Prima oară au venit după…

„First They Came For…” Așa începe faimosul pasaj al lui Martin Niemöller. Pastor lutheran, mai întâi susținător al nazismului, chiar antisemit, dar apoi un glas al celor persecutați, până acolo că el însuși a petrecut opt ani în pușcăriile sau lagărele naziste, Niemöller a spus după Război:

First they came for the socialists, and I did not speak out — because I was not a socialist.

Then they came for the trade unionists, and I did not speak out — because I was not a trade unionist.

Then they came for the Jews, and I did not speak out — because I was not a Jew.

Then they came for me — and there was no one left to speak for me.

Prima oară au venit după socialiști, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un socialist.

Apoi au venit după sindicaliști, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un sindicalist.

Apoi au venit după evrei, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram evreu.

Apoi au venit după mine – și nu mai rămăsese nimeni ca să-mi ia apărarea.

Când am citit prima oară cuvintele acestea am recunoscut perspectiva celui persecutat, rămas singur, ca ultimă baricadă a rezistenței. Orice minoritar se regăsește ușor în text. Puterea — puternicii zilei — seceră pe rând diferitele forme de opoziție (partide, organizații, comunități) în încercarea de a reduce la tăcere orice disidență.

Amărăciunea pastorului lutheran era că, nevorbind la timp, în apărarea altora, la vremea propriei sale urmăriri nu mai rămăsese nimeni care să ridice glasul în protest și apărare. Era recunoașterea faptului că, neavând curajul de a se împotrivi răului la vremea potrivită, momentul trezirii venise prea târziu.

Rândurile generează un puternic ecou oriunde sunt rememorate. Vezi un exemplu în Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii.

Până aici sună bine. Chiar diferitele versiuni, spre exemplu cu „socialist” în loc de „comunist”, sau alte etichete adăugate („social democrat”, „catolic” etc.) au fost recunoscute încă din vremea autorului, care s-a exprimat diferit în funcție de context și audiență.

Sună bine, dar sensul e altul

Poate nu mă crezi, așa că ridic un pic miza. Înțelegerea pasajului se schimbă semnificativ atunci când cuvintele-cheie sunt înlocuite cu altele, contemporane, la fel de încărcate politic, emoțional etc.

Hai să încerc o variantă modernă:

Prima oară au venit după imigranți, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un imigrant. Apoi au venit după musulmani, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un musulman. Apoi au venit după nevaccinați, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram nevaccinat. Apoi au venit după mine — și nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.

Parcă nu-ți mai place, nu-i așa? Poate că un rând, da. Altul, ba. Desigur, poți înlocui cuvintele-cheie cu oricare din cei indicați prin altele ce identifică oameni ale căror acțiuni sau chiar simplă prezență, existență, aduce un inconfort: șiragul LGBTQ…, conspiraționiști, liberali, (ne)suveraniști, iehoviști, atei, pocăiți, negri, sectanți, țigani, handicapați, ramoliți, canceroși… Cred că e deranjant, ofensator. Mă opresc.

Poți să înlocuiești și cu ceva ce ești tu. Ceva minoritar.

O să-mi zici: Nu cumva forțezi textul?

Reiau pasajul și indic trei idei (alții au văzut mai multe, găsești aici o pagină foarte bogată):

• Prima: avem aici enumerarea unor categorii de dușmani (nu prieteni) sau străini, cărora un dușman mai mare le face rău. Nu-mi pasă. Ba, poate chiar îmi zic, „lasă-i, că așa merită”.
• A doua: Tăcerea, fie că e indiferență, fie că e complicitate, nu va aduce niciodată ceva bun. Reflecția vine cu amărăciunea că ceea ce li s-a întâmplat lor are să mi se întâmple și mie. Tot în tăcere.
• A treia: Conștientizarea, deși tardivă, îi aparține totuși unui supraviețuitor. Care vrea să îndrepte lucrurile pentru viitor. Pentru că se poate!

Problema apare când eu sau tu citim în text situația noastră, la prima poziție, la a doua, la a treia… Și gândim că avem toată justificarea de a fi apărați de alții. Lașii care nu ne vin în apărare.

Și astfel, nu am înțeles nimic!

Pentru că… ideea pasajului nu este să sari în sus pentru oricare. Nu sărim în apărarea pedofililor, și nici nu plângem că s-a sinucis în închisoare unul care a distrus vieți. Repet ideea autorului: el NU se regăsea absolut deloc între cei urmăriți de autorități în primele faze. Nu fusese nici comunist, nici sindicalist, nici evreu. Și nici nu avea (de gând sau ocazia) să devină unul. Abia suferința comună a egalizat diferențele.

Când ai ieșit în stradă pentru că niște creștini ortodocși au dat cu pietre în participanții de la o paradă gay? (Poate ți-ai zis că ăia așa merită…) Ce creștin dă cu piatra? Nu cumva cel care scuipă un homosexual dar se duce apoi și votează un primar curvar de la care are niște foloase necuvenite? Nu cumva cel care ține o predică despre iertarea lui Isus, bătând un apropo la șmecheria greșeala unui interlop care, minune, va face ulterior o donație bisericii? Poate te deranjează exemplele astea. Hai să dau altul: Ții minte dacă ai protestat cumva când Martorii lui Iehova au fost scoși în afara legii în Rusia? Nu, n-ai făcut-o, că nu erai de-al lor. Cel care azi e contra celui-ce-nu-e-ca-tine va putea fi mâine și împotriva ta. Pentru că e rău!

Eu văd în cuvintele lui Martin Niemöller tristețea că răul ne cucerește pe toți atunci când suntem divizați. Că răul (Satana și interpușii lui umani) este mai mare decât diferențele dintre noi. Că, orbiți de diferențe, nu ne pasă de celălalt dacă e altfel. În fapt, nu dăm doi bani pe el, păcătosul lumii. Și în felul acesta ne punem singuri prețul. Și-atunci…

Să strigi sau să taci?

Autorul nu a (mai) tăcut. De aceea a ajuns în lagăr. Nici creștinul nu trebuie să tacă, ci să treacă în spatele lui Isus. Pentru că Isus nu a tăcut în fața abuzurilor, a Răului.

Îl mai ții minte pe Ioan Botezătorul, cel care a predicat împotriva împăratului Irod? Arestat pentru că denunțase imoralitatea „președintelui”, aștepta ca Isus să-l scape, să dea de pământ cu nenorocitul de Irod. Să așeze, în sfârșit, împărăția. Tulburat de întunericul temniței, uitase de propria-i predică despre „Mielul (deci jertfa) lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29)

Isus nu l-a eliberat. Dar nici nu a tăcut: a vorbit despre Ioan, a vorbit lui Ioan (Luca 7). Și a vorbit și lui Irod, transmițând împăratului corupt, prin emisari, că este o „vulpe” (nu vulpoi, Luca 12:32). Noi când am spus unui puternic al lumii noastre că e șiret, ipocrit, nemernic? O poți face prin cuvinte, prin atitudini, prin proteste sau prin distanțare. Cred că este important ca lumea să știe de ce parte ești. Dacă nu știe, atunci ești de partea răului.

Dumnezeu nu tace

Dar nici nu acționează cum am vrea noi. Uneori lasă răul să se coacă… Cu toate urmările ce ar putea veni mai apoi. Citește capitolul „Originea răului” din Tragedia veacurilor și vei vedea când și cum intervine Dumnezeu. Dumnezeu nu greșește. Noi greșim. Sărim în sus când ar trebui să tăcem, și tăcem când ar trebui să ieșim în față.

Isus nu a tăcut. Și tot a rămas singur… De la El primim o altă soluție.

„El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14)

Când vom pricepe ce se așteaptă de la noi ne vom aduce aminte:

Prima oară au venit după cei lumești, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un om lumesc. Apoi au venit după cei slabi în credință, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un om slab în credință. Apoi au venit după cei fățarnici, iar eu n-am protestat — pentru că nu eram un fățarnic. Apoi au venit după mine — și nu mai rămăsese…

… decât Isus care să ia o poziție în apărarea mea. Așa cum o făcuse pentru toți cei dinaintea mea.

Câteva observații despre „păcat” și „păcătuire” în epistola 1 Ioan

Pornim de la provocarea dată de un text precum cel din 1 Ioan 3:9 unde scrie „oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește”.

Extensia ar fi deci: (a) se poate să nu păcătuiești, (b) condiția este să fii născut din nou. Iar așteptarea ar fi (a) să te naști din nou și astfel (b) să nu mai păcătuiești.

Natural, am dori să fim așa și să vedem în jurul nostru oameni care, născuți din nou, nu mai păcătuiesc. Aici ne izbim de o realitate inevitabilă:

• noi înșine suntem păcătoși,
• noi înșine știm că, deși mărturisim o naștere din nou nu am ajuns la un nivel în care să nu mai păcătuim,
• nu reușim să identificăm pe cineva care nu a păcătuit (altul decât Isus Hristos).

Și atunci, e posibil ca noi să nu fi înțeles corect textul? Nu cumva îl citim într-o cheie perfecționistă, utopică? Dacă se referă la altceva? Unii se pot descuraja crezând că nu au fost născuți din nou. Eu însumi am avut o astfel de luptă și am regăsit-o și la alții, vezi cartea „Mă socoteam desăvârșit”, a lui George Knight.

Reiau deci toate versetele din epistolă care au de-a face cu păcatul și pun câte o minimă mențiune în dreptul lor sau a pasajelor respective.

Capitolul 1

1:7 sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţește de orice păcat.

E clar că omul este păcătos și Ioan îl asigură pe cititor (creștin) că păcatele sale pot fi iertate prin Isus. Orice păcat!

Și dacă zice cineva că el n-are păcate? (Atenție, perfecționiștii? Sau încrezuții? Sau cei care nu acceptau că ar exista ideea de păcat?) Apostolul răspunde:

1:8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi.

Este fără îndoială: omul este păcătos.

Mai departe, încă o dată prezintă cele două opțiuni: ce se întâmplă dacă mărturisești că ești păcătos și ce se întâmplă dacă nu recunoști lucrul acesta:

1:9-10 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi.

Capitolul 2

Deși noi le avem împărțite în capitole, scrierile originale nu aveau astfel de separări. De aceea putem considera că ceea ce citim aici este în fapt continuarea ideii de mai sus. Pe Ioan nu-l interesează atât de mult ce fac cei ce spun că „n-au păcătuit” (oricine ar fi ei), ci mai degrabă vrea să îi ajute pe frați (cărora le spune duios „copilașilor”) ca să știe cum să abordeze realitatea vieții lor atunci când păcătuiesc… (Păi cum, frate, noi mai păcătuim?)

2:1 Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.

Este clară intenția și așteptarea apostolului, pe care nu putem decât să o susținem, să o împărtășim — „să nu păcătuiți”. Nicăieri în Scriptură nu găsim vreun îndemn la păcătuire, sau vreo licență „eei, lasă măi, că mai și păcătuim”. Nu există. Ce găsim sunt căderi în păcat. De aceea Ioan, pe deplin conștient de realitatea asta, scrie mai departe:

2:1-2 Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.

Este Evanghelie curată: omul a păcătuit; Isus Hristos a venit ca jertfă de ispășire; El slujește ca Mijlocitor; dacă credem în El suntem salvați – noi cei care credem acum și toți cei care vor crede mai târziu.

2:12 Vă scriu, copilașilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.

Este o idee care ai mai apărut mai sus, în forme asemănătoare.

Capitolul 3

3:4 Oricine face păcat face și fărădelege; și păcatul este fărădelege.

Ioan nu intră în detalii despre „cutare lucru e păcat” ci pune o echivalență simplă: păcatul se poate vedea în fărădelegi (fără-de-lege, ne-legiuiri, călcări de lege sau nesupuneri față de lege).

3:5 Și știţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat.

Misiunea lui Isus a fost să fie „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (cum spunea Ioan Botezătorul). Deci să ia păcatele asupra Sa. Partea a doua a versetului, „în El nu este păcat” este ușor de recunoscut de asemenea din evanghelia lui Ioan, unde îl citează pe Isus spunând „vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine.” (Ioan 14:30) (Vezi și Ioan 8:46 „cine dintre voi mă poate dovedi că am păcat?”)

Să fim deschiși. Niciun om nu poate repeta cuvintele acestea ale lui Isus. Ce om ar putea zice că Satana nu are nimic de care să se agațe în viața lui? Ce om ar putea spune: dovediți-mi păcatul? (Laodiceanul? Perfecționistul?)

E nevoie deci să ne orientăm mai bine în timpul și spațiul lui Ioan. Așa că, înainte de a merge mai departe, întreb deschis: Cui scrie Ioan de fapt?

Scrie adventiștilor de ziua a șaptea care stau cu frica în sân neavând siguranța mântuirii? Nu.

