Câteva consideraţii teologice despre desăvârşire

autor: Edward Heppenstall

 

1. Învăţătura biblică despre desăvârşire

Adevărul despre desăvârşire în doctrina şi experienţa creştină este cel care aşază la locul cuvenit semnificaţia şi modul de utilizare în Biblie a acestui cuvânt. Biblia învaţă că adevăratul creştin va creşte în har şi va deveni tot mai asemenea Domnului nostru Isus Hristos. El va fi mereu flămând şi însetat după neprihănire. El va căuta cu seriozitate şi fără stânjeneală sfinţenia spirituală.

Biblia îi îndeamnă pe credincioşii din orice perioadă a istoriei să fie „desăvârşiţi” şi putem desprinde de aici ideea că experienţa pe care ea o susţine nu este un ideal de neatins pentru cei cărora le este adresată. Experienţa aceasta trebuie să fie posibilă în contextul vieţii creştine duse aici pe pământ, altminteri îndemnul scriitorilor biblici la desăvârşire nu-şi are rostul. Îndemnul acesta este adresat credincioşilor din toate secolele şi nu doar celor care trăiesc în perioada de dinaintea revenirii Domnului nostru.

Singura semnificaţie validă a cuvintelor „desăvârşit” şi „desăvârşire” este cea pe care i-o conferă Biblia. Este necesar, prin urmare, să studiem Scriptura pentru a înţelege, pe cât posibil, semnificaţia şi modul de utilizare a acestor cuvinte şi pentru a evita interpretările arbitrare proprii.

 

Teleios

Cel mai important cuvânt tradus cu „desăvârşit” în Noul Testament este cuvântul grecesc „teleios”. El provine din substantivul „telos” şi are sensul obişnuit de „scop, ţel, capăt”. Cel care utilizează acest cuvânt, are în minte un anumit nivel al dezvoltării spirituale pentru creştinii din orice epocă, atât pentru cei din timpul apostolilor, cât şi pentru cei de astăzi. Cuvântul acesta transmite aproape invariabil ideea de atingere a maturităţii spirituale, de stabilitate de la care creştinul nu abdică, de loialitate neclintită faţă de viul Dumnezeu.

Pavel utilizează acest cuvânt destul de frecvent atunci când vrea să-i aşeze pe creştinii desăvârşiţi sau maturi în contrast cu cei care rămân copii din punct de vedere spiritual.

Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari [sau maturi, teleio]. (1 Cor. 14:20)

În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari [sau maturi, teleion], pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite [spre maturitate, teleios]. (Evrei 5:11-14; 6:1)

Aici, scriitorul Epistolei către Evrei recunoaşte că viaţa creştină are un început, că omul trebuie să cunoască mai întâi ABC-ul credinţei creştine. Aidoma unui nou-născut, el îşi primeşte hrana spirituală de la alţi creştini maturi. La acest moment însă scriitorul este foarte îngrijorat deoarece mulţi dintre aceşti creştini nu renunţaseră încă la mentalitatea de copii. Ei nu creşteau. Deşi sosise vremea ca ei să fie suficient de desăvârşiţi (maturi) încât să-i înveţe şi să-i conducă pe alţii la credinţa creştină, ei mai aveau nevoie încă să fie trataţi ca nişte copii.

Pavel a trecut printr-o situaţie similară şi cu unii membri ai bisericii din Corint. În 1 Corinteni 2:6, el declară că ceea ce propovăduia el „printre cei desăvârşiţi” [sau maturi, teleioi] era o înţelepciune, după care adaugă:

Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? (1 Cor. 3:1-3)

Pavel îi aşază în contrast pe „pruncii” spirituali cu credincioşii „desăvârşiţi”, adică maturi sau dezvoltaţi complet. Imaturitatea despre care vorbeşte el aici se manifesta în biserica din Corint prin dezbinările dintre membri, motiv pentru care nu erau apţi să înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.

În altă parte, Pavel declară că ţinta oricărui pastor creştin, atât a celor din vremea lui, cât şi a celor de azi, este aceea de a-şi ajuta turma să ajungă la desăvârşire, adică la maturitatea deplină a caracterului creştin, întrucât Dumnezeu a oferit aceste daruri pentru a ajunge la stadiul de maturitate.

