii îngerești (Apocalipsa 14).

La finalul capitolului mai aflăm o serie de indicii: femeia = cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. Tot capitolul 18 vorbește despre căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu este chemat afară din Babilon! (18:4) E greu de crezut deci că Babilonul este o metropolă anume, simbolul este mai degrabă pentru întreaga lume care se opune lui Dumnezeu. Iar ieșirea nu e trecerea unei granițe concrete, ci părăsirea unei filosofii de viață cu marca lumii acesteia și acceptarea Evangheliei lui Dumnezeu.

Undeva la finalul istoriei, va fi o implozie în tabăra lui Satana, când femeia va fi doborâtă din poziția ei, când coarnele și fiara o vor urî… (v. 16), va fi mâncată de fiară și arse în foc rămășițele ei.

Să revedem identificarea simbolurilor:

  • Femeia = Babilonul, un sistem mondial de conducere și control al lumii prin mai multe mijloace (relații politice, comerciale, religioase – vezi capitolul 18), un sistem apostat, persecutor al poporului lui Dumnezeu.
  • Fiara = sistem mondial politic și militar de conducere, condus de Satana, împotriva lui Dumnezeu, un sistem care susține femeia ce-l călărește
  • Capete = imperii mondiale, succesive prin care fiara a condus lumea
  • Coarne = împărați / lideri ai momentelor finale ale istoriei (să le zicem G10?)

Cine e ultimul împărat?

Revenind acum la întrebarea ta, cine sunt cei șapte plus unu împărați, reluăm textul.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Dacă cel de-al șaselea ERA pe vremea lui Ioan, atunci orice lider mondial actual, orice papă sau putere actuală NU reprezintă vreunul din primii șase împărați descriși aici. Uită interpretarea aia!…

Dacă rămânem la text, Ioan trăia în vremea celui de-al șaselea. Pe vremea lui Ioan era la putere Roma. Așadar, de la ea înapoi în istorie mergem cu alte cinci imperii. Și după ea căutăm un al șaptelea împărat – o putere mondială. Iar apoi revenirea unuia dintre cei șapte, ca un al optulea.

Imperiile dinaintea Romei ar (putea) fi: Grecia, Medo-Persia, Babilonul, Asiria, Egiptul. Fiecare dintre acestea apare în Scriptură ca puteri cu care poporul lui Dumnezeu sau îngerii lui Dumnezeu au avut de luptat. Egiptul a fost menționat de Dumnezeu încă din vremea lui Avraam ca un loc unde sămânța patriarhului avea să fie chinuită. Asiria a distrus regatul de nord, Israelul, cu toate semințiile lui. Babilonul a finalizat distrugerea a ce mai rămăsese, Iuda și Ierusalimul. Oricine citește Daniel capitolul 10 vede o bătălie a îngerilor lui Dumnezeu cu prinții persani și greci. Roma, de la Irod la Nero și mai departe a chinuit pe poporul lui Dumnezeu, evrei și mai târziu creștini.

Același punct de reper concret pentru trecut – capul al 6-lea este Roma – devine foarte important și pentru calculele viitorului.

Dacă citim 2 Tesaloniceni 2 („micul apocalips al lui Pavel”), vedem că și Pavel era conștient de acest lucru și le predase ucenicilor lui un astfel de… seminar de profeție. Astfel, el le spune că ziua Domnului nu va veni înainte să vină „lepădarea de credință”. (Oare vedem aici că Pavel profetiza o evanghelizare mondială și apoi o lepădare a credinței / o împotrivire mondială față de credința adevărată?) Pavel vorbește despre un viitor sistem mondial religios apostat. Și apoi le spune că acel sistem va veni cu siguranță – mai ales că era deja „under construction” -, doar că mai e ceva ce-l ține în loc.