El scrie unora care erau asaltați de învățători falși, care spuneau că Isus nu e Fiul lui Dumnezeu, că nu a murit pentru păcate, că poți să trăiești cum vrei, că faptele trupului nu afectează credința și mântuirea etc. (Citește orice introducere din vreun comentariu teologic al Epistolei și vei vedea lucrurile acestea. Citește cu ochii cititorului primar și vei vedea că Ioan abordează probleme reale ale vremii aceleia, antihriștii vremii.) De aceea le scrie negru pe alb:

3:6 Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.

Practic apostolul insistă pe idee tocmai pentru că erau înșelători care spuneau „eei, lasă că poți să trăiești cum vrei, în orice nelegiuire/fărădelege”. De aceea o spune cu durere:

3:7-8 Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire este neprihănit, cum El Însuși este neprihănit. Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.

Și acum ajungem la versetul indicat la început, proclamat de unii ca standard absolut, viața de creștin lipsită de orice păcat:

3:9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Unii vor citi versetul 9 izolat. Izolat și de versetele 7-8 și de versetul 10. Realitatea este că face parte dintr-un pasaj în care sunt puse în contrast experiența celor conduși de Isus cu experiența celor conduși de Diavolul. Recitim:

• este un subiect care aduce înșelăciune, în care unii, care sunt ai Diavolului, spun că poți să păcătuiești și să nu fie nicio problemă.
• Ioan e clar: cine păcătuiește merge pe urmele Diavolului, care de la început a fost așa. (Împotrivitor legii lui Dumnezeu.)
• Isus a venit să îndrepte lucrurile, să ne arate că faptele Diavolului sunt rele și nu trebuie urmate. Cum o face Isus? Aducând nașterea din nou.
• Cine este născut din Dumnezeu nu mai merge pe urmele Diavolului. Cum așa? Pentru că nu mai are sămânța răului în sine, ci o sămânță bună, care aduce altfel de rod.
• Un urmaș al lui Hristos nu poate păcătui. Nu în sensul că este o imposibilitate — să fim cinstiți, omul are oricând liberul arbitru. Omul nu e făcut un robot care nu mai poate păcătui. Ci Ioan spune că omul nu mai poate în sensul că nu mai vrea, nu mai urmărește asta, nu mai găsește plăcere în asta. Este ca un Iosif care spune nevestei lui Potifar „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9). Citit în cheia lui Ioan, argumentul lui Iosif ar suna așa: Nu pot să păcătuiesc! Nu că îmi e imposibil (dar aș vrea!), ci că nu vreau, nu am cum, nu pot să calc în picioare legământul cu Dumnezeu.

3:10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire nu este de la Dumnezeu.

Ioan încheie pasajul (nu-l izolăm de versetul următor, 10) trăgând din nou o linie separatoare: uite așa știi cine e urmașul Diavolului și cine e urmașul lui Dumnezeu. Cum? Cine nu trăiește în neprihănire nu e de la Dumnezeu.

Vezi undeva ideea de perfecționism? Eu nu o văd. Ce văd, în schimb, este că unul ca Iuda, Balaam, Pilat, Cain, Dima, Izabela, Anania și Safira… oameni care au ales să meargă pe calea răului și-au dat singuri arama pe față și au dovedit că au în ei sămânța răului, lăsând-o să aducă rod.

Capitolul 4

4:10 Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.

Aceeași idee de la capitolul 2, Isus este jertfa pentru păcate.

Capitolul 5

5:16-18 Dacă vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care nu duce la moarte, să se roage și Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. Orice nelegiuire este păcat, dar este un păcat care nu duce la moarte. Știm că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzește și cel rău nu se atinge de el.

Nu mai comentez aici. Pun în schimb o predică pe care am ținut-o la Dublin în 2017… sunt deja 4 ani de atunci. Fix pe subiectul acesta.

Ca lectură suplimentară (deschizătoare de minte, cel puțin pentru mine a fost așa) pun două linkuri la două materiale scrise de teologul adventist Edward Heppenstall.

Este desăvârşirea creştină posibilă?

Câteva consideraţii teologice despre desăvârşire

Evenimentele sfârșitului

Cu toții ne punem întrebări existențiale: cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Biblia răspunde clar, frumos, descoperitor. În ocazia aceasta vom căuta în Scriptură răspunsul la cea legată de viitorul care ne stă în față, în multe lucruri viitorul acesta venind deja cu năvală peste noi.

Două întrebări capitale

Ucenicii lui Isus au fost și ei interesați de lucrurile acestea. Când au lăudat lui Isus clădirile impresionante ale Templului, Domnul le-a spulberat așteptările de mărire spunându-le că Templul va fi demolat. Uimiți peste măsură de mult, și probabil asociind o astfel de tragedie doar cu venirea sfârșitului timpului, cu inaugurarea unei noi împărății (care să nu mai aibă nevoie de templu și orice alte servicii de acolo), ucenicii au pus două întrebări capitale: 

1. „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? 

2. „Care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” (Matei 24:3).

Ceea ce urmează în restul capitolului 24 din Matei (vezi și 13 din Marcu și 21 din Luca – trebuie să le citești) este o descriere a evenimentelor care vor avea loc între vremea respectivă, a ucenicilor și vremea sfârșitului lumii acesteia.

Distrugerea Ierusalimului

Dărâmarea Ierusalimului a avut loc în anul 70 d.Hr. Deci cam la o generație depărtare (40 de ani). Cei mai mulți dintre ucenici și probabil dintre cei ce L-au ascultat de-a lungul timpului pe Isus au fost martorii acelor scene. Le găsiți în orice enciclopedie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Asediul_Ierusalimului_(70)).

Un capitol bun este cel cu care debutează cartea Tragedia veacurilor intitulat „Distrugerea Ierusalimului”. (https://m.egwwritings.org/ro/book/2711.52#52)

Pentru poporul ales (iudeii la vremea aceea) distrugerea Ierusalimului era ceva de neconceput. Desigur, mai pățiseră așa ceva la momentul cuceririi Ierusalimului de către babilonieni, pe vremea împăratului Nebucadnețar, când unul ca profetul Daniel a fost luat în robie. Acum, Domnul Hristos profetizase (cu doar câteva zile înainte) soarta cetății prin cuvintele:

„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura, și te vor strânge din toate părțile; te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:42-44)

Domnul Hristos are în față istoria Ierusalimului, ca o prevestire a istoriei lumii, înainte de a doua Sa venire. De aceea, în răspunsul dat întrebării ucenicilor, El va împleti cele două evenimente.

Repet: ei asociau distrugerea Ierusalimului cu sfârșitul veacului. Isus știa în schimb că vor fi câteva mii de ani între ele… Și le spune așa:

Semnele (începutului) sfârșitului

1. Băgați de seamă să nu vă înșele cineva (v. 4). Cine, Doamne?

Răspunsul: „vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: Eu sunt Hristosul! Și vor înșela pe mulți.” (v. 5). Înțelegem că după Isus aveau să mai vină și alții care să spună că nu Isus a fost Mesia, ci ei, alții, fiecare la rândul lui (vezi astfel de situații menționate de învățatul Gamaliel în Faptele apostolilor 5:34-37, unde unii ca Teuda, sau ca un anume Iuda s-au dat a fi Mesia).

Oricine spune că nu Isus a fost Mesia, ci altul, este (un) antihrist. Nu uitați că vor fi mulți. Și vor înșela pe mulți. În timp ce noi aplicăm asta la diverși profeți mincinoși sau lideri de religii sau secte care se dau a fi Mesia, Isus se referea la cei ce aveau să vină după El, în poporul iudeu.

2. Ce avea să urmeze? Războaie, amenințări cu războaie, lucruri așteptate în istorie. Isus spune clar: „sfârșitul tot nu va fi atunci” (v. 6)

3. O altă serie de semne: lupte între națiuni, cutremure, foamete, ciume (v. 7). Încă o dată Isus accentuează „toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (v. 8). 

Paradoxul evanghelizării

4. De la versetul 9 începe prezentarea unui paradox: înaintarea Evangheliei prin persecutarea creștinilor. Creștinii vor fi: chinuiți, omorâți, urâți de toate neamurile din pricina Numelui lui Isus. 

Ca să fii urât de toate neamurile înseamnă că… ajungi la toate neamurile. Persecuțiile arată întotdeauna și cine este credincios cu adevărat și cine este doar cu numele. În versetul 10 e dovedit: mulți vor cădea (de la credință), vor avea loc trădări, se vor urî unii pe alții. În acest context de derută apar și mulți profeți mincinoși care, din nou, vor înșela pe mulți. De data asta vorbim de profeți Mincinoși în mijlocul credincioșilor (v. 11). 

Rezultatul este că toate fărădelegile acestea vor face ca cei credincioși cu adevărat să fie foarte puțini (v. 12), iar numai unii vor rămâne în picioare până la sfârșit (v. 13). Dacă citim pasajele similare din Marcu 13 și Luca 21 se va vedea că tocmai persecuția creștinilor va face ca Evanghelia să ajungă la toți: în sinagogi (la evrei), în fața soboarelor (la conducerile religioase), la judecători civili, la împărați etc. Este clar, sfârșitul nu poate veni până când nu e fiecare om pus în fața Evangheliei. Abia apoi va veni sfârșitul. Vedem deci că profeția Lui se întinde până la sfârșitul timpului.

Falși Mesia, războaie, răscoale, cutremure, foamete, ciume, persecuții, căderi de la credință, profeți mincinoși, Evanghelia dusă la toate neamurile. Un traseu de la vremea de imediat după Isus până la a doua Sa venire. Bun, până aici pare clar, nu? Dar Isus reia lucrurile, acum cu o perspectivă mai concretă.

Recapitulăm?

5. La versetul 15 spune „De aceea…”, deci luăm în calcul tot ce s-a spus mai înainte și trasăm alte linii de reper, mai clare. Nu uităm, Isus are în vedere deopotrivă distrugerea Ierusalimului și sfârșitul timpului. 

Spune El că oamenii vor vedea „urâciunea pustiirii despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt”… Ce este aceea „urâciunea pustiirii”? (Avem nevoie de un studiu al cărții lui Daniel.) În scurt, era o formă de a descrie o putere păgână care venea să pustiiască și să calce în picioare lucrurile sfinte ale unui popor.

Dacă citim același pasaj în Luca vom vedea că acolo este spus mai clar: „când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști…” (Luca 21:20). Ce se va întâmpla atunci? Textul continuă: „să știți că pustiirea lui este aproape”. 

Așadar, Isus le dă clar semnul când se vor întâmpla aceste lucruri (când nu va mai rămâne acolo piatră peste piatră). Ucenicii aveau să se uite și, când Ierusalimul avea să fie înconjurat de oștile romane, era semnalul că trebuie să părăsească cetatea fără întârziere. (Evreii s-au temut de asta și erau perfect conștienți de riscuri; vezi Ioan 11:48).

Tot ceea ce urmează în Matei 24, în versetele 16-20 sunt avertizări pentru cei din vremea anului 70 d.Hr., care aveau să vadă cu ochii lor asedierea Ierusalimului. Evreii gândeau că Ierusalimul nu va mai fi nimicit, că războaiele lumii, cutremurele, ciumele, chiar asedierea Ierusalimului erau semne că Mesia era aproape, și că avea să îi elibereze. Încă o dată Isus spune că vor veni unii și alții spunând „Hristosul este aici sau acolo” (v. 23). Replica Domnului e clară: „Să nu-i credeți.”

6. Mai departe însă, Isus pare a proiecta chinurile creștinilor (persecuții, amăgiri) din acele vremuri peste veacuri mai multe și mai îndepărtate (v. 21-22). De unde știm? Pentru că la versetul 27 El nu mai vorbește despre Ierusalim, ci despre evenimentul final, spunând „așa va fi și la venirea Fiului omului”. Paralela este perfectă, scenele de la distrugerea Ierusalimului se vor repeta până la sfârșitul timpului: războaie, persecuții, crize, cutremure, profeți mincinoși etc.

Semnele (apropierii) sfârșitului

7. La versetul 29 avem o serie de semne fără precedent în discursul acesta, deci ceva nou, care semnalează apropierea de final: soarele întunecat, luna întunecată, stele căzând din cer și puterile cerurilor clătinate. Punctul imediat următor este fără niciun dubiu revenirea lui Isus: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului” (v. 30). Este referirea la a doua Sa venire.

Derularea este rapidă: vine pe norii cerului, toți îl vor vedea, îngerii vin spre pământ cu trâmbița (învierii; vezi 1 Tesaloniceni 4:16-17), are loc învierea.