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare [matur, teleios], la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. (Efes. 4:11-13)

Aşadar, scopul şi ţelul este maturitatea şi stabilitatea creştină, loialitatea fermă şi de neclintit. Pavel întrebuinţează aici cuvântul „teleios” nu pentru a desemna desăvârşirea fără păcat a acestor credincioşi din Corint şi Efes, ci nivelul de maturitate spirituală caracteristică acelora care sunt statornici în credinţă indiferent de circumstanţe.

La fel, în Epistola sa către Filipeni, el se aşază pe sine în rândul celor „desăvârşiţi” sau maturi din punct de vedere spiritual:

Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi [maturi, teleioi]. (Fil. 3:13-15)

Fiindcă a ajuns la această maturitate, Pavel este capabil să le propovăduiască celor maturi despre înţelepciune. Scopul slujirii pastorale apostolice este acela de a înfăţişa „pe orice om, desăvârşit [matur, teleioi] în Hristos Isus” (Col. 1:28). În altă parte, Pavel afirmă despre tovarăşul său de lucru, Epafra, că se lupta în rugăciunile sale pentru ca membrii bisericii creştine din Colose „desăvârşiţi [teleioi] şi deplin încredinţaţi, să stăru[iască] în voia lui Dumnezeu” (Col. 4:12).

În greaca clasică, cuvântul „teleios” este utilizat frecvent cu referire la persoanele care au ajuns la maturitate, dar şi la animalele pe deplin dezvoltate şi la fructele coapte. Pentru creştin, idealul este Isus Hristos, statura spirituală până la care trebuie să se lupte continuu să crească. Cuvântul acesta nu face referire la desăvârşirea fără păcat. Cei mai mari sfinţi, oameni ca Pavel, au fost cei dintâi care să îşi mărturisească nevoia permanentă de a creşte în asemănarea cu Hristos şi cei dintâi care să afirme păcătoşenia naturii lor. Procesul de desăvârşire şi de maturizare se desfăşoară atâta timp cât avem viaţă. Creştinul care creşte înaintează continuu spre idealul său în Hristos.

În ceea ce priveşte sfatul biblic de a fi desăvârşiţi, credinciosul nu pretinde nicăieri că a atins desăvârşirea fără păcat, chiar dacă este numit „desăvârşit” [matur]. Pretenţia aceasta este, de altfel, foarte periculoasă; un astfel de pericol este orbirea spirituală, deoarece ea ne împiedică să fim oneşti cu noi înşine. Aici există două extreme: pe de o parte, orbirea spirituală şi neputinţa de a fi sinceri cu noi înşine, iar de cealaltă parte, toleranţa faţă de păcat.

Din Cuvântul lui Dumnezeu înţelegem că în viaţa aceasta este posibilă această maturitate şi stabilitate spirituală. Ideea că desăvârşirea absolută fără păcat este posibilă pentru omul păcătos prin însăşi natura sa, nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu şi este contestată chiar de natura omului. Aceasta nu înseamnă însă că nu există o creştere spre desăvârşire. Păcatul nu mai domneşte, dar rămâne prezent în limitările naturii umane, aşa cum o cunoaştem acum pe pământ. Se ia în considerare, chiar şi după încheierea timpului de probă, faptul că odată cu înaintarea în vârstă şi cu întărirea arterelor, activitatea creierului şi a trupului cunoaşte o lentoare şi că, din această cauză, oamenii nu mai reacţionează la fel ca în tinereţe, când erau în putere.

Mai mult chiar, faptul că sensul biblic al cuvântului „teleios” sau desăvârşit nu se referă la desăvârşirea absolută fără păcat, este demonstrat de situaţiile frecvente în care credincioşii sunt numiţi „desăvârşiţi” în momentul în care reuşesc să facă un singur pas spre acest ideal. „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit [teleios]” (Iac. 3:2). „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi [teleios], întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic (Iac. 1:4). Aici se arată că omul desăvârşit sau matur este cel care deţine controlul complet asupra limbii sale sau acela care rabdă încercarea credinţei fără şovăire. Credinciosul care intră într-una din aceste două categorii primeşte în Scriptură numele de creştin „desăvârşit” sau matur. Controlul şi stabilitatea sa sunt dovezi suficiente ale faptului că este un creştin matur, desăvârşit şi stabil. Totuşi progresul spre desăvârşire diferă de la un creştin la altul. La unii, această „desăvârşire” este marcată de dragostea faţă de vrăjmaşi (Mat. 5:43-48), la alţii se manifestă prin răbdare şi credincioşie în încercare; iar la alţii, este demonstrată prin stăpânirea limbii.