Ce-l ținea în loc? Nu putea spune tare: fraților, întâi trebuie să cadă Roma! L-ar fi arestat imediat. Așa că o spune mai cu taină, pentru care trebuie „minte cu înțelepciune”: fraților, după Roma pagână, persecutoare a poporului lui Dumnezeu (nu uităm că în vremea romană a fost răstignit Isus, că în vremea aceea ei înșiși erau persecutați), are să vină o altă putere, o Romă creștină, care va apostazia, și care în final se va metamorfoza ca un Antihrist.

Nu-i așa că e de mirare? Da, de-aia s-a mirat și Ioan, minune mare…

Răspuns final: Cel de-al șaptelea împărat este Roma în manifestarea ei politică, puterea creștină (apostaziată), care a condus lumea secole de-a rândul, de la căderea Romei imperiale până la finalul Evului Mediu.

(Istoric vorbind nu ai alt împărat care să împlinească toate detaliile profeției la punctul acesta.)

Ce va fi mai departe?

Cine va fi și când va apărea al optulea împărat?

Trecând apogeul puterii ei, care a fost întunericul Evului Mediu, fiara va primi o rană de moarte. Istoria a confirmat profeția – unul din capetele ei, acesta, al șaptelea, a fost lovit (Apocalipsa 13). Știm ce a însemnat arestarea papei de către generalul lui Napoleon – breaking news, de fapt… breaking history.

Revenirea miraculoasă a fiarei, în forță, în postura de al optulea împărat, se va face mai târziu, la vremea sfârșitului. Personal cred că trăim în perioada de revenire a ei, când se fac pași mici dar siguri spre învierea unui sistem politic-militar-informațional care să controleze întreaga lume. El va fi călărit la propriu (e o imagine plastică) de o putere religioasă care-l va mâna cum va dori ea.

Câțiva pași mici dar uriași… asta așa, ca să revin la niște papi sau lideri mondiali monitorizați de zor de unii. Dacă citești istoria vezi cum Mussolini a reînviat statul papal – Vaticanul. Astăzi are ambasadori… Dacă citești ediția din februarie 1992 a revistei Time vezi cum papa și președintele american au pus la cale căderea comunismului. Dacă vezi cum se închină lideri religioși actuali înaintea papei, poți să-ți imaginezi cum va fi când liderii politici vor face același lucru. Deocamdată un titlu de ziar precum „Președinți îngenunchează și se roagă înaintea papei” sună ireal. Dar a fost istorie, la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Ce va fi când o vor face în timpul vieții unui pontif? La comanda lui!

Hai să rămânem veghetori. Nu cu ochii la fiare, ci la Miel. La fiare mai tragem așa, cu coada ochiului 😉

P.S. Fă-ți timp să citești cartea “Marea luptă” (Tragedia veacurilor) și vei vedea acolo istoria marii lupte între poporul lui Dumnezeu și capetele fiarei, pe numele lor din Apocalipsa 17 – împărații Antihrist al VI-lea, Antihrist al VII-lea și Antihrist al VIII-lea ai acestei profeții.

10+1 thoughts from Daniel 4

Please read your Daniel 4 before. If you don’t have a Bible handy, read it or listen it here –

„One passage studied until its significance is clear to the mind and its relation to the plan of salvation is evident, is of more value than the perusal of many chapters with no definite purpose in view and no positive instruction gained.” (Steps to Christ, chapter 10 – A Knowledge of God).

1. Who is the author of this chapter? (v. 1) Unbelievably, we are reading in our Bibles, along with the famous words of Jesus, Paul, Moses, John, David… the exceptional testimony of a former pagan king, now converted to the faith in the God of heavens. (Daniel inserted in his book this testimony.)

2. System failure (v. 7). Again, the magicians of the empire can not help their king. This time they are even told the dream and still they are helpless. They must have been fired!

3. Ombelico del mondo (vs. 10-12). When one reads these verses sees the importance of Nebuchadnezzar – he was really somebody (aka the head of gold head, see also v. 22). He is in the middle of the earth, he is seen up to the edges/margins of the earth, he is high up to heaven, all and everybody takes shelter in him, who provides for all. He is like a god… Well, he is the right kind of the guy to be used by God for a change!