Secvența aceasta cu semne în (a) soare, (b) lună, (c) stele, (d) puteri clătinate și imediat apoi (e) revenirea Domnului se regăsește și în celelalte evanghelii și mai ales în Apocalipsa 6:12-17. Merită citit:

Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele și stelele au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Și toţi munţii și toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogaţi și cei puternici, toţi robii și toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munţilor. Și ziceau munţilor și stâncilor: „Cădeţi peste noi și ascundeţi-ne de Faţa Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?”

Despre cutremurul de la Lisabona din 1755, Enciclopedia Britannica scrie: „Evenimentul a fost descris în artă și literatură timp de secole, făcând din „Marele cutremur de la Lisabona”, cum a devenit cunoscut, un punct de reper crucial în istoria Europei.” Semnul acesta a fost interpretat ca primul într-o triadă, fiind evaluat în relație cu alte două semne cerești: fenomenul zilei întunecate din 19 mai 1780 și căderea de stele din 12 noiembrie 1833, considerată cea mai spectaculoasă furtună de meteoriți din istoria înregistrată a umanității – 100 000 meteori pe oră. Această serie – cutremur, întunecare de soare/înroșire de lună și cădere de stele – apare des în Scriptură (vezi Ioel 2, 31; Matei 24, 29; Faptele apostolilor 2, 20; Isaia 24, 19-23; Apocalipsa 6, 12-13).

Finalul profeției… în pilde

Finalul profeției lui Isus este unul în pilde. Oamenii știu când vine vara privind schimbările copacilor (înflorirea). La fel și aici, văzând semnele acestea, oamenii vor ști că sfârșitul este aproape.

Dar cu privire la Ierusalim? „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta [generația aceasta] până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” (v. 34) Atrag atenția la acest text. Nu este o profeție neîmplinită!… Isus nu a spus că generația căreia îi vorbea va vedea a doua Sa venire. Ci că generația aceea va vedea distrugerea Ierusalimului. În mai puțin de 40 de ani a venit peste ei…

Imagine de pe Arcul lui Titus (cuceritorul Ierusalimului), unde evreii sunt luați robi împreună cu artefacte de la Templu.

Capitolul continuă, cum spuneam, cu mai multe pilde, alte trei regăsindu-se și în capitolul următor, Matei 25. În toate acestea este ilustrată a doua venire ca ceva așteptat și totuși surprinzător: vezi smochinul înfrunzit, comparația cu vremea lui Noe, venirea unui hoț, robii care-și așteaptă stăpânul să revină, robul necredincios care disprețuiește sau nu crede în revenirea stăpânului, cele zece fecioare, cei trei slujitori (pilda cu talanții). Pilda finală este separarea tuturor lucrurilor, unele bune, păstrate pentru veșnicie (fapte bune, oameni buni, caractere după voia lui Dumnezeu) și altele care vor fi date pieirii.

În toate pildele este subliniată ideea de veghere, de atenție, de conștiență a responsabilității, a faptului că vei da o socoteală înaintea Celui ce va veni.

Și noi, azi?

Cineva va întreba: Bun, și noi unde ne aflăm pe axa timpului? Ce profeții mai urmează să se întâmple, dacă mai sunt? Cât va mai fi până la sfârșit?

Textul lui Isus este deopotrivă descuietor de minți și încuietor de guri. Adică: pe de-o parte ne spune uite semne, acesta e drumul, le veți vedea, să nu vă înspăimântați. Ba încă, în Luca 21:28 „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie”. Deci e clar că lucrurile nu vor veni peste noapte, ci le vom vedea derulându-se, vor avea un început, un curs anume.

Pe de altă parte, Isus spune clar (enervant de clar): „Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei 24:36)

Suntem deci într-un paradox: știm că venirea este aproape, dar nu știm dacă va fi anul acesta sau peste 10 ani.

Pentru studentul Scripturii este știut un lucru: la ora aceasta nu mai este nicio profeție care să aibă o împlinire legată de timp, de genul „mai trebuie să treacă x număr de ani până când…” Nu. Profețiile care urmează să se întâmple pot să aibă loc oricând. Unele sunt chiar sub ochii noștri.

Fă-ți timp și citește texte precum 2 Timotei 3:1-5 sau 1 Timotei 4:1-3 sau 2 Petru 3:3-13 și vei vedea că ești în mijlocul și în timpul împlinirii profețiilor.

Resursă suplimentară

Am editat aici un text bun, scris de un prieten pastor George Șchiopu. Abordează același capitol 24 din Matei și se intitulează Când timpul nu va mai avea răbdare.

Nașterea din nou, botezul, puterea pentru o viață nouă (conduși de Duhul Sfânt)

Am încheiat lecția trecută cu două texte biblice din scrisoarea apostolului Pavel către Galateni. Unul vorbea despre faptele firii pământești (5:19), altul despre roada Duhului Sfânt (5:23). La prima vedere sunt doar niște liste cu ce să nu faci (faptele firii) și cu ce să faci (roada Duhului). Dar te invit să vezi ceva mai mult. 

Faptele sunt fapte, înfăptuite, făcute la impuls sau gândite (premeditate), sunt reacții la realitatea și provocările din jur. Poate știi că vom fi judecați după fapte (Apocalipsa 20:13).

În schimb „roada” Duhului Sfânt este altfel. Ea vine natural dintr-o natură înnoită. Ea este un rod, nu un chin. Ea vine de la sine (și nu spun că e fără efort sau fără sacrificii) nu trebuie impusă din afară. Omul condus de Duhul Sfânt se va raporta din start la Dumnezeu și va face cu drag ceea ce spune Dumnezeu.

Poate ai citit textul acesta:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:8-10) 

Vezi tu, faptele pe care le vom face ca oameni convertiți sunt pregătite de Dumnezeu mai dinainte. Adică, atunci când ți-a deschis o nouă cale, ți-a dat poruncile (aceleași) și ți-a spus nu „Bă, să nu furi că praful se-alege de tine…” ci a spus: „Fiule, tu nu vei fura”. E direcție de viață, e făgăduință divină. Și, ghici, tu nu vei mai simți să furi, nu mai e în natura ta. 

Fac o paranteză mai mare, cu trei categorii de lupte. (A. La unele lucruri vom renunța pe loc, Dumnezeu îți pune o scârbă pentru ele: nu mai fumezi, nu mai bei, etc. B. La altele durează un pic de timp, și asta nu că nu poate Dumnezeu să ți le ia, ci că te lasă ca să vezi tu cât ești de dispus să renunți la ele: limbajul, atitudini, relații. C. Iar ultimele le vei duce poate cu tine o viață întreagă — spre exemplu lupta cu tine însuți ca să-ți iubești aproapele. Cât ești în trup de om limitat te vei lupta cu unele lucruri ale firii pământești – vezi experiența lui Pavel în Romani 7, de la 14 la 25. Încă o dată, asta nu înseamnă că convertirea ta nu e autentică, nu înseamnă că Dumnezeu nu are putere. Ci înseamnă că tu ai nevoie o viață întreagă de a conștientiza mai mult și mai mult că nu ești desăvârșit, că ai nevoie de Dumnezeu, că fără El ești pierdut. Și, stai liniștit, harul Lui îți este de ajuns. Nu mă crezi? Citește experiența lui Pavel din 2 Corinteni 12:1-10.)

Așadar…

Nașterea din nou

După cum am citit în Ioan 3, nașterea din nou este o naștere de sus, din apă (pământească, botezul) și din Duhul Sfânt (ceresc, în mintea ta). Spunea același apostol că venirea lui Isus pe pământ ne-a făcut în stare să devenim copii ai lui Dumnezeu. Iată cum:

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)

Cum are deci loc nașterea din nou? 

Nu din sânge… adică nu din mamă și tată, nu din părinți sau strămoși. Nu te naști într-un popor creștin sau o familie creștină și gata, ești și tu al lui Hristos, născut din nou. (Dumnezeu are fii, nu nepoți.)

Nu din voia firii lor… adică nu te-ai trezit tu într-o dimineață și ai zis: gata, de azi mă nasc din nou. Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa în voia firii noastre ne-am depărta de Dumnezeu cu fiecare clipă. Ții minte că inima omului este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea. Adică n-ai ce să speri de la ea. Te va înșela mereu (Ieremia 17:9).

Nu din voia vreunui om… adică nu te pune pastorul, sau soțul/soția, prietenii, oricine să te naști din nou. Sigur, te încurajăm spre asta, dar ea nu e rezultatul nostru. A te face copil al lui Dumnezeu nu e lucrarea niciunui om. Nici măcar a ta.

Bun, și atunci din cine? Răspunsul e în text, din Dumnezeu. Adică El este cel ce lucrează la inima ta. Cum?

Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmaţi poruncile Mele și să păziţi și să împliniţi legile Mele. (Ezechiel 36:26-27)

Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaște pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare”, zice Domnul, „căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31:33-34)

Când lucrul acesta are loc în inima omului, pasul următor este botezul. 

Botezul — scufundarea în apă

Actul în sine îl știi — o scufundare în apă și ieșire apoi. Este un simbol al unei „înmormântări”.

Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui. Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. (Romani 6:3-5)

Concret, după cum un om moare și e îngropat (pus în groapă) sau înmormântat (pus în mormânt), din care va ieși la înviere, la fel botezul este o îngropare în apă și o scoatere la viață. Botezul este moartea și învierea în simbol. Este o anticipare a momentului final al vieții noastre. Este ca și cum ai spune, de la Adam am moartea… Niciunul nu scapă de asta. Iar Dumnezeu ne va învia pe toți, la judecata finală. Înainte de asta însă, dacă vrem să fim înviați la prima înviere, a celor drepți (Apocalipsa 20:6), să fim cu Dumnezeu pentru veșnicie, atunci în viața asta trebuie ne predăm cu totul Lui. Și asta o faci când îi predai viața (cea veche, trecutul), când îi predai viața pe care o mai ai de trăit (viitorul), când vrei să mergi de acum înainte (prezentul continuu) pe urmele Lui. 

Întotdeauna Dumnezeu bate la ușa inimii (și a minții) omului. 

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el…” (Apocalipsa 3:20). 

O viață nouă

Când omul deschide, Dumnezeu intră. Iar viața ta va fi altfel. Nu de îmbogățire e vorba, nici că totul va fi roz de acum înainte. Dar vei vedea niște schimbări radicale:

• tu ca persoană vei avea pace, pace cu Dumnezeu;
• vei avea o speranță vie pentru orice s-ar întâmpla în viața asta;
• vei trăi mai bine (mai sănătos, mai curat, mai mult);
• îți vei gestiona mai bine viața (material, relațional);
• vei fi apoi mai bun cu cei din jurul tău;
• vei răspândi o aromă de liniște, de speranță.

Vei avea și necazuri, pentru că lumea nu te va primi. Vei duce o luptă cu tine însuți, în mintea, în trupul tău. Vei vedea împotrivire din partea celor dragi, care vor crede că ai înnebunit. (Nu face excese, lasă-i să te vadă crescând în timp.) Și vei avea împotrivirea lumii în general, colegi de muncă, șefi, vecini care nu vor aprecia schimbarea. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, ea este o mustrare la adresa propriului lor stil de viață. (Recitește la pas prima epistolă a lui Ioan)

Undeva pe parcurs de hotărăști să te botezi. Adică să faci gestul exterior care arată înnoirea de la nivelul minții. Mai spun o dată, dacă te botezi fără să te fi pocăit, atunci nu ești decât un păcătos uscat care intră în apă și iese un păcătos ud. Botezul — fără a fi ceva magic — este o mărturie publică a unei schimbări de viață. 

Apostolul Petru scrie la rândul lui că botezul:

„nu este o curăţire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3:21)

Ții minte când au ieșit evreii din Egipt? Nu erau desăvârșiți, nu erau extraordinari… Dar Dumnezeu i-a luat din starea în care se găseau, a făcut minuni pentru ei, i-a adus în punctul în care s-au convins că Dumnezeu îi iubește, că le vrea binele și au mers după El. I-a condus prin Marea Roșie.

Oprește-te un pic pe malul mării ăsteia. În spate, egiptenii (ești pierdut). În față (ești nebun?) marea! Să intri sau să nu intri? Dacă vine apa peste tine? Dacă e totul o amăgire? Dacă visezi? Dacă vor ăștia „ai lui Moise” să-ți ia banii, familia, viața?

Evreii au pășit în apă, au mers după Norul care îi conducea. Au fost eliberați. Știi cum reia Pavel istoria lor? Folosindu-se fix de simbolul botezului. Zice așa:

„Părinţii noștri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor și în mare,” (1 Corinteni 10:1-2).

E vremea să faci pasul acesta?