Cu alte cuvinte, scopul urmărit de Dumnezeu în viaţa noastră este maturitatea spirituală în orice circumstanţe. Hristos S-a dat pe Sine spre a ne mântui şi ne-a dat Duhul Sfânt care să locuiască în noi pentru a putea ajunge la această maturitate creştină. „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6).

Deşi declara că Hristos locuia în el şi că ajunsese la maturitatea creştină, Pavel se lupta să atingă o ţintă mereu mai înaltă. Aşa ne conduce Duhul Sfânt pe tot parcursul vieţii. Însă în acest timp de probă pe care îl trăim, desăvârşirea nu are niciodată capăt. Cu fiecare pas cu care înaintăm, descoperim noi şi noi înălţimi spirituale. Privilegiul nostru, al celor care trăim astăzi, este privilegiul pe care l-au avut toţi creştinii din toate secolele şi anume puterea Duhului Sfânt care ne ajută să ne dezvoltăm şi să creştem până la maturitatea spirituală. „Sfinţirea este o lucrare de o viaţă.” Cu toate acestea, în decursul acestei creşteri neîntrerupte, găsim odihnă de truda şi luptele noastre când ne ostenim în acest trup al păcatului şi morţii până la fericita revenire a Domnului nostru Isus Hristos.

 

Katartizo

Al doilea cuvânt important tradus cu „desăvârşit” în Noul Testament este cuvântul grecesc „katartizo”. El are sensul de a fi „echipat complet” pentru implicarea în activitatea bisericii şi în lucrarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Pavel şi alţi scriitori biblici li se adresează oamenilor din vremea lor şi nu celor care aveau să trăiască în ultimele zile ale istoriei pământului. Amintesc în cele ce urmează câteva pasaje în care apare acest cuvânt.

Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit [echipat complet] va fi ca învăţătorul lui. (Luca 6:40)

Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă [echipaţi-vă complet], îmbărbătaţi-vă, fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. (2 Cor. 13:11)

Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi [să vă echipeze complet] în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui (Evr. 13:20,21).

Dumnezeul oricărui har…, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi [vă va echipa], vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi (1 Petru 5:10).

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea [echiparea completă] sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efes. 4:11,12).

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit [echipat complet] şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3:16,17).

Dacă nu este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, interpretarea pe care i-o dăm doctrinei desăvârşirii este greşită. Ellen G. White subliniază această idee şi o aplică şi în dreptul scrierilor sale. Iată ce spune ea:

Fratele J. nu ar trebui să deruteze mintea prin încercarea de a lăsa impresia că lumina lui Dumnezeu dată prin Mărturii ar fi o adăugire la Cuvântul lui Dumnezeu… Dumnezeu a găsit cu cale ca în acest mod să aducă mintea poporului Său la Cuvântul Său, să le dea o înţelegere mai clară a lui. (Mărturii, vol. 5, pag. 663)

Mărturiile scrise nu sunt menite a aduce o lumină nouă, ci a întipări viu în inimă adevărurile inspiraţiei deja revelate… Mărturiile nu sunt menite a diminua importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, ci a-l înălţa şi a atrage mintea spre el, pentru ca frumoasa simplitate a adevărului să îi impresioneze pe toţi. (Ibid., pag. 665)

„La lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. (Is. 8:20)

 

2. Încheierea timpului de probă şi mântuirea prin har

Ce ne spun Biblia şi Spiritul Profetic despre încheierea timpului de probă? Unii doresc să ne convingă că meritele ispăşirii nu sunt disponibile după încheierea timpului de probă. Vor să ne convingă că la încetarea lucrării lui Hristos de mijlocire, puterea Sa mântuitoare şi harul Său iertător nu mai sunt disponibile sau că nu mai sunt necesare. Ce afirmă Apocalipsa 22:11 relativ la încheierea timpului de probă? Să luăm în considerare traducerea acestui verset în mai multe versiuni:

Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! (Cornilescu)

Cel ce face rău, să facă rău şi mai departe; cel întinat să se întineze şi mai departe; cel drept să facă dreptate şi mai departe; iar cel sfânt să se sfinţească şi mai departe! (NTR)

Versetul acesta apare în finalul cărţii Apocalipsa, după ce omul a fost pus faţă în faţă cu mesajele, avertizările şi judecăţile finale ale lui Dumnezeu. Prin intermediul acestora, Dumnezeu Se adresează tuturor popoarelor de pe pământ şi îi pune omului la dispoziţie cuvintele şi acţiunile cele mai solemne care să-l ajute în starea lui păcătoasă. Versetul acesta împarte oamenii de la sfârşitul timpului în două mari categorii, în funcţie de atitudinile lor: cei mântuiţi şi cei pierduţi. După încheierea timpului de probă, destinul final al omului este stabilit pentru totdeauna. Nu mai există posibilitate de schimbare.

Cuvântul cheie al versetului este termenul grecesc „eti” tradus cu „mai departe”. Cel ce persistă rău, va face rău şi mai departe. Cel ce se prinde de întinarea lui, se va întina şi mai departe. Cel ce a ales calea neprihănirii lui Hristos, o va alege şi mai departe. Pentru cel rău, nu va mai exista niciun ajutor din partea lui Dumnezeu care să-l întoarcă de la căile lui rele. Expresia „mai departe” arată că deciziile luate de oameni sunt finale. Cel întinat să se întineze şi mai mult. Cel drept să facă dreptate şi mai mult. În vreme ce primul se afundă tot mai mult în rău, cel de-al doilea se ridică la niveluri tot mai înalte de sfinţenie. Încheierea timpului de probă este acel moment decisiv în care tot ce a contribuit la formarea unui om va stabili destinul lui final: să fie rău sau drept pentru totdeauna. Dacă până la acel moment, omul a iubit răul, atunci el trebuie să rămână rău în continuare. Dumnezeu nu îi mai pune nimic la dispoziţie ca să se schimbe. Pentru că atunci când Duhul Sfânt se retrage, omul nu are nicio şansă să se împotrivească răului din inima sa sau forţelor satanice din afara sa. Omul este înrobit complet pentru totdeauna.

De cealaltă parte, cei neprihăniţi au fost eliberaţi pentru totdeauna din sclavia păcatului. Dat fiind faptul că L-au ales pe Hristos, le vor fi oferite toate oportunităţile şi tot ajutorul necesar pentru a merge în continuare pe calea neprihănirii. Textul face referire la orientarea permanentă a vieţii. Cei răi sunt acum în afara posibilităţii de răscumpărare. Cei neprihăniţi nu pot fi pierduţi. Textul nu vorbeşte despre viaţa fără păcat. Vorbeşte doar despre hotărârea finală de a merge pe o cale sau pe cealaltă. În cazul celor pierduţi, păcătoşenia va spori tot mai mult. În cazul celor mântuiţi, sfinţenia va spori tot mai mult.

Sora White declară că timpul de probă se încheie pentru unii în fiecare zi. „În fiecare zi se încheie timpul de probă pentru unii” (Patriarhi şi profeţi, pag. 140). „Unii îşi încheie timpul de probă; şi este starea lor bună? Au reuşit ei să se pregătească pentru viaţa viitoare?” (Mărturii, vol. 5, pag. 18). Problema nu este dacă s-a ajuns pe de o parte la dezvoltarea maximă a păcatului sau, pe de altă parte, la starea fără de păcat. Încheierea timpului de probă înseamnă în dreptul unora răutate sporită şi continuarea în ea, iar în dreptul altora creşterea sporită în neprihănire şi continuarea în ea. Totul ţine de hotărârea finală. Aşa se va întâmpla şi când se va încheia timpul de probă pentru întreaga omenire.