4. Beast vs Human (v. 16). Nebuchadnezzar is to become like an animal in the Zoo. For a while. And then become human again. A different kind of human being, one in the image of God. It is interesting then to see that change also in the prophecy of the Lion (Daniel 7:4), where the beast becomes indeed a human being.

5. Happiness. While in verse 4 we have a king who lives „at ease in my house and prospering in my palace”, the reality is different. Daniel asks the king to repent (verse 27) so that hapiness might be prolonged: „break off your sins by practicing righteousness, and your iniquities by showing mercy to the oppressed, that there may perhaps be a lengthening of your prosperity”. In the end Nebuchadnezzar finds it, the hard way, but forever. We will see him in heaven!

6. Rebuking the king (v. 27). Daniel has the courage to ask the king to repent. Who could have had the power to say anything like that to Nebuchadnezzar? God! And His servant, Daniel, just follows the Word of God. (For sure it was not an easy task – see v. 19).

7. A year of grace (v. 29). The judgments of God never come out of the blue. The king knew, he was warned, everybody in the court knew about it. And yet… for a full year nothing changed. Then God stepped in.

8. Me, myself and I (v. 30). Read verse 30 and be amazed by the ego-centrism of Nebuchadnezzar: „“Is not this great Babylon, which I have built by my mighty power as a royal residence and for the glory of my majesty?” When there is no place for God in the poster with you, something is going to happen…

9. Reason coming back (v. 34). After seven years he lifted up his eyes to heaven. That is when „reason returned”. So many people think that coming to church, being a religious person, believing in God is like being stupid… The king of Babylon testifies differently – his reason returned. Even more, after his return, more greatness followed (v. 36) as now, a converted man, he could manage it wisely, to the glory of God.

10. Now (v. 37). There is always a reset button somewhere. For Nebuchadnezzar it came when he was on the higheat peak of his pride. That is why he knows to say it loudly that „those who walk in pride he [God] is able to humble.” (see also v. 17). Where is your reset button? When should you press it? Now!

God wins. Daniel wins. Nebuchadnezzar is won.


11. Please tell me your thought about Daniel 4. Use the comment form below.

10+1 thoughts from Daniel 3

Please read your Daniel 3 before. If you don’t have a Bible handy, read it or listen it here –

„One passage studied until its significance is clear to the mind and its relation to the plan of salvation is evident, is of more value than the perusal of many chapters with no definite purpose in view and no positive instruction gained.” (Steps to Christ, chapter 10 – A Knowledge of God).


1. The image of gold (v. 1). It is not just the head, as in the original prophecy (chapter 2). The king wants to show that his kingdom never ends. And there is no stone around… Yet, it is marked by 60x6x6… Do you see a connection with Revelation 13?

2. The event is the dedication of this image (v. 2). The „dedication” itself is not cutting a ribbon… it is a religious event. In fact everyone is ordered to „fall down and worship the golden image” (v. 5), to pagan gods (as we can read in v. 12). Do you see a connection with Revelation 13?

3. The guests (vs. 2-4). Everyone is invited – that is by force – to come to this political and religious event. There are different orders of commanders, different nations, languages, people of every kind. All. Do you see a connection with Revelation 13? (By now you probably decided that you should turn to Revelation 13).

4. „Smart” Jews (v. 12). The temptation was known: Bow down for a little time. Nothing happens. Just bow down, pick up your keys or your phone. Tie you shoes. Do some exercise. Just don’t make a scene now!

It seems that all others were smart enough to fake it, if they didn’t believe it. Daniel’s friends are not that „smart”. They are just true.

5. Another god (v. 15). Nebuchadnezzar seems to forget that there is another God than his gods, than himself. Defiantly he asks: „who is the god who will deliver you out of my hands”? In a couple of minutes he will find out. And he will admit that he knows Him by name (read for yourself v. 26). So the question in the first place was just a show of power and intimidation.

6. Three steps in handling a crisis (v. 17).

  • God is able to deliver the young men.
  • He will deliver them.
  • But even if He does not do it, they will still not bow down.