Dacă te gândești la tine acum (ce te reține să fii botezat?), recitește istoria unui ministru de finanțe. Famenul etiopian, după ce a auzit de la Filip toată istoria lui Isus, când a înțeles că El a murit ca jertfă pentru păcatele omenirii, a pus o întrebare crucială. Citesc așa:

Pe când își urmau ei drumul, au dat peste o apă. Și famenul a zis: „Uite apă, ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” A poruncit să stea carul, s-au coborât amândoi în apă, și Filip a botezat pe famen. (Faptele apostolilor 8:36-38)

Întrebarea etiopianului rămâne veste veacuri: ce te împiedică să fii botezat? Tu răspunzi, ție și Domnului.

Și îți mai spun de cineva: Isus Hristos S-a botezat. Nu era nevoie (Matei 3:13-15), în sensul că nu avea nevoie să se nască din nou, nu păcătuise niciodată, nu avea de renunțat la ceva rău… A făcut-o ca exemplu. A făcut-o ca început al misiunii extraordinare. Și a spus clar: „așa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit.”

Ioan Botezătorul, când a botezat oamenii le-a spus că după El vine unul mai puternic — despre Isus vorbea — care îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Matei 3:11). Botezul cu apă a fost explicat, este un simbol, o mărturie. Botezul cu Duhul Sfânt este o locuire a Duhului în inima și în mintea omului. (Botezul cu foc este cel al încercărilor care vor veni.) După ce te predai lui vei primi darul Duhului Sfânt. Așa se va vedea diferența între viața ta de dinainte (lumească) și cea nouă (duhovnicească).

Darurile spirituale (date de Duhul Sfânt)

Când Duhul Sfânt conduce un om, faptele lui, gândurile, gesturile, atitudinile toate vor da mărturie despre Dumnezeu. Într-un grup anume vei vedea cine este cel condus de Duhul Sfânt. El nu va înjura, nu va face rău, nu va înjosi pe nimeni… de la el se va aștepta să fie lumină, încurajare, să dea soluții mai bune, să ridice și să ajute pe alții. De unde știu? Pavel scrie despre…

Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștinţă datorită aceluiași Duh; altuia, credinţa prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește. (1 Corinteni 12:4-11)

Încheie capitolul scriind:

Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Și vă voi arăta o cale nespus mai bună. (1 Corinteni 12:28-31)

Știi care e calea mai bună? Capitolul 13. Citește și vezi cum arată viața ta în raport cu oglinda aceea.

Nu spun că „dacă n-ai ajuns acolo nu ești vrednic de botez, sau nu ești născut din nou…” Dimpotrivă, dacă vrei să ajungi acolo, înseamnă că ești pe calea cea bună. A fi urmașul lui Hristos, un copil al lui Dumnezeu, născut din nou, înseamnă să îți dorești lucrurile dorite de Dumnezeu. 

Ce a făcut El pentru noi a fost să dea totul. Noi ce-i dăm înapoi? (Pentru binele nostru…) O viață chinuită, frământată de întrebări, de neîmpliniri, niște ani asupra cărora nu avem niciun control, un trup care ne poate lăsa baltă oricând, o minte care o ia razna când te aștepți mai puțin, o alergătură continuă după… nimicuri.

Nu vrei să trăiești mai bine?

Pavel spunea: 

„[vreau] să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2:19-20)

Potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4:21-24) 

Textul continuă: să nu furi, să nu minți, să nu ții supărare (să ierți), să nu vorbești prostii, practic „orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru”. Încheierea este dovada nașterii din nou. Cum așa? Tot ceea ce vei arăta în afară va fi o dovadă a ceea ce a lucrat Dumnezeu înăuntru.

Fiţi buni unii cu alţii, miloși și iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos. (Efeseni 4:32)

Vei fi mai bun, mai altfel, în măsura în care ai fost făcut mai bun. În măsura în care Hristos ți-a schimbat viața, atât cât i-ai predat din ea.

Cât ești de conștient de mântuirea primită? Atât vei demonstra în viață…

William Miller about writing a letter of complain

When we write to a brother to complain of some of his opinions, let us consider of it three days before we write; pray God nine times to direct us before we take up the pen; read it in the room of our brother three times before we send it; seal it only when we love him for being God-like ; send it when we would delight to be the bearer; while it is going, think with what tears of joy he will devour its contents; and remember to pay postage.

James White, Life of Miller, pp. 385-386

Când scriem unui frate ca să-i contrazicem opiniile,

• haideți să gândim trei zile înainte de a ne pune la scris;
• să ne rugăm de nouă ori Domnului ca să ne conducă, înainte de a pune mâna pe instrumentul de scris;
• să o citim cum o va citi el, de trei ori, înainte de a o trimite;
• să lipim plicul doar când îl iubim pentru că-L vedem pe Dumnezeu în el;
• să trimitem scrisoarea când am ajunge în starea în care ar fi bucuria noastră să o livrăm personal;
• în timp ce e pe drum, să ne gândim cu ce lacrimi de bucurie va devora conținutul;
• și să nu uităm, plătim noi timbrul la expediere.

😇

Păcatul și convertirea la o viață nouă

Viața oricărui om are un început și are un sfârșit. Nimic nou, nu? Liniuța aceea care desparte anii de pe crucea mormântului este doar un element grafic. Viața omului, scursă între anii de la capetele ei, nu a fost nici liniară, nici scurtă, nici monotonă. A fost plină de… de toate.

Cei doi ani marcați pe orice cruce arată două realități: a vieții și a morții. În timp ce într-o lecție următoare vom vorbi despre ce se întâmplă la moartea omului cu el, cu viața și memoria lui, unde este sau ce-l așteaptă, acum vom discuta despre o moarte și o naștere din nou, diferite de cele de orice cruce de cimitir. La ce mă refer?

Am amintit în lecțiile trecute cum Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, la început. Apoi, prin căderea în păcat a lui Lucifer și apoi a primilor noștri părinți, Adam și Eva, lucrurile au luat o întorsătură nouă. Intrarea păcatului — ca o călcare a legii lui Dumnezeu, ca o întoarcere a spatelui față de Dumnezeu — nu a făcut altceva decât să aducă moartea. Desigur, oamenii spun că trăiesc, că-și trăiesc viața în distracții, în plăceri, chiar într-o viață așa-zis normală, dar cu toții sunt afectați de păcat, de urmările lui și de finalitatea lui care se numește moarte. În fața acestei situații Dumnezeu a luat câteva măsuri: a oferit harul Său omului căzut în păcat, L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă, i-a dat omului o nouă șansă la mântuire prin credința în jertfa lui Isus și ascultarea de El. Partea lui Dumnezeu este făcută. Care e partea omului?

1. Recunoașterea stării în care se află omul, în urma căderii în păcat, este un prim pas. Experiența lui Adam și a Evei ne arată că nu au fost dispuși să recunoască imediat. Când au recunoscut, au fost mai degrabă înclinați să dea vina pe altul… Facem și noi același lucru până în ziua de azi. Îi spui unui om că e păcătos, iar el nu recunoaște, sau dă vina pe părinți (moștenirea genetică, educația precară), pe anturaj, pe ghinion, pe orice dar mai puțin pe sine.

2. Identificarea păcatului. Biblia pune deci de la bun început în fața omului situația aceasta: Omule, ești păcătos. De unde știu? Pentru că omul calcă legea lui Dumnezeu. Se vede în fapte, vorbe, atitudini, gânduri. „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7). Pavel continuă: „n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu poftești!” Sunt atâția oameni care fac lucruri pe lumea asta fără să le vadă ca păcate. Și îi vor duce spre distrugere. Legea lui Dumnezeu îți arată ce e bine și ce e rău, ce e faptă bună și ce e păcat.

3. Mărturisirea păcatului este un alt pas. Biblia spune că cine nu-și mărturisește păcatele (lui Dumnezeu, sau celui căruia i-au greșit) nu capătă iertarea. E ca și cum ai ține mai departe la #1 de mai sus, nerecunoscând. Știm că pe vremea lui Ioan Botezătorul oamenii își mărturiseau păcatele spre a le fi iertate.

4. Îndreptarea vieții. Luând legea lui Dumnezeu ca reper de viață, după ce ai mărturisit un păcat nu-l mai faci sau te ferești cât pot de mult să nu-l mai repeți. Știm că aici este o luptă. Și, de fapt, schema de mai sus ar merge bine, la prima vedere. Și merge bine când e vorba să spunem de păcatele altora. 

Luăm un exemplu: cutare fumează. Vedem pe rând ce pași să fie făcuți: (1) E conștient că fumează, și e conștient că fumează că… vrea, chiar dacă dă vina pe alții. (2) Știe concret: țigările reprezintă elementul care-l duce în păcat. (3) Spune tare că fumatul nu e bun, că e dăunător pe multe planuri: sănătate, bani, exemplu copiilor. (4) Se lasă de fumat și face ceva mai bun în viață. 

Nu ar fi ușor? De ce e totuși atât de greu? Ce lipsește? Vom urmări cele de mai sus încă o dată, mai profund.

1. Recunoașterea stării

Biblia spune că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Identificăm deci fapte, cuvinte, atitudini, gânduri care nu sunt în acord cu legea lui Dumnezeu, sunt făcute fără-de-lege. Uite o listă în Romani 1:29-32

Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.

Mai uite una:

Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia. (2 Timotei 3:1-6)

Este evident că acestea nu sunt doar fapte. Isus spune că

Ce iese din gură vine din inimă, și aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om…” (Matei 15:18-20)

2. Identificarea păcatului

Sunt fapte care ies din inimă, din mintea omului. Oare nu ar trebui deci să mergem mai adânc? Aceeași Scriptură ne spune că

„Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

În cuvintele apostolului Pavel, păcatul nu e doar ceva ce facem în afară, nu e doar ceva din noi, pe care am putea să îl extirpăm, ci este și o stare în care ne aflăm. Scria el: „legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7:14). Rob — fără putere proprie, fără autoritate, rang, inițiativă. Rob al păcatului. 

Zic deci (cam tare) că recunoașterea păcatului este ca atunci când omul recunoaște că are cancer. (Poate știi că prima fază din cele cinci prin care trece un bolnav este negarea stării sau negarea gravității bolii lui.)

Dacă păcatul este nu doar un intrus ci și o stare, înseamnă că lupta împotriva lui trebuie să vină deopotrivă dinăuntru și din afară. Dacă ar putea fi numai dinăuntru, atunci ne-am încorda, ne-am pune hotărâri mari, ne-am da toate silințele și am reuși. Îți spun o taină: nimeni nu a reușit pe deplin. Citesc asta în Romani 3:

Am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. (Romani 3:9-12)

Hai cu soluția! (E între 2 și 3)

Este foarte important să înțelegem profunzimea bolii pentru că altfel apelăm la soluții amăgitoare, de suprafață. De câte ori nu ai auzit pe oameni că s-au lăsat de fumat doar pentru a reîncepe, trei zile sau trei săptămâni mai târziu.

Soluția Bibliei se numește „naștere din nou”. O găsești într-un dialog pe care Domnul Isus l-a avut cu Nicodim, un mare învățat al iudeilor din vremea aceea. Nicodim, fruntaș între farisei, vine la Domnul cu ceea ce pare a fi o lingușeală. Iar Isus i-o taie cam scurt (cel puțin din ceea ce avem scris):

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3). 

Nicodim face ochii mari. Și începe să caute scuze sau să explice imposibilitatea. El e om bătrân. În plus, nimeni nu poate reintra în pântecele mamei lui. A lui probabil că era deja moartă… Isus îi explică:

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5) 

Vezi, te rog diferența. Nașterea din nou din versetul 3 este detaliată în versetul 5 ca o naștere din apă și din Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte: botezul. Nu gestul în sine, care e o scufundare în apă. Ci realitatea aia interioară care te face să vrei să mori față de lume și viața veche, să te naști din nou la o viață nouă. Botezul cu apă nu e greu. Cel cu Duhul Sfânt însă trebuie să fie acolo. Și prin asta nu înțelegem minuni extraordinare ci (și citim mai departe):

„Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă nașteţi din nou.’” (Ioan 3:6-7)

Din părinții noștri, din lumea asta… nu ne naștem decât ca trup. Dumnezeu ne cere o altfel de naștere, din Duh. Te miră? Și Nicodim s-a mirat. Iar Isus i-a zis clar: „trebuie să vă nașteți din nou”. Nu putem trece mai departe până nu conștientizăm cu toții acest imperativ. Fără el suntem morți!

Știi când s-a născut Nicodim din nou? La cruce. Am scris despre asta aici. Când a văzut că pe cruce era Isus, nu el. Că Isus poartă păcatul lumii, cum a spus Ioan Botezătorul, atunci și acolo Nicodim s-a convertit.

Nașterea din nou are loc la unii brusc, violent chiar, fie în urma unei experiențe aparte, a unei schimbări de viață etc. La alții e pe nesimțite (nu înseamnă că nu există), ci că vine blând. Unii sunt cascade, alții sunt pârâiașe. Repet: când conștientizezi că pe crucea la de Golgota nu trebuia să fie Isus Hristos, ci tu — când pricepi și accepți asta, atunci ajungi la etapa a treia.