Cu referire la încheierea timpului de probă al omenirii, Sora White scrie: „Fiecare caz este decis fie pentru mântuire, fie pentru distrugere.” (Experienţe şi viziuni, pag. 36); „Destinul tuturor va fi fost decis pentru viaţă sau moarte.” (Tragedia veacurilor, pag. 490) (Vezi şi Hristos, Lumina lumii, pag. 636.) Este prea târziu pentru schimbare. Caracterul este fixat. „Venirea lui Hristos nu ne schimbă caracterul; ea doar îl fixează pentru totdeauna făcându-l de neschimbat.” (Mărturii, vol. 5, pag. 466) „Îndurarea nu mai pledează în favoarea locuitorilor vinovaţi ai pământului.” (Tragedia veacurilor, pag. 613)

Cei neprihăniţi manifestă o loialitate de neclintit faţă de Hristos. „Testul final a fost adus asupra lumii şi toţi cei care s-au dovedit loiali preceptelor divine au primit «pecetea Dumnezeului celui viu». După aceea, Isus Îşi încheie mijlocirea în sanctuarul de sus.” (Ibid., pag. 613, sublinierea autorului)

A trăi fără un Mediator, nu înseamnă a trăi fără neprihănirea lui Hristos, fără Duhul Sfânt sau fără harul mântuitor al Domnului nostru. Dat fiind faptul că au fost decise toate cazurile fie spre fericire, fie spre nenorocire, activitatea Avocatului nostru divin ia sfârşit. Satana nu mai poate aduce alte acuzaţii împotriva sfinţilor, fiindcă Hristos le-a respins pe toate. Cazurile sfinţilor au fost chemate rând pe rând la bara de judecată a cerului. Hristos a pledat cu succes cazul nostru şi a obţinut hotărârea în favoarea noastră. Acum nimic nu ai poate revoca acest verdict. Nu mai este nimic de zis. Cu excepţia lui Satana şi a oştirii lui, întreg universul şi-a exprimat acordul faţă de verdictul lui Hristos în favoarea sfinţilor. S-a dat răspuns la fiecare întrebare privitoare la viitorul sfinţilor. Niciunul dintre membrii Dumnezeirii nu are nevoie să Se mai justifice. Tot ce mai rămâne de făcut este ca Hristos să revină pe pământ şi ca sfinţii să trăiască şi să domnească împreună cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20:4-6).

Dată fiind poziţia lor irevocabilă şi consecventă înaintea lui Dumnezeu, nu mai este necesar ca Hristos să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sau pentru răscumpărarea lor. Sfinţii au fost declaraţi moştenitori legitimi ai noului pământ. Poziţia lor de la momentul acela înainte este una de îndreptăţire şi reabilitare finală înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu şi înaintea întregului univers. Luând în considerare faptul că ei au ales, fără rezerve, neprihănirea lui Hristos, nu mai rămâne decât să le fie conferită natura fără păcat şi intrarea în moştenirea lor veşnică la a doua venire a lui Hristos, când „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Cor. 15:52-54).

Pe măsură ce dobândim o înţelegere mai clară despre puritatea nepătată şi infinită a lui Hristos, vom simţi ce a simţit Daniel atunci când a văzut slava Domnului şi a zis: „Culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit”. Nu putem spune că suntem fără păcat, până când acest trup execrabil nu va fi schimbat şi alcătuit după trupul Său slăvit. Dar dacă vom căuta constant să Îl urmăm pe Isus, avem fericita speranţă că ne vom înfăţişa înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată sau zbârcitură sau vreun lucru de felul acesta, întregi în Hristos, înveşmântaţi în neprihănirea şi desăvârşirea Sa. (Signs of the Times, 23 martie 1888)

 

3. Starea sfinţilor şi experienţa lor

Care este starea spirituală a sfinţilor după încheierea timpului de probă? Se regăseşte în existenţa lor vreun aspect care să ţină de starea de păcat? Dacă da, atunci mai au ei la dispoziţie sângele ispăşitor şi meritele lui Hristos?