7. Strange mathematics (v. 25). You throw 3 bounded men in a fire and then you see 4 free men walking inside the furnace.

8. Fireproof (v. 27). „The fire had not had any power over the bodies of those men.” One can not say the same thing about the beast… Compare with Daniel 7:11! Or, again, with Revelation 19:20.

9. An angel (v. 28). Who was in the furnace with the three men? The king says it appears to be „like a son of the gods” (v. 25), later he is sure that it was „an angel” (v. 28). The same thing said Daniel in chapter 6:22 about his deliverer from the lions’ den.

10. Obeying the kings of the world? (v. 28). All the political regimes that courted the Christian church used these verses in Romans 13:1-2 to subdue it: „Let every person be subject to the governing authorities. For there is no authority except from God, and those that exist have been instituted by God. Therefore whoever resists the authorities resists what God has appointed, and those who resist will incur judgment.”

How come that the three men did otherwise? How come that Nebuchadnezzar himself praises them later for doing otherwise?

Of course, Paul intended something else than what dictators used his text for. No question, Paul followed Jesus in giving to the Caesar what is due to him. However, worship is not to be given to any king. And obedience only as much as his orders are within the laws of God.

God wins. Daniel’s friends win. Nebuchadnezzar wins.


11. Please tell me your thought about Daniel 3. Use the comment form below.

10+1 thoughts from Daniel 2

Please read your Daniel 2 before. If you don’t have a Bible handy, read it or listen it here –

„One passage studied until its significance is clear to the mind and its relation to the plan of salvation is evident, is of more value than the perusal of many chapters with no definite purpose in view and no positive instruction gained.” (Steps to Christ, chapter 10 – A Knowledge of God).



1. The smartest king ever in terms of relating to his magicians: „show me [first] the dream and [then] its interpretation” (v. 6). So many people let an ear to interpretations only, without looking for the source of messages. How can one believe an interpretation if the interpreter can not show his source? (see v. 9)

2. The most sincere magicians facing a furious king: „The thing that the king asks is difficult, and no one can show it to the king except the gods, whose dwelling is not with flesh” (v. 11). It is as if they were saying: „and, by the way, o, king, we have no access indeed to the gods…” (v. 10 and v. 27) All set for their resignation!

3. Three steps in Daniel’s success (vs. 16-19):

(1) requested a time from the king when to show the interpretation,
(2) shared with his friends the matter and prayed together,
(3) asked and received it from God in a revelation.

Check v. 23 and see a God who communicates with mortals: „To you, O God of my fathers, I give thanks and praise, for you have given me wisdom and might, and have now made known to me what we asked of you, for you have made known to us the king’s matter.”

4. Have you noticed the switch and contrast in the whole chapter when we meet a „but” ? Read the chapter, highlight the many times this conjuction appears and notice the huge contrast emphasized by Daniel. How many times, 6, 7? (yes, depending on the version used).

5. Fragmentation. Destruction. Notice the words used by Daniel (by God giving the revelation) to represent the (in)stability of human empires: „broke” (v. 34), „broken” (v. 35), „becoming like chaff” (v. 35), „carried away” (v. 35), „not a trace to be found” (v. 35). By contrast, one of the „buts”, the stone grows into a mountain. That is stability.

6. The four empires seem to rule the whole earth: Babylon has a rule over „them all” (v. 38), Persia, as weaker empire will follow, conquering the „head” (v. 39), Greece will „rule over all the earth” (v. 39), while Rome „shatters all things” (v. 40). Yet, not one will be able to stay in power for good…

7. Look for the unfit marriages, iron mixed with clay. It simply cannot stand (v. 43). Look for unfit marriages between paganism and Christianity, between religions, between church and state. The same story: looks like a unity, yet will be falling down.

8. At the endtime there will not be an empire by itself, but many „kings” – probably a fragmentation like in the European Union (v. 44).

9. In the end there is one kingdom that will „never be destroyed”, nor „left to another people”, a kingdom that shall „stand forever”. Guess which one? One King only offers us eternal life!