3. Mărturisirea păcatelor

Cui? Lui Dumnezeu. În ce bază să primești iertarea? În baza jertfei lui Isus. Spune Pavel:

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii – și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi și peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispășire” (Romani 3:21-25) 

4. Îndreptarea vieții

Nu e de mirare că Ioan Botezătorul a spus:

„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3:2)

După ce Ioan nu a mai putut predica, a venit vremea ca Isus să iasă în prim-plan:

De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiţi-vă , căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 4:17)

Când ucenicii au avut de predicat mulțimii de la Ierusalim, plini de Duhul Sfânt apostolii au zis, ca răspuns la întrebarea: „fraților, ce să facem?” 

„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. (Faptele apostolilor 2:38)

Recapitulăm

Omul este păcătos. Undeva pe parcursul vieții recunoaște lucrul acesta. Dacă și vrea să se schimbe, va vedea cât e de greu. Copleșit de puterea păcatului care acționează ca un virus perfid sau ca un cancer, nu va avea altă soluție decât la Dumnezeu. Privind exemplul lui Isus Hristos și pricepând că El este jertfa pentru păcatele oamenilor, omul păcătos se pleacă la crucea lui Isus.

Nașterea din nou nu e inițiativa omului, ci Duhul Sfânt o face, atunci când omul își deschide inima. Ce urmează este o mărturisire a păcatului, o lepădare a poverii la cruce. Viața cea nouă este o renunțare la păcat și o urmare a luminii. Nu e ușor, dar e același ciclu de urmat: 1-2-3-4 (vezi lupta personală a lui Pavel în Romani 7:14-25).

Cu cât te vei apropia mai mult de Dumnezeu cu atât te vei vedea mai păcătos. Și cu atât mai mult vei înțelege nevoia de Hristos. Și cu atât mai mult vei iubi pe Dumnezeu.

Cum va arăta viața ta apoi? Nu uita, e o naștere din apă și din Duh. În timp ce pastorul te botează cu apă, Dumnezeu îți schimbă viața. Un before & after trebuie să fie clar ca lumina zilei față de întunericul nopții.

Viața dinainte e știută:

faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăţia lui Dumnezeu. (Galateni 5:19-21)

Viața cea nouă, ca roadă a lucrării Duhului Sfânt va fi așa:

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul. (Galateni 5:22-25)

Legea lui Dumnezeu

Pe lumea aceasta avem parte de nenumărate legi. Unele ne plac, pe altele le urâm, de altele nu suntem conștienți decât atunci când avem un conflict cu ele. Spre exemplu, tuturor ne plac legile care ne apără (viața, proprietatea, onoarea). Nu tuturor le plac legile care impun taxe, restricții etc (de aceea avem corupție, hoție). Avem nevoie de legea circulației rutiere și ne ustură la buzunar când suntem prinși încălcând-o. Iar o lege a gravitației… trebuie știută înainte de a cădea prea de sus.

Paradoxul legii — restricție sau protecție?

Unii oameni văd legea (voi trece la singular de acum) ca pe ceva restrictiv. Dar și haiducii, și mafioții, până și pușcăriașii au legea lor, scrisă sau nescrisă. Alți oameni văd legea ca pe ceva ce protejează. Ea aduce ordine, siguranță, reglementând lucrurile spre binele celor ce ascultă de ea. Același lucru se observă și când discutăm de legea lui Dumnezeu. Este ea aducătoare de restricții sau de protecție? Și dacă cumva cele două nu se exclud ci trebuie văzute împreună?

Poate că îți pare paradoxal, dar realitatea chiar asta este, orice lege are un caracter dual. Dacă legea circulației îți cere să mergi pe o parte anume a drumului, s-ar putea să te simți restricționat, „că nu te lasă, domne, să mergi pe unde vrei tu”. Dacă insiști, mergi pe unde vrei tu, dar riști să ajungi la spital, la poliție sau la cimitir. Aceeași lege care te restricționează este și cea care te protejează, ca să ajungi în siguranță acasă.

Care este legea lui Dumnezeu?

Se numește „legea celor zece porunci” (în greacă îi zice „10 cuvinte”, decalogos = Decalogul). O găsești la pagina 80 a Scripturii (varianta clasică), la Exodul capitolul 20. Ia-ți Biblia, deschide. Și apoi vezi aici o mică explicație la fiecare.

Atunci, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis: 

Porunca 1.

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. 

Notează ceva ce mulți oameni scapă din vedere… Înainte ca Dumnezeu să ceară ceva El a oferit libertatea. Nu ai făcut nimic care să te facă vrednic în fața Lui, ci El a făcut ceva extraordinar, ți-a oferit mântuirea prin har. Când cineva ți-a dat un dar este o rușine să nu recunoști și să nu apreciezi lucrul acela. Și este dincolo de imaginație să dai credit altui dumnezeu…

Porunca a 2-a.

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele. 

Dumnezeu este dincolo de capacitatea noastră de a-L reprezenta. Am discutat asta în lecția a doua. Porunca aceasta vine ca o interdicție de a-L pune pe Dumnezeu în categoria idolilor, icoanelor, amuletelor și a oricărei forme de a-L reprezenta — și astfel de a-L limita. Întrucât popoarele păgâne aveau mii (asiaticii și azi au milioane) de zei, Dumnezeu cere prin primele două porunci să conștientizăm că avem un singur Dumnezeu și că El nu poate fi reprezentat prin forme limitate. Cine își face alți dumnezei dovedește că este nevrednic de eliberarea din casa robiei, amintită în prima poruncă.

Porunca a 3-a.

Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui. 

Unii înjură de cele sfinte. Alții iau numele lui Dumnezeu în vorbe ușoare, bancuri, lucruri lumești… Iar alții îl folosesc ca să-și acopere nelegiuirile — jură strâmb sau folosesc ca intimidare („jur pe ce am mai scump)”. Iar alții se dau credincioși… cu numele.

Porunca a 4-a.

Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţești. Să lucrezi șase zile și să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfinţit-o. 

Una dintre cele mai discutate și disputate porunci. Se referă la ziua a șaptea a săptămânii, care să fie o zi de odihnă pe care să o pui (ții) deoparte ca o zi în care te închini înaintea lui Dumnezeu. Interdicția de a lucra în ea vine ca o invitație de a recunoaște că Dumnezeu îți dă toate lucrurile. Prin odihna de sabat nu faci altceva decât să arăți că „îți aduci aminte” și astfel repeți ce a făcut Dumnezeu la Creație. „Adu-ți aminte” poate face referire și la faptul că… uităm adesea. Ziua a șaptea a săptămânii este sâmbăta.

Porunca a 5-a.

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău. 

Dacă celelalte porunci au vizat raportarea omului ca individ la Dumnezeu, de aici mai departe sunt porunci care fac referire la ceilalți oameni. Și prima are de-a face cu familia apropiată. Cinstirea părinților (a trecutului tău) este strâns legată de viitorul tău.

Porunca a 6-a.

Să nu ucizi. 

Biblia interzice crima, luarea vieții aproapelui tău. 

Porunca a 7-a.

Să nu preacurvești. 

În alte versiuni spune „să nu comiți adulter”, cu alte cuvinte, dacă ai o nevastă nu mergi la alta. Dacă ai bărbat nu cauți altul.

Porunca a 8-a.

Să nu furi. 

Proprietatea celuilalt este ceva de care să stai departe. 

Porunca a 9-a.

Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. 

Porunca aceasta vizează ocazii în care ai de depus o mărturie (jurământ) cu privire la ce a făcut sau nu a făcut aproapele tău. Cu o vorbă îl poți condamna sau elibera. Să nu minți!

Porunca a 10-a.

Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.

La prima vedere pare a fi ca porunca a 8-a și e legată de celelalte. Dar aici este un pas mai în spate, furtul sau minciuna sau crima sau adulterul pornesc din mintea (și inima omului). De aceea Dumnezeu ne avertizează să ne păzim gândul și să nu poftim ce nu e al nostru, ce nu ne-a îngăduit Dumnezeu să avem. (Îți aduce aminte de Eva și de Adam?)

Aceste porunci sunt păzite în întregime doar de unii evrei și de unii creștini. Alți credincioși și chiar necredincioși recunosc valoarea unora dintre acestea. Nimeni, spre exemplu, nu va nega valoarea poruncii „să nu ucizi”. În schimb, când e vorba de adulter, de poftă sau de cinstire a părinților… acolo societatea are altă părere.

Isus Hristos

Modelul nostru este Isus Hristos. Când a venit pe pământ a spus un lucru cât se poate de clar:

Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăţa pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăţa pe alţii să le păzească va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. (Matei 5:17-19)

Trei lucruri sunt evidente:

• Isus nu a venit să strice, să contrazică, să anuleze poruncile lui Dumnezeu.
• Legea aceasta va rămâne în picioare până la împlinirea ei. Până când vom ajunge în cer.
• Avem de învățat pe alții păzirea poruncilor și nu stricarea lor.

În aceeași Predică de pe Muntele Fericilor, Isus a analizat câteva dintre poruncile din Decalog. Forma de abordare „ați auzit că s-a spus celor din vechime… dar Eu vă spun…” pare a pune în contradicție ce s-a spus la Sinai cu ce a spus Isus. Dar pentru orice cititor sincer al textului va fi clar că Isus nu contrazice ci aprofundează porunca. Hai să dăm un exemplu:

Porunca a 6-a spune „să nu ucizi”. Iar Isus spune că poți ucide și dacă îl faci pe altul prost și nebun. Căci așa îl crezi în inima ta. Și așa te porți față de el. Pentru tine el este o nulitate… Greșești și calci porunca a 6-a. 

Porunca a 7-a spune „să nu comiți adulter”. Iar Isus spune că dacă în mintea ta tu, când te uiți la o femeie, deja te vezi cu ea în pat… atunci ești la fel de vinovat ca și cum ai fi fost acolo. Poți vedea clar că Isus duce lucrurile în profunzime, dincolo de o păzire formală.

Legea te aduce la Hristos

Vor fi unii care vor spune că legea lui Dumnezeu nu se mai aplică de la Isus încolo… Este o greșeală uriașă (ca să nu zic o prostie, aș călca legea!). Textele din scrierile lui Pavel nu se referă la Decalog, ci în general la legile ceremoniale care, într-adevăr au ținut până la Hristos. Iar altele se referă la un mod legalist de a-ți trăi viața de credință, în care crezi că păzirea poruncilor (din Decalog și altele) ți-ar aduce mântuirea.

Îți ofer un singur text biblic genial:

Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea. (Romani 10:4)

Secvențial, lucrurile stau așa:

• Omul nu ascultă de legea lui Dumnezeu. De la Adam și Eva până azi, până la mine și la tine, cu toții greșim.
• Reacția omului în fața conștientizării acestui fapt este variată. Unul va refuza să recunoască, altul va da vina pe celălalt. Unul va arunca legea, altul o va reinterpreta (răstălmăcire) ca să fie în favoarea lui, sau cel puțin să nu-l acuze…
• Omul pocăit va da dreptate lui Dumnezeu și va spune „am greșit”. 

Și atunci, pasul următor și unic este să vină la Isus Hristos. Legea te îndreaptă spre Hristos — El este sfârșitul (ținta legii, în original). Nu capeți neprihănirea păzind legea, ci venind la Hristos. Care te întărește să o păzești apoi…

Decalogul înainte de Sinai

Cele Zece Porunci au fost date la Sinai, poporului evreu. Dar nu le-au fost date doar lor, ci ei, urmând a deveni lumina lumii prin care Dumnezeu avea să vorbească tuturor oamenilor, trebuia să o păzească și astfel să aibă un standard de viață cu totul peste orice alt neam. 

Ia imaginează-ți, cum ar fi o țară în care doar trei (t-r-ei) dintre porunci ar fi respectate cu totul: „să nu furi”, „să nu minți”, „să nu ucizi”? Gândește-te la ce ai văzut ultima oară la știri sau pe Facebook. 

Am scris aici un articol mai lung arătând că cele Zece Porunci au fost cunoscute și păzite înainte de a fi date poporului iudeu. (Probabil ar trebui să scriu unul și despre păzirea lor în Noul Testament. O iau ca temă, dar la fel de bine ai putea să o iei și tu.)

Trei esențe

Isus a fost întrebat care este cea mai mare dintre porunci. De ce ar întreba cineva asta? Pentru că, în mintea unora, poruncile sunt pe ranguri. Poate nu le păzești pe toate, dar păzești câteva. Se pune?

Isus a răspuns arătând că esența legii (esența, nu cele mai importante) este iubirea. 

„‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii.” (Matei 22:37-40)

Iacov, pe de altă parte, spune că cineva nu se poate păcăli crezând că, dacă păzește unele dar le calcă pe altele e OK. (Nu e vorba aici de neștiință, de creștere, de maturizare în Hristos — acestea sunt cunoscute, și e de așteptat ca cineva să cunoască lucrurile etapizat. Ce scrie Iacov e despre unii care calcă voit o poruncă crezând că… nu se pune.)

Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: „Să nu preacurvești” a zis și: „Să nu ucizi.” Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiţi și să lucraţi ca niște oameni care au să fie judecaţi de o Lege a slobozeniei.” (Iacov 2:10-12)

Iar Ioan ne arată că păzirea legii nu are de-a face cu legalismul, cu păzirea oarbă, cu frica de Legiuitor… Ci, ca niște copii care ascultă de vorba părinților lor, creștinii ascultă de Cel ce i-a scos din casa robiei păcatului…

Prin aceasta știm că Îl cunoaștem: dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus. (1 Ioan 2:3-6)

Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele. (1 Ioan 5:2-3)

Viața și misiunea lui Isus

În lupta cu răul, Isus a venit ca să nimicească lucrările diavolului (după cum scrie în 1 Ioan 3:8). El a îndreptat ce era stricat (prin vindecări, prin învieri), a arătat un alt fel de a cuceri lumea (prin dragoste), a demonstrat că se poate trăi frumos și drept înaintea lui Dumnezeu. Practic L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu pe pământ așa cum nimeni altcineva nu a făcut-o (Ioan 17:6).

Viața și misiunea lui Isus prezintă o complexitate aparte încât e clar că spațiul și timpul nu ne permit decât abordări schematice. Rămâne însă ca o temă a fiecăruia să citească mai mult, să își pună întrebări și să lase Scriptura să dea răspunsurile cele bune.

Ca să începem cu sfârșitul, citeam în finalul Evangheliei după Ioan așa:

„Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris.” (Ioan 21:25)

Și atunci, e clar că este nevoie de o selecție. Ioan însuși a făcut-o și afirmă următoarele:

„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:30-31)

Vom împărți viața lui Isus în șase mari perioade, determinate de locul existenței Sale, forma și natura, misiunea etc.

1. În ceruri

Biblia afirmă clar preexistența lui Isus. Noi Îl cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu mai clar începând cu nașterea din Betleem (despre care vom vorbi imediat, la punctul 2). Un text la Ioan 1:1-3 este curat prezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu sub conceptul de „Cuvântul”.

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.”

De unde știm că „Cuvântul” este Isus? Citind mai departe aflăm că acest Cuvânt a venit în lume, s-a întrupat, a locuit printre noi și am privit la slava Lui, „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Capitolul continuă arătând pas cu pas că este vorba despre Isus. Versetele 16-18 identificându-L pe nume: Isus, Hristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu.

Isus Însuși a vorbit despre preexistența Lui. Într-un dialog cu cei ce nu credeau în El i-a provocat cu întrebarea:

„Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?…” (Ioan 6:62).

Iar într-o altă ocazie spusele Lui i-au întărâtat atât de mult încât au luat pietre ca să Îl omoare pentru ceea ce ei credeau a fi blasfemie:

„Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8:58)

2. Întruparea, creșterea și dezvoltarea

Întruparea lui Isus este un punct radical în întregul plan de mântuire. Așa cum am arătat în lecțiile trecute, după calculul anilor din Biblie, cam la patru mii de ani de la Creație Isus a venit pe pământ. Evanghelia după Luca informează despre dialogul îngerului Gabriel cu Maria (începând cu Luca 1:26). Evanghelia după Matei abordează dialogul aceluiași înger cu Iosif (începând cu Matei 1:18). Apostolul Ioan arată însă o schimbare, Fiul lui Dumnezeu cu natură divină ia asupra Lui și o natură umană.

„Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.” (Ioan 1:14) 

La rândul lui, apostolul Pavel vorbește în Filipeni 2:6-8 despre Fiul lui Dumnezeu care „avea chipul lui Dumnezeu” și care „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși” (de prerogativele divine), „și a luat chip de rob” (ascultare), „făcându-Se asemenea oamenilor” (luând deci natură umană), „la înfățișare a fost găsit ca un om”.

Isus Însuși a spus „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume.” (Ioan 16:28)

Despre anii de creștere ai lui Isus nu știm multe. Născut în Betleem, a fost crescut apoi în Nazaret. Un oraș de munte (Luca 4:29), o cetate mică din Galileea — care era o zonă cu o reputație scăzută (Ioan 1:46; Ioan 7:41; 7:52). A fost cunoscut ca fiul tâmplarului Iosif (Matei 13:55) și avut mai mulți frați și surori (Marcu 6:3). 

La vârsta de 12 ani face prima dovadă a unei conștiențe a misiunii Sale, atunci când este pierdut de părinți și găsit în Templu, dialogând cu înțelepciune cu mai-marii învățători ai vremii Lui. (Luca 2:41-50).

Nu avem alte detalii despre alte evenimente ale vieții lui de copil, adolescent și tânăr. Într-un singur verset este însă cuprinsă dezvoltarea Lui:

„Isus creștea în înţelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2:52). 

Conform textelor de mai sus (și a altora ce vor urma) putem spune că Isus a cunoscut tot ce era omenesc dar fără păcat (Evrei 4:15). A știut ce e aceea foame, sete, nevoie de somn, prietenie, ură, oboseală, amenințări, pericole.

La vârsta de 30 de ani (Luca 3:23), Și-a început misiunea publică când „a început să învețe pe norod.”

3. Misiunea

Dacă am spune într-un cuvânt care a fost misiunea lui Isus acesta ar fi „restaurare”. Căutând să înțelegem misiunea lui Isus nu trebuie să fim suprinși de complexitatea ei. Afirmațiile biblice ne deschid multe ferestre înțelegând că tot ce a făcut Isus a fost bogat în semnificații. Să vedem câteva dintre aceste afirmații:

• „Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10)
• „Eu am venit să chem la pocăință…” (Marcu 2:17)
• „Eu am venit ca oile să aibă viața, și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10:10)
• „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:46)
• „Am venit în lume ca să mărturisesc despre adevăr.” (Ioan 18:37)
• „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17)

Textul cel mai clar cu privire la misiunea lui Isus a fost rostit chiar de El, în prima predică de la Nazaret:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi și să vestesc anul de îndurare al Domnului.” (Luca 4:18-19)

Ce a făcut Isus? A adus vindecare pe toate planurile: trupește, sufletește, relațional.

„Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan [Botezătorul] ce aţi văzut și auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.” (Luca 7:22)

Despre învățătura Lui (vezi Predica de pe Munte) citim că: 

„După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:28-29)

Chiar dușmanii Lui au spus „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46).

Vindecările trupești (Ioan 9), iertarea păcatelor (Marcu 2) și învierea morților (Ioan 11) au fost lucrurile care au atras atenția cel mai mult. Pe de-o parte i-au adus aprecierea din partea oamenilor, pe de altă parte au născut invidie și ură, culminând cu dorința de a-L ucide, din partea dușmanilor Săi. 

4. Moartea lui Isus

Fiul lui Dumnezeu a știut dintotdeauna că va muri (pentru asta a și venit). A spus-o de multe ori ucenicilor (Marcu 8:31; 9:30; 10:32) și chiar gloatelor (Luca 14:25-27; Ioan 12:29-33; ). 

A murit pentru întreaga omenire. Supranumit „textul de aur al Scripturii”, Ioan 3:16 spune:

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică.” 

Iar versetul ce-i urmează afirmă încă o dată scopul venirii lui Isus:

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17)

Despre nevoia morții Sale, despre însemnătatea și efectele morții Sale pe cruce vom vorbi și în lecțiile următoare, atunci când vom aborda realitatea dură a călcării legii lui Dumnezeu și a urmărilor păcatului în viețile noastre.

Rămâne un text frumos pentru acum (a fost amintit ca referință mai sus):

„Și, după ce voi fi înălțat de pe pământ [pus pe cruce], voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” (Ioan 12:32-33)

5. Învierea și înălțarea

Toată lucrarea lui Isus a fost validată de un singur lucru — învierea. Este foarte important acest aspect pentru că învierea — făcută exclusiv de la Dumnezeu, prin puterea și în voința Sa divină — a dovedit că Dumnezeu Tatăl L-a găsit pe Fiul și lucrarea Lui și jertfa Lui ca fiind vrednic nu de blestem ci de binecuvântare. 

Predica Petru mulțimilor adunate cu ocazia sărbătorii de Cincizecime:

„Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știţi, pe Omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit și L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Faptele apostolilor 2:22-24)

Învierea lui Hristos a fost urmată, 40 de zile mai târziu, de înălțarea lui la ceruri. Citim despre asta în Faptele apostolilor 1:8-9. 

„Voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor.”

Primirea domniei cerești. Înălțarea la ceruri a fost urmată de înscăunarea lui Isus ca Domn, la dreapta Tatălui. Finalul predicii lui Petru de la Cincizecime spunea răspicat: 

„Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos [Mesia] pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” (Faptele apostolilor 2:36)

Primul martir creștin, Ștefan L-a văzut pe Isus la dreapta Tatălui (Faptele apostolilor 7:55-56). 

„Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu și a zis: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”

Iar în Epistola către Evrei regăsim exact misiunea de acum a lui Isus, aceea de mijlocire:

„A intrat chiar în cer, ca să Se înfăţișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” (Evrei 9:24; vezi și 8:1-2; 10:12).

Iar în altă parte spune:

„Poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:25)

6. A doua venire

Despre majoritatea celelalte părți ale misiunii lui Isus am vorbit la timpul trecut, „S-a întrupat”, „a vindecat”, „a murit”, „a înviat” etc. La timpul prezent am vorbit despre ce face acum, „mijlocește” pentru noi. Iar la timpul viitor vorbim despre ce va face într-un viitor curând.

La înălțarea Lui, doi îngeri-martori le-au spus ucenicilor vestea bună a revenirii lui Isus:

„Și cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb și au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi și vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Faptele apostolilor 1:10-11)

Concluzie

Avem câteva mari etape din viața lui Isus:

1. Preexistența, înainte de întruparea în Betleem. 

2. Nașterea, dezvoltarea și maturizarea.

3. Misiunea de predicare, vindecare, restaurare a lucrurilor.

4. Moartea

5. Învierea și înălțarea la cer

6. A doua venire

În studiul nostru am avut ca temă lectura evangheliei după Marcu, a fost cea mai scurtă. Apoi a fost Ioan, cea mai bogată în referințe la natura divină a lui Isus. Rămân Matei și Luca, rapoarte ce arată cel mai frumos învățătura și acțiunile lui Isus Hristos. Citește-le în întregime, recitește-le și pe celelalte și nu uita motivul pentru care au fost scrise:

„Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:30-31)

Marea luptă dintre Hristos și Satana

În ocazia trecută am văzut imaginea de ansamblu a istoriei lumii biblice. Un început cu Dumnezeu, care a creat lumea noastră, viața pe planeta Pământ în urmă cu aproximativ 6000 de ani. Și spuneam că, la aproximativ 4000 de ani de la Creație, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4).

De ce a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ? Biblia oferă mai multe răspunsuri. Din perspectiva temei prezente, un răspuns clar găsim în prima epistolă a apostolului Ioan.

„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1 Ioan 3:8)

Cine este Diavolul? Care sunt lucrările lui? De ce trebuie nimicite aceste lucrări? Versetul spunea mai înainte: „Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început.” Înțelegem deci că păcatul a început cu Diavolul. Iar acesta l-a dat ca pe un virus întregii omeniri.

Să mergem deci la început

Așa cum am amintit în mai multe rânduri, Biblia afirmă că „la început Dumnezeu a făcut…” (Geneza 1:1). Săptămâna Creației se termină cu evaluarea făcută de Creator: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31) Nu poate exista nicio îndoială, tot ceea ce face Dumnezeu este bun. În lumea desăvârșită creată de Dumnezeu a fost însă menționată existența „răului” prin prezența pomului cunoștinței binelui și răului (Geneza 2:9). 

Întrebarea naturală care se naște de aici este „ce-i acela rău?” Dacă citim Geneza 3 aflăm imediat… minciună, înșelătorie, neascultare de Dumnezeu, călcare a poruncii, frică, rușine, ascundere. (Răul ar fi putut fi știut și altfel, nu neapărat din propria experiență, ci ca informație primită de la Dumnezeu. De exemplu: libertatea poate fi cunoscută și apreciată de un om cinstit, care o trăiește, dar și de un hoț, care o vede altfel din spatele gratiilor.) În cazul primilor noștri părinți au ales să îl vadă prin ochelarii Celui Rău. Trebuie să mergem mai înainte, să vedem răul primar.