Sora White descrie astfel experienţa pe care o vor avea sfinţii în timpul de strâmtorare al lui Iacov: Ei sunt „profund conştienţi de defectele lor şi, când îşi analizează viaţa, speranţele lor se năruiesc… Dacă ar avea păcate nemărturisite care să li se înfăţişeze… cei din poporul lui Dumnezeu ar fi copleşiţi, disperarea le-ar distruge credinţa… Dar, deşi sunt profund conştienţi de nevrednicia lor, ei nu au nicio faptă rea ascunsă de dezvăluit.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 202, sublinierea autorului)

În timp ce Satana îi acuză pe cei din poporul lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor, Domnul îi permite să îi încerce în cel mai înalt grad. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi fermitatea lor vor fi aspru testate… EI sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi de nevrednicia lor. (Tragedia veacurilor, pag. 618)

Referindu-se la timpul de strâmtorare, sora White scrie despre sfinţi:

Cei care acum exercită puţină credinţă, se află în cel mai mare pericol de a cădea sub puterea amăgirilor satanice… şi chiar dacă trec testul, ei se vor prăbuşi într-un chin şi o suferinţă mai adâncă în timpul de strâmtorare, fiindcă nu şi-au făcut niciodată un obicei din a se încrede în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care le-au neglijat până atunci, vor fi nevoiţi să le înveţe sub presiunea teribilă a descurajării. (Ibid., pag. 622)

Prin predare de sine şi credinţă încrezătoare, Iacov a dobândit ceea ce nu a reuşit să dobândească prin lupta prin propria sa putere… Aşa va fi cu aceia care trăiesc în zilele din urmă. Când pericolele îi înconjoară şi când disperarea pune stăpânire asupra sufletului, ei trebuie să se bizuiască în întregime pe meritele ispăşirii… În toată neputinţa şi nevrednicia noastră, trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului răstignit şi înviat. Nimeni din cei care fac acest lucru nu va pieri. (Patriarhi şi profeţi, pag. 202, 203)

Din aceste afirmaţii ale lui E. G. White, putem desprinde două idei: în primul rând, după încheierea timpului de probă, chiar şi unii sfinţi vor constata că le lipseşte credinţa, motiv pentru care vor trece printr-o suferinţă şi o luptă mai mare. Dar lipsa de credinţă face parte din starea de păcat. „Lipsa de dragoste şi de credinţă sunt marile păcate de care se face vinovat acum poporul lui Dumnezeu.” (Mărturii, vol. 3, pag. 475) Nu încape îndoială că dragostea şi credinţa nu fac parte din starea de nepăcat. Fiindcă această lipsă de credinţă a constituit un aspect esenţial al păcatului originar săvârşit de Adam şi Eva. Reiese clar că această stare a sfinţilor descrisă de sora White neagă ideea că ei vor fi atins desăvârşirea fără păcat. Dacă sfinţii sunt cu adevărat fără păcat şi liberi de ceea ce unii numesc „păcatul originar”, atunci cum e posibil ca ei să dea dovadă de o asemenea deficienţă de credinţă? Această idee nu poate fi găsită în declaraţiile sorei White. Ceea ce afirmă ea însă este că ei nu au „păcate nemărturisite” şi nici vreo „faptă rea ascunsă”.

În al doilea rând, mântuirea prin har şi prin meritele ispăşirii făcute de Hristos vor veni în ajutorul sfinţilor şi după încheierea timpului de probă. Credincioşii încă se mai încred în meritele lui Hristos. Distincţia pe care încearcă unii să o facă între harul mântuitor şi harul susţinător de dinainte şi, respectiv, de după încheierea timpului de probă, este complet nebiblică. Este străină de Scriptură. Indiferent de definiţia ce li se dă, harul mântuitor şi harul susţinător nu sunt două lucruri separate, unul fiind disponibil înainte de încheierea timpului de probă şi celălalt după, sau unul fiind disponibil pentru păcătoşi şi celălalt pentru cei fără păcat. Ambele sunt disponibile permanent în viaţa creştină până în ziua venirii Domnului.