10. The greatest testimony and witness: „Truly, your God is God of gods and Lord of kings, and a revealer of mysteries…” (v. 47). Nebuchadnezzar goes from (1) having received visions from gods, (2) finding no one to access the gods, (3) killing those who pretend to have revelations from gods, (4) listening to a slave connected with God, (5) recognizing the God of all gods.

God wins. Daniel wins. Nebuchadnezzar wins.


11. Please tell me your thought about Daniel 2. Use the comment form below.

Învierea lui Isus – după trei zile ȘI trei nopți?

Cum explici că Domnul Isus a spus în Matei 12:40 „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului”? Creștinii afirmă în general că Isus a murit în ziua de vineri și a înviat în ziua de duminică. Dar nu sunt trei zile pline!… Și nu sunt decât două nopți!… Să fi murit Domnul într-o zi de joi, sau chiar miercuri, astfel încât să fie exact 72 de ore? (întrebare editată, primită într-un dialog la Biserica Agape, din Dublin).


Cuvintele Domnului despre moarte și înviere vin într-un context în care, în ciuda tuturor acțiunilor Sale, unii nu credeau în mesianitatea Lui. Ca atare, au cerut un semn. Iar Domnul le-a spus despre… semnul lui Iona.

Știai de semnul lui Iona?

Nici eu. Cel mai probabil că nu am fi știut de acest semn dacă nu ni-l evidenția Isus. Ca atare, abia privind retrospectiv putem înțelegem de acum paralela:

  • (1) Iona a fost trimis să vestească locuitorilor din Ninive pocăința, dar (2) înainte de asta a stat în pântecul unui pește timp de trei zile și trei nopți, (3) fiind aruncat în mare de marinari păgâni;
  • În același fel, (1) mântuirea cerească va fi vestită oamenilor spre pocăință, dar mai întâi (2) Isus trebuie să fie doborât până în inima pământului, după ce (3) va fi fost dat morții prin mâinile neamurilor.

Probabil că expresia în oglindă „trei zile și trei nopți” este metaforică. Acesta este răspunsul meu direct.

S-ar putea să spui că mă eschivez… Nu e așa. Gândesc astfel pentru că expresia în sine apare o singură dată, iar în celelalte pasaje biblice în care apare același eveniment al învierii, se spune doar „zile”. Subliniez, în toate celelalte pasaje unde se mai vorbește despre învierea Domnului, atât El, cât și ucenicii și chiar dușmanii vorbesc cu toții despre „a treia zi”, socotind astfel zilele și nu nopțile. (Așadar nu e argumentul meu, ci este extras din majoritatea textelor din Scriptură.)

Imaginea unui segment de timp de „trei zile” (nu și de trei nopți) apare de mai multe ori în Scriptură, în dreptul Domnului Hristos (mai jos vor fi menționate și unele texte din Vechiul Testament).

Pe când era copil, abia după trei zile a fost găsit de părinții Lui. Deși părea pierdut (nu încă „în inima pământului”), cu siguranță că a fost găsit împlinind planul Tatălui Său (Luca 2:41-50).

O altă ocazie este aceea în care a stârnit antipatia evreilor ce se încredeau în templul lor. Isus le-a spus că, dacă va fi dărâmat, El va ridica templul în trei zile. Evident, cum scrie Ioan, El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2:18-22).

Metafora aceasta a revenirii la viață după trei zile L-a urmărit până la răstignire. Acuza că El va ridica templul în trei zile apare din nou la momentul răstignirii în Matei 26:61 și 27:40 sau în Marcu 14:58 și Marcu 15:29.

Domnul Însuși le-a spus ucenicilor în repetate ocazii că va muri și că va învia „a treia zi” (Matei 16:21, 17:23, 20:19; Marcu 9:31; Luca 9:22, 18:33, 24:7), sau „după trei zile” (Marcu 8:31, 10:34). Pentru noi sună ciudat să spui că 3 zile = a 3-a zi, dar cred că ești de acord cu mine că Isus nu Se contrazice pe Sine.