Căderea lui Lucifer

Undeva în veșnicia necunoscută nouă Dumnezeu a creat și alte lumi. Găsim că la facerea lumii noastre erau alții care aplaudau noua creație a lui Dumnezeu (Iov 37:4-7, și în special 8). Alte lumi făcute de același Dumnezeu, poate că tot după chipul Lui. (Excludem ideea de marțieni, extratereștri, omuleți verzi și alte imaginații hollywoodiene.) Biblia vorbește despre puteri și ordini superioare lumii noastre: îngeri, serafimi, heruvimi, alte ființe. 

Între aceștia, liderul lor și probabil cea mai înaltă ființă creată s-a numit Lucifer („purtător de lumină”). Îi găsim descrierea de heruvim în Ezechiel 28:12-14 unde se disting multe superlative: „cea mai înaltă”, „plin de…”, „desăvârșit în…”, „cu tot felul de”… Versetul 15 arată că undeva a avut loc o schimbare în mintea acestei ființe, care a îngăduit nelegiuirea, iar versetele următoare confirmă decăderea. 

Profetul Isaia în capitolul 14 al cărții sale vorbește despre căderea lui Lucifer indicând ceea ce a constituit miezul nelegiuirii lui — dorința de înălțare, de a fi ca Dumnezeu. De a fi practic… Dumnezeu. Întregul pasaj Isaia 14:12-14 subliniază ideea de „mai sus”; atitudini și planuri precum: „mă voi sui”, „îmi voi ridica”, „mai presus”; puncte de reper ce sugerează înălțimea: munte, nori, miazănoapte, stele; suprema așteptare: „voi fi ca Cel Preaînalt”.

Cum a apărut păcatul în Lucifer? Aceasta este o taină care nu ne-a fost descoperită. Probabil că nașterea păcatului nu-și are altă justificare (și astfel explicație) decât aceea pe care o dăm și noi azi ca răspuns la întrebarea „De ce păcătuiește omul?”. Pentru că așa vrea!

Știm, Adam și Eva ar fi putut spune, și au și spus-o, că altul i-a ispitit. Pe Adam, Eva. Pe Eva, șarpele. Pe șarpe, Șarpele cel mare. Dar pe Lucifer? Nimeni! Și niciodată Lucifer nu a învinuit pe nimeni pentru asta (nici măcar pe Dumnezeu). El a arătat că a fost propria lui voință să facă altfel. Și să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu.

Nu e de mirare deci că Domnul Isus, vorbind despre Satana a spus:

„El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Este un fapt, Biblia vorbește în mai multe locuri despre căderea lui Lucifer: Isaia 14, Ezechiel 28, Apocalipsa 12 sau Luca 10:18. 

Cum a ajuns Lucifer pe pământ?

Lucifer și îngerii lui au fost alungați din ceruri, din prezența lui Dumnezeu. Cel mai probabil au ispitit alte lumi, dar fără succes. În final au ocupat pământul (Apocalipsa 12:3-4). 

De ce pământul? Pentru că aici Adam și Eva au cedat ispitelor lui, devenind victime ale înșelăciunii. Apocalipsa îl prezintă pe Lucifer sub forma unui balaur, explicând că este „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume…” (12:9). „Întreaga lume” înseamnă începând cu primii oameni.

De la momentul căderii omului în păcat Satana a devenit stăpânul lumii acesteia. Ideea este repetată în Scriptură. Vezi Iov 1 unde Satana se înfățișează înaintea tronului lui Dumnezeu ca reprezentant al lumii noastre (Iov 1:6-7). 

Uluitor, chiar lui Isus Însuși Satana i s-a prezentat ca stăpânitor al lumii acesteia. Și Isus nu a obiectat… În ocazia ispitirii din pustie, la momentul uneia dintre ispitiri, 

„Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului, și I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea și slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:5-7)

Marea luptă

Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în voia sorții sau în voia lui Satana. Încă de la început a anunțat o mare luptă, un război, o vrăjmășie pe care o va pune între om și Satana, astfel încât orice om să poată alege liber. Citim în Geneza 3:15 că Dumnezeu a profetizat, privind peste milenii venirea lui Mesia:

„Vrăjmășie voi pune între tine [Satana] și femeie [neamul omenesc], între sămânţa ta și sămânţa ei [Mesia]. Aceasta [Mesia/Hristos] îţi va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Când s-a împlinit această profeție? Peste patru mii de ani. Și ajungem la textul din Galateni care spune că Isus a venit la împlinirea vremii. Și recitim textul din 1 Ioan care explică motivul venirii lui Isus — pentru nimicirea lucrărilor diavolului.

Isus față în față cu demonii

Venit pe pământ, Isus a fost asaltat de demoni și de mediumii acestora. Uneori Satana a acționat prin oameni (Irod cel Mare, Iuda sau oamenii care au strigat „Răstignește-L”). Alteori nu a fost nicio mijlocire, întâlnirile având loc față în față. Cum am amintit, în pustia ispitirii Satana a fost el însuși acolo. În alte ocazii au fost demonii (îngerii răi). Să urmărim două dintre acestea:

Isus merge în Capernaum și… 

„În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu!” Isus l-a certat și i-a zis: „Taci și ieși din omul acesta!” (Marcu 1:23-25)

Merită subliniate câteva lucruri: (1) duhul este numit „necurat”; (2) l-a identificat imediat pe Isus, ca Sfântul lui Dumnezeu (se știau din ceruri); (3) demonul a știu care era misiunea lui Isus — „ai venit să ne pierzi”; (4) între demon și Isus nu există niciun teren comun (mare luptă); (5) Isus îi va pierde…

Într-o altă ocazie demonii au dat glas și altor detalii semnificativ:

„Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieșeau din morminte. Erau așa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Și iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?” (Matei 8:28-29)

Subliniem din nou câteva aspecte: (1) demonii știu imediat cu cine au de-a face; (2) nu există nicio legătură între cele două tabere, niciun compromis, nu se poate face niciun fel de pace; (3) venirea lui Isus este un chin pentru demoni; (4) vor avea parte de pierzare veșnică; (5) iar venirea Lui pe pământ era o „pregustare” a chinului de care vor avea parte.

Perspectiva lui Isus

În trei versete biblice este arătată clar perspectiva lui Isus.

În primul rând El spune clar:

„L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”. (Luca 10:18)

Căderea lui Satana este sigură, rapidă.

În al doilea rând, El a arătat faptul că Satana nu L-a învins niciodată. Crucificarea lui Isus a fost coordonată de Satana care i-a ispitit și înșelat pe oameni să ceară moartea Fiului lui Dumnezeu. Motivul principal era dat de faptul că Isus a venit să-L arate pe Dumnezeu așa cum este în realitate, și nu așa cum L-a prezentat Satana. Isus a mărturisit la un moment dat ucenicilor: 

„Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” (Ioan 14:30)

În al treilea rând, momentul crucii a fost cel care a arătat întregului univers care este adevărata față a lui Satana — dacă ar putea (și a fost lăsat până la un punct), el L-ar ucide pe Dumnezeu. A făcut-o cu Fiul Său. Și aceeași cruce a fost momentul de la care întregul univers s-a convins de caracterul lui Dumnezeu, plin de iubire. Isus spunea:

„Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:31-32)

După cruce…

Marea luptă nu s-a încheiat după cruce, deși verdictul a fost dat — victoria pentru Hristos. Lupta continuă acum în viața bisericii creștine și în viața fiecăruia dintre noi.

Lumea aceasta încă trebuie să aleagă, fiecare la nivel individual, pe Hristos sau pe Satana. Scria Pavel arătând starea lumii și felul cum au fost mântuiți credincioșii:

„Voi eraţi morţi în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalţi.

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greșelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” (Efeseni 2:1-5)

Apocalipsa 12, marea luptă ilustrată

Te rog să recitești capitolul 12 din cartea Apocalipsa. Identific în scurt personajele:

Vei vedea o femeie, ca simbol al poporului lui Dumnezeu. Este neamul omenesc, poporul așteptător, o biserică însărcinată încă din vremea Evei. 

Femeia aceasta stă să nască un copil, pe Cel ce este Sămânța — Isus, Fiul lui Dumnezeu. 

În fața ei stă un balaur, identificat câteva versete mai jos cu Satana. Fie că a lucrat prin puterea Romei (Irod cel Mare) sau prin soldații romani (la răstignire), Satana a căutat întotdeauna să-L ucidă pe Fiul lui Dumnezeu. 

Nu a reușit, căci Fiul a fost înălțat la cer. 

După ridicarea la cer a Fiului (vezi împlinirea în Faptele apostolilor 1), se trage linia în dreptul războiului: Mihail (Isus) iese biruitor față de Satana. Jertfa Fiului este recunoscută la nivelul Universului (vezi Apocalipsa 12:10) și simultan, Satana este exclus pentru totdeauna din ceruri. De la Adam până atunci el fusese reprezentantul pământului. De la cruce încolo, Isus este reprezentantul de drept al omului.

Căderea lui Satana, fără drept de apel, se răsfrânge într-o persecuție asupra bisericii. Biserica îl va învinge cu două arme. Una este jertfa Fiului lui Dumnezeu, cealaltă este mărturisirea lor de credință în ce a făcut Isus pentru ei (vezi v. 11). 

Ultima etapă a marii lupte din Hristos și Satana se va duce, evident, în timpul ultimelor generații. Credincioșii din vremea sfârșitului — rămășița — vor fi identificați prin două lucruri: păzirea poruncilor lui Dumnezeu și deținerea mărturiei lui Isus. Din ceruri, de la început și până azi, Satana luptă împotriva acestor două lucruri, a poruncilor lui Dumnezeu (guvernarea divină) și a mărturiei lui Isus despre Dumnezeu, o mărturie adevărată, alta decât cea mincinoasă a lui Satana.

Un gând de final

Viitorul este sigur și este aproape. Războiul se va încheia. Pacea va fi stabilită prin eliminarea definitivă a răului. Scria apostolul Pavel credincioșilor din Roma:

„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16:20)

Istoria lumii biblice

„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Galateni 4:4). Împlinirea vremii nu este o expresie generică, ci este o ancorare clară în istorie ca împlinire a profeției. Isus Însuși a știut și a afirmat acest lucru. La momentul când a aflat de aruncarea lui Ioan Botezătorul în închisoare, Și-a început o nouă etapă a lucrării, S-a dus în Galileea chemând ucenicii la o slujire full time și a spus: „S-a împlinit vremea…” (Marcu 1:15). 

În Vechiul Testament, de asemenea, oamenii lui Dumnezeu au fost ancorați în istorie. La vremea hotărârii Potopului s-a știut că mai este timp de har de 120 de ani (Geneza 6:3). Când lui Avraam Dumnezeu i-a făgăduit țara Canaanului i-a spus că, mai întâi, vor trece 400 de ani în care evreii vor fi robi în Egipt (Geneza 15:13).

Atunci când au trimis iscoade ca să vadă cum este țara făgăduită, cei 12 oameni au venit cu două rapoarte diferite. Deși toți au spus că țara este nemaipomenit de bună, zece dintre ei au fost speriați de locuitorii ei, cu o statură impresionantă, de uriași. Alți doi au îndemnat poporul să pornească la cucerirea țării. Au câștigat primii zece și poporul s-a întors în pustie. Dumnezeu le-a spus cu dezamăgire:

„După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi, și veți vedea ce înseamnă să-Mi trag eu mâna de la voi. Eu, Domnul, am vorbit.” (Numeri 14:34).

Poporul a știut că o generație întreagă, toți adulții ieșiți din Egipt, vor muri în pustie, în timp ce țara făgăduită avea să fie cucerită și locuită de copiii lor, din generațiile următoare. Istoria mergea mână în mână cu profeția, ca o împlinire a ei. 

Găsim nenumărate alte ocazii, reiau doar trei:

1. Lui Avraam Dumnezeu îi spune „La anul, pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine, și Sara va avea un fiu” (Geneza 18:14). Vezi împlinirea în Geneza 21:1-2, unde scrie că totul a avut loc „la vremea hotărâtă despre care-i vorbise Dumnezeu”.
2. Faraonul Egiptului are un vis, iar tânărul Iosif îl explică: „Dumnezeu a arătat lui Faraon ce are să facă. Iată, vor fi șapte ani de mare belșug, în toată țara Egiptului. După ei, vor veni șapte ani de foamete…” (Geneza 41:28-30). Continuarea capitolului arată împlinirea la literă, iar vorba lui Iosif către frații lui arată numărarea anilor (vezi Geneza 45:6) și încrederea în profeția descoperitoare a viitorului: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră”.
3. Profetul Ieremia vestește că perioada robiei babiloniene va fi de 70 de ani (Ieremia 25:11). Profetul Daniel, aflat rob în Babilon, spre finalul perioadei acesteia s-a rugat Domnului amintind împlinirea vremii (Daniel 9:2): „am văzut din cărți că trebuia să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia.”