Sensul biblic al cuvântului „har” este unul singur. Harul este favoarea eternă şi fără plată a lui Dumnezeu, manifestată faţă de cei vinovaţi şi nevrednici. Harul nu se datorează în niciun fel vredniciei omului sau desăvârşirii sale fără păcat. Harul intervine acolo unde există păcătoşenie. El se revarsă din abundenţă peste nevrednicia omenească, aşa cum va fi ea cunoscută de sfinţi după încheierea timpului de probă. Numai păcătoşii beneficiază de harul mântuitor. Să facem distincţia între harul ca atribut al lui Hristos şi harul ca metodă de mântuire făcută posibilă prin harul lui Hristos.

Starea spirituală limitată şi nedesăvârşită a sfinţilor descrisă de sora White, impune necesitatea aplicării meritelor ispăşitoare ale Domnului nostru şi pe cea a disponibilităţii neprihănirii lui Hristos. Starea sfinţilor este descrisă ca fiind slabă, insuficientă şi nedemnă. Stricăciunea naturii păcătoase se face simţită în viaţa sfinţilor atâta vreme cât trăiesc în acest trup muritor. Prin urmare, în timpul de strâmtorare a lui Iacov, teama şi tremurul, slăbiciunea şi nevrednicia reflectă insuficienţa lor şi starea lor păcătoasă. Cu toate acestea, Dumnezeu este locul lor de adăpost. Ei trăiesc clipă de clipă prin harul minunat al lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi tot prin acest har. În Scriptură şi în Spiritul Profetic nu avem nicio dovadă că mântuirea prin har oferită zilnic sfinţilor ar suferi vreo modificare.

Chiar şi după ce lucrarea lui Hristos de mijlocire încetează şi toate cazurile au fost decise, Dumnezeu nu Se distanţează de noi nici măcar cu un pas. Dimpotrivă, El este mai aproape de noi ca niciodată. Dacă neprihănirea Sa prin Hristos este disponibilă, atunci este disponibil şi harul mântuitor. Ideea că la sfârşitul lucrării Sale de slujire Hristos are o relaţie diferită cu poporul Său este falsă. Cei care au adoptat această opinie nu reuşesc să înţeleagă doctrina biblică a mântuirii prin har dincolo de încheierea timpului de probă. Pavel ne vorbeşte despre aceasta în 2 Corinteni 12:9: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Experienţa trăită de Pavel nu diferă în niciun fel de experienţa noastră de astăzi sau de cea pe care o vom avea în apropierea revenirii lui Hristos.

În spatele acestei învăţături false a desăvârşirii fără păcat se ascunde ideea că harul mântuitor nu ar mai fi necesar, că omul trebuie să aibă desăvârşirea fără păcat pentru a fi sigur. Aceasta a fost dintotdeauna problema celor care nu reuşesc să-şi admită starea reală păcătoasă. La încheierea timpului de probă, vedem dintr-odată cum puterea noastră se transformă în slăbiciune, după cum arată sora White, pentru ca să nu mai fim noi lege pentru noi înşine, ci pentru ca să existe un popor care trăieşte numai prin Hristos. Experienţa sfinţilor de după încheierea timpului de probă ne arată clar că trebuie să ne debarasăm de nebunia aşezării eului nostru în centrul mântuirii. Deşi neagă că ar avea o asemenea convingere, susţinătorii doctrinei desăvârşirii fără păcat se agaţă de ea în speranţa ca slăbiciunea şi nevrednicia lor să se transforme în putere înainte de venirea lui Hristos.

Mântuirea prin har nu este nici pe departe un tratament. Lucrarea harului nu este un fel de talisman. Apostolul Pavel a descoperit lucrul acesta. La sfârşitul timpului de probă, ea nu ne garantează că nu vom mai avea niciodată o problemă spirituală. Acest fapt reiese limpede din modul în care descrie sora White starea sfinţilor. Harul mântuitor îi constrânge pe sfinţi să-şi recunoască starea păcătoasă până la venirea lui Hristos. Hristos ne spune că nu există nicio cale de scăpare decât aceea de a recunoaşte că harul Său ne este suficient în slăbiciune şi în starea noastră păcătoasă.