Acest lucru a fost pe deplin înțeles de către ucenici, după cum avem dovada în dialogul din drumul spre Emaus. Cei doi ucenici împărtășesc Străinului faptul că „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri…” (Luca 24:21). (Observi că era a treia zi, iar Isus înviase deja. La fel mai jos).

Aceeași idee a fost confirmată de Isus, după înviere, când le-a spus că „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi” (Luca 24:46).

Mai departe ucenicii au predicat același lucru, că Isus „a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:4), sau „Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (Faptele apostolilor 10:40).

Vedem deci ideea repetată că Isus a înviat în timpul celei de-„a treia zi”.

Este uimitor că și dușmanii au știut același lucru, ba chiar s-au străduit să facă tot posibilul ca profeția să nu se împlinească. Venind la Pilat, a doua zi (sâmbătă), care vine după Ziua Pregătirii (vineri), ei au spus: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia” (Matei 27:62-63).

Este evident că au numărat zilele. Fusese Ziua Pregătirii când a murit Isus (Ioan 19:14, 19:31, 19:42). Ordinea este accentuată în Luca 23:54 „Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului.” Apoi a urmat ziua de Sabat, care a coincis cu Paștele („ziua aceea de Sabat era o zi mare”). Așa că se așteptau ca în ziua următoare după Sabat, a treia zi (vineri-sâmbătă-duminică), să se întâmple ceva.

I-au zis lui Pilat: „Dă poruncă, deci, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul, şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” (Matei 27:64)

Pus pe foaie, Isus a murit vineri spre apus, înainte de sfârșitul părții luminoase a unei zile (știi că ziua biblică se sfârșește și apoi începe o alta la apus de soare: „a fost o seară și a fost o dimineață”, zice Geneza 1). Așadar, vineri la apus de soare Isus era deja mort și îngropat. În noaptea aceea a stat în mormânt. La fel pe tot parcursul zilei de Sabat. În noaptea următoare de asemenea a fost în mormânt. Iar duminică dimineața a înviat.

Da, nu sunt trei zile și trei nopți. Nu sunt decât două nopți. Dar cele trei zile sunt – într-un calcul ce include partea ca întreg. În numărătoarea inclusivă, orice porțiune din ziua de vineri se pune ca o zi întreagă, orice porțiune din duminică se pune ca o zi întreagă. Ilustrez: dacă un bebeluș se naște la o dată anume în an, nu greșim nimic dacă spunem că e primul lui an de viață, deși nu a aniversat încă primul an. La fel e la înmormântare, se pune tot anul, chiar dacă decedatul nu a ajuns la împlinirea lui.

Am găsit mai mulți comentatori care ilustrează mai bogat că expresiile „după trei zile” / „trei zile și trei nopți” și „a treia zi” sunt interschimbabile. Vezi:

Câteva exemple biblice din Vechiul Testament (din linkurile de mai sus) cu privire la trei zile = a treia zi:

  • când Iosif i-a arestat pe frații săi, spune Scriptura că „i-a aruncat pe toţi, trei zile în temniţă” (Geneza 42:17). Doar că, atunci când i-a scos, Biblia numește că era „a treia zi” (v. 18).
  • Același model îl găsim în experiența lui Roboam, unde „după trei zile” echivalează cu „a treia zi” (2 Cronici 10:5-12).

Câteva exemple biblică cu privire la x zile și x nopți = x zile

  • Isus a postit 40 de zile și 40 de nopți, conform textului din Matei 4:2, în timp ce Marcu 1:13 scrie doar „40 de zile”.
  • Exemplul ideal, cu „trei zile și trei nopți”, este de găsit în postul ținut de Estera (4:16–5:1), care se încheie „a treia zi”, nu după a treia noapte, nu în a patra zi…

Închei deci în tonul acesta. Dacă Isus ar fi fost în mormânt fix „trei zile” și fix „trei nopți”, atunci cam în a câta zi ar fi înviat? Evident, în „a patra zi”. Nu vom găsi nicăieri în Scriptură expresia asta! Nici măcar o dată.

Hristos a înviat!