Așadar, oamenii Bibliei au fost ancorați în timp, fie pe termen scurt sau în timpul vieții lor, fie pe termen lung, dincolo de anii vieții lor.

Începutul dinainte de începutul nostru

Începutul Bibliei este începutul din perspectiva unui observator de pe pământ. Dacă Dumnezeu a făcut toate lucrurile este clar că El a fost înainte de toate. Despre El am citit în lecția trecută că nu are început, că este mai înainte de toate. De aceea, dacă spunem despre începuturi vorbim despre începutul nostru și acceptăm că alte lucruri au fost făcute înainte de noi. Spre exemplu, la facerea lumii noastre existau alte lumi create de Dumnezeu înainte. Citim despre asta în Iov 38:4,7

„Unde erau tu când am întemeiat pământul […] atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strugăte de veselie?”

Biblia afirmă, spre exemplu, că planurile lui Dumnezeu, făcut în preștiința Sa, chiar cel care are de-a face cu noi (îi spunem „planul de mântuire”) au fost făcute înainte de întemeierea lumii. 

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:3-6; italicele adăugate)

Creația în șapte zile

La un punct anume al istoriei, al derulării timpului, Dumnezeu a hotărât să creeze o nouă lume. Pe o planetă pustie și goală. Citim despre asta în Geneza 1, primele versete. Facerea lumii (geneza) a avut loc în șapte zile. Spunem șapte zile literale (de 24 de ore), nu simbolice, nu mii de ani, nu milioane. Biblia nu lasă loc la o interpretare de felul acesta… Argumentul de bun simț este textul în sine, care vorbește despre „o seară și o dimineață” în dreptul fiecăreia dintre cele șapte zile. Iar în porunca a patra a Decalogului (Exodul 20:11) găsim clar că păzirea zilei de Sabat, ca o zi literală, a șaptea din săptămână, este făcută în cinstea zilei de Sabat, zi literală, a șaptea din săptămâna Creației.

Adam și Eva au fost făcuți în aceeași săptămână (în ziua a șasea). Au locuit în Eden o perioadă de timp ce nu este definită în Scriptură. Probabil că a durat câteva săptămâni până au căzut în păcat. De unde am putea ști asta? Pentru că porunca lui Dumnezeu a fost aceea de a crește și a se înmulți (Geneza 1:28), dar Eva nu a rămas însărcinată în perioada aceea. Abia după căderea în păcat Dumnezeu vorbește despre „sămânța femeii” (adică urmașii), iar în capitolul patru, după ieșirea din Eden, aflăm că „Adam s-a împreunat cu nevastă-se Eva; ea a rămas însărcinată și a născut…” (Geneza 4:1). Poate fi văzută ca o speculație, dar e greu de crezut că Dumnezeu le-ar fi dat porunca de a se înmulți și în același timp i-ar fi ținut ani de zile fără să aibă relații sexuale care să se finalizeze prin nașterea de copii.

Ieșirea din Eden

După ieșirea din Eden, în capitolul 5 din Geneza aflăm și vârstele oamenilor. În vremea aceea trăiau până la 1000 de ani. Niciun om nu a atins vârsta aceasta (nu facem nicio speculație cu privire la numărul 1000).

Adam a trăit 930 de ani, spre exemplu (Geneza 5:5), iar Metusala, cel mai longeviv om de pe pământ (de aici expresia „vârstă matusalemică”) a trăit 969 de ani (Geneza 5:27). Pentru cine are curiozitatea de a pune cap la cap toate generațiile primelor secole va vedea că Metusala a murit chiar în anul când a venit Potopul.

Potopul

Potopul a fost un eveniment catastrofal prin care Dumnezeu a nimicit omenirea din vremea aceea. De ce? Pentru că răutatea omului era uriașă și ar fi dus la exterminarea neamului omenesc. Știm lucrul acesta din următoarele cuvinte:

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5).

Mai citește o dată cuvintele italice și îți dai seama că omenirea era pe ultima sută de metri dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit. 

Potopul a fost recunoscut ca eveniment istoric de către alți scriitori ai Bibliei: profetul Ezechiel (14:14) îl amintește pe Noe ca om neprihănit (vezi și Geneza 6:9); apostolul Petru atrage atenția cu privire la batjocoritorii care se făceau că uită de „lumea de atunci”, care a pierit „înecată de apă” (2 Petru 3:5-6); Domnul Hristos amintește surpriza venirii Potopului care va fi similară cu surpriza cele de-a doua veniri a Lui (Luca 17:26-27).

---

Noi suntem obișnuiți să socotim anii în raport cu nașterea lui Isus Hristos, de aceea spunem că un eveniment a avut loc în anul cutare, „î.Hr.” (înainte de Hristos) sau spunem despre un altul că a avut loc în anul cutare „d.Hr.” (după Hristos). În comunism și din alte perspective se spunea „e.n.” (era noastră) sau „î.e.n.” (înaintea erei noastre; vezi BCE – Before Christian Era).

În lumea biblică anii se socoteau de la evenimente importante. Astfel, dacă vorbim despre Potop, el a avut loc în anul 1656 de la facerea lumii. După Potop, nașterea lui Arpacșad, primul născut al lui Sem, fiul lui Noe, este marcată „la doi ani după potop” (Geneza 11:10).

Avraam și începutul neamului evreilor

Primele 11 capitole ale Genezei acoperă istoria de la Adam la Avraam. Sunt condensate două perioade mari, una de 1656 de ani, până la Potop, și apoi încă aproximativ trei sute de ani până la nașterea lui Avraam. Care a avut loc la anul 1948 de la facerea lumii.

Am putea spune că Avraam este cam la mijloc, între facerea lumii și venirea lui Hristos, cam la două mii de ani distanță de fiecare, într-o parte și în alta. (După cum sunt unii care spun că ei sunt creștini de două mii de ani, la fel, pe vremea lui Isus, evreii puteau spune că erau evrei de două mii de ani.)

Capitolele 12-50 din Geneza, adică restul cărții, acoperă istoria unei familii extinsă pe patru generații: Avraam, Isaac, Iacov și Iosif. Se încheie cu moartea lui Iosif și întoarcerea unei noi file a istoriei poporului evreu aflat în Egipt. De aici mai departe personajul central devine Moise.

Moise, eliberatorul din Egipt

Începând cu Moise vorbim nu doar de un popor rezumat la familia patriarhală a lui Avraam, ci la un popor care-și obține independența, este organizat religios și administrativ de Dumnezeu, primește și intră în stăpânirea unei țări. Când evreii au ieșit în sfârșit din Egipt, Moise a notat lucrul acesta:

„Șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Și după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului.” (Exodul 12:40-41)

Perioada vieții lui Moise, de 120 de ani, acoperă practic tot ceea ce este scris de la începutul cărții Exodul, trecând prin Leviticul și Numeri, până la finalul cărții Deuteronomul. 

Urmașul lui Moise este Iosua, un lider care face trecerea de la un popor nomad la un popor stabilit în țara Canaan. Cele douăsprezece seminții (triburi) ale lui Israel iau în stăpânire țara și, după moartea lui Iosua vor veni la conducerea cei numiți „judecători” (vezi cărțile Iosua, Judecătorii și Rut).

Cât a durat perioada aceasta? Cam 300 de ani (Judecătorii 11:26).

Împărații lui Israel

Ultimul judecător al lui Israel a fost profetul Samuel. Pe vremea aceea poporul a cerut să aibă un împărat, „cum au toate neamurile” (1 Samuel 8:5). Era o lepădare a teocrației (în care Dumnezeu conduce poporul, vezi versetul 7), așa că primul împărat va fi ales în persoana lui Saul. După el a urmat David, și apoi Solomon, fiecare domnind aproximativ câte 40 de ani. 

Când Solomon a construit templul s-a marcat evenimentul ca având loc la anul 480 de la ieșirea din Egipt (1 Împărați 6:1). Din alte surse istorice se știe că acest eveniment al construirii templului a avut loc în anul 966 î.Hr (Exodul având loc cam la 1450 î.Hr.)

După moartea lui Solomon, împărăția a fost împărțită în două: regatul de Nord, numit Israel, și cuprinzând cea mai mare parte a teritoriului, populat de zece seminții, și regatul de Sud, numit Iuda, cuprinzând partea sudică și în special capitala, adică Iudeea și Ierusalimul. Cele două regate au avut diferiți conducători (numiți „împărați”), care în majoritatea lor au dus poporul la decădere din punct de vedere spiritual. Dacă în Iuda au fost câțiva împărați „buni”, în Israel cu toții au fost „răi”. 

Regatul de Nord, Israelul a fost luat în capitivitatea asiriană în anul 722 î.Hr. din care nu s-au mai întors niciodată în formă organizată. Motivele robiei sunt descrise pe larg în 2 Împărați 17:7-23 (inclusiv lucruri scandaloase precum arderea copiilor în foc).

În Babilon

Regatul de Sud, Iuda a fost luat în captivitatea babiloniană începând cu anul 605 î.Hr (Ierusalimul a căzut la 586 î.Hr). Robia babiloniană a ținut 70 de ani, iar profeții Ezechiel și Daniel descriu în cărțile lor diferite aspecte din perioada respectivă. 

Imperiul babilonian a fost cucerit de medo-persani în anul 539 î.Hr. (căderea Babilonului) și noul împărat, Cirus a fost cel care a poruncit eliberarea evreilor și revenirea în țara lor. Evenimentele din perioada aceea sunt descrise în cărțile istorice Ezra și Neemia dar și în cărțile profeților Hagai și Zaharia. În anii conducerii medo-persane o regăsim și pe Estera, ca împărăteasă, soția lui Ahașveros (Xerse I, 486-465 î.Hr.). Ca dată istorică ușor de ținut minte este cea în care Neemia începe activitatea în anul 444 î.Hr. (al 20-lea an al domniei lui Artaxerse I.)

După această perioadă sunt aproximativ 400 de ani de tăcere. Următorul prin care va vorbi Dumnezeu în mod public este Ioan Botezătorul, cel care va și arăta în mod concret spre Mesia, în persoana lui Isus din Nazaret.

Noul Testament

În perioada Noului Testament avem câteva repere istorice clare: nașterea lui Ioan Botezătorul și a lui Isus în timpul domniei în Palestina a lui Irod cel Mare („în zilele împăratului Irod”, Matei 2:1; Luca 1:5) sau, ca reper la scara imperiului, în timpul domniei lui Cezar August (Luca 2:1).

Începutul lucrării lui Ioan Botezătorul este plasat de Luca „în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). În funcție de cum se calculează anii de domnie și de coregență, data aceasta este anul 27-29 d.Hr. Luca spune că Isus, la vremea aceea, „avea aproape treizeci de ani” (Luca 3:23). 

Domnul Hristos a lucrat trei ani și jumătate, care pot fi ușor identificați după cele patru sărbători de Paște (sărbătoare anuală) menționate în Evanghelia după Ioan (2:13; 5:1; 6:4; 13:1).

Generația apostolică acoperă anii de la înălțarea Domnului Hristos până la terminarea primului secol, aproximativ 65 de ani. În timpul acesta se convertește apostolul Pavel, evanghelia este predicată în întreaga lume, sunt scrise epistolele și Apocalipsa.

Concluzie

Istoria lumii biblice se poate împărți în câteva etape mari:

1. Înainte de Potop, de la Adam până la Noe — 1656 de ani
2. De la Noe la Avraam — aprox. 300 de ani
3. Formarea poporului Israel, de la Avraam la Iosif — 430 de ani
4. Dezvoltarea și organizarea poporului, de la Moise la Solomon — 480 de ani
5. De la destrămarea împărăției, robiile și revenirea din Babilon — cam 530 de ani
6. Tăcerea dintre cele două Testamente — aproximativ 400 de ani, până la Hristos
7. Noul Testament — aproximativ 100 de ani, după Hristos
8. Zilele noastre — două mii de ani mai târziu (de la Hristos)

Generic spunem că Isus a venit la 4000 de ani de la facerea lumii. Iar noi trăim azi la 6000 de ani de la facerea lumii. Cifrele sunt rotunjite întrucât modul de calculare al anilor, în trecerea de la o etapă la alta, nu a fost în număr de ani perfecți, întregi. (Descurajez speculații cu privire la când s-ar împlini cei 6000 de ani – mai mult, mai puțin – și dacă acest lucru are vreo semnificație aparte. Scriptura nu oferă indicii în acest sens.)

Textul final

„Preaiubiților, să nu uitați un lucru: că pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” (2 Petru 3:8-9)

Prezentarea grafică a textului de mai sus poate fi accesată aici: Istoria lumii biblice

O resursă bună poate fi accesată aici: http://timeline.biblehistory.com/home