Ceea ce ştim sigur despre starea noastră de după încheierea timpului de probă este faptul că viaţa noastră nu va deveni atunci ca prin farmec o viaţă fără păcat, neafectată de luptele şi de agonia de pe pământ şi de atacurile vrăjmaşului. Dimpotrivă, concluzia care se desprinde este că izbăvirea este făcută desăvârşită în slăbiciunea noastră. Harul Său nu ne face liberi de slăbiciunea stării noastre păcătoase. Credinţa ne oferă asigurarea divină şi puterea mântuitoare în slăbiciunea noastră. Dar aceasta este puterea lui Dumnezeu şi nu puterea noastră. Este ori puterea Sa, ori puterea noastră. Dacă un om este fără păcat, atunci înseamnă că el nu mai este sub har. Dacă este sub har, atunci înseamnă că nu este încă fără păcat.

În ceea ce priveşte metodele şi învăţăturile improprii, merită remarcat următorul paragraf din sora White.

Sunt unii care aleg din Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi din Mărturii, paragrafe sau fraze izolate ce pot fi interpretate spre a se potrivi ideilor lor şi insistă asupra acestora şi îşi consolidează propriile vederi, când Dumnezeu nu îi conduce.

Vei lua pasaje din Mărturii care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre zguduirea din mijlocul poporului lui Dumnezeu şi vei vorbi despre ieşirea din acest popor a unui popor mai curat, mai sfânt. Toate acestea sunt pe placul vrăjmaşului. Nu ar trebui să urmăm în mod nenecesar o cale care să stârnească dispute sau să creeze disensiuni. Nu trebuie să lăsăm impresia că dacă nu sunt urmate ideile noastre, aceasta s-ar datora faptului că pastorilor le lipsesc cunoştinţele şi credinţa şi că umblă în întuneric. (Solii alese, cartea 1, pag. 179)

 

4. „Apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”

„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8:14)

Potrivit acestui text şi pasajului biblic corespunzător, curăţirea sanctuarului din Daniel 8:14 nu poate nicidecum să fie identificată cu curăţirea inimii şi a minţii. Acest sanctuar şi această curăţire nu are nicio legătură cu curăţirea inimilor şi vieţilor oamenilor, cum susţin unii. Concepţia aceasta este în contradicţie completă cu cele afirmate de sora White în capitolul „Ce este sanctuarul?” din Tragedia veacurilor, pag. 409-422. Ea declară că acest sanctuar este „adevăratul cort” din cer, spre care arăta sanctuarul de pe pământ (Tragedia veacurilor, pag. 417). Dovada faptului că susţinătorii acestei concepţii se înşală este aceea că în Daniel 8, întinarea sanctuarului ceresc este realizată de cornul mic prin smulgerea jertfei necurmate. Cornul mic calcă în picioare Sfântul Locaş şi oştirea.

În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea? (Daniel 8:13)

Răspunsul la această întrebare este dat în versetul 14: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”

Doctrina desăvârşirii fără păcat are la bază în multe cazuri această falsă interpretare a „curăţirii” sanctuarului şi a ispăşirii finale. Dacă desăvârşirea fără păcat este starea pe care sfinţii o vor atinge la încheierea timpului de probă, atunci înseamnă că şi păcatul originar trebuie eradicat. Aceasta se rezolvă prin punerea semnului egal între „păcatele fără voie” (Lev. 4) şi păcatul originar de care se îngrijeşte curăţirea finală.

Atât semnificaţia cuvântului ebraic, cât şi contextul biblic demonstrează cât de greşit utilizează Scriptura susţinătorii acestei concepţii. Expresia „păcate fără voie” se referă la păcatele comise neintenţionat, fără să ne dăm seama. (Vezi Deut. 19:4; Ios. 20:3,5; Num. 35:11,15; Lev. 22:14). În Vechiul Testament, expresia aceasta se referă la păcatele făcute fără intenţie, spre deosebire de păcatele făcute din răzvrătire sau din sfidare. Ele nu au nimic de-a face cu păcatele din subconştient şi cu starea naturală de păcătoşenie a omului. Sintagma „păcate fără voie” este foarte departe, atât ca timp, cât şi ca semnificaţie, de orice referire la păcatul originar al sfinţilor care trăiesc în zilele din urmă.

Trebuie să fim vigilenţi şi să ne rugăm mult pentru îndrumare divină ca să nu cădem sub judecata lui Hristos care spune astfel: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat. 22:29).

Reclame

Ce părere ai? / What do you think?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.