Is Jesus good?

Q. At some point the rich young ruler talks to Jesus and He replies. Jesus does not call Himself good. Why is that? Is it because he has to yet conquer sin? Because he has to overcome sin? Can you help me? 

 

Thank you, JP for the question(s). Let me first bring in here the full text, according to the Gospels (all texts quoted from ESV).

Mark 10:17-18. And as he was setting out on his journey, a man ran up and knelt before him and asked him, “Good Teacher, what must I do to inherit eternal life?” And Jesus said to him, “Why do you call me good? No one is good except God alone.

Luke 18:18-19. And a ruler asked him, “Good Teacher, what must I do to inherit eternal life?” And Jesus said to him, “Why do you call me good? No one is good except God alone.

Matthew 19:16-17. And behold, a man came up to him, saying, “Teacher, what good deed must I do to have eternal life?” And he said to him, “Why do you ask me about what is good? There is only one who is good. If you would enter life, keep the commandments.”

---

As you can easily notice, Mark and Luke have basically the same wording – “good Teacher”. However, Matthew is different here, where this being “good” does not apply to Jesus. Instead, it is about a good “thing” to be done in order to get eternal life. Yet in all three reports, Jesus points out that there is only one who is good – God.

So, maybe before answering your question it would do us good to know better which was the question indeed. Was it about “Jesus being good”, or about “a good thing”?

We are not sure and I propose a proactive approach. It makes more sense to consider that both things were asked, in a manner like the following: “Good teacher, what good deed must I do to inherit the eternal life?”

This is not pushing, is just reading and merging the reports. When the ruler asks (in Luke) “what must I do” it is evidently that he is thinking of a good thing, although the word is missing. For sure he would not have had in mind some bad thing… In fact, he came in order to get something more, something better for his already virtuous life.

So, maybe the question was complex, stressing both good teacher and good deed, and then the Evangelists each emphasized what seemed to align with the focus of their writing. Matthew, who wrote having in mind a Jewish audience, most probably was more focused on “good deed”, on “what is good” etc. as we know they were obsessed on doing good to get eternal life (as the ruler’s question and motivation implied). While Mark and Luke, writing for general audience, stressed the other thing.

Now, as we tried to settle that, let’s see why is Jesus denying that He is good. Or, is He?

First of all, Jesus does not deny that He is good. Indeed, we may accept that such an approach from Him seems to imply that He is not good. But that is just our reading into it. Don’t forget that Jesus avoided many times saying openly He is the Messiah. That doesn’t mean He was not the Annointed one! He openly told He is, but only to the right persons and/or at the right time (to the Samaritan woman – John 4:26, to the apostles – Matthew 16:16-17, to Caiaphas – Matthew 26:64).

Indeed, Jesus does not call Himself good. Would that mean that He is bad? By no means. Let us broaden the options – maybe Jesus redirects the attention and focuses to somewhere else.

As an illustration, let’s imagine a new presidential couple on the morning after the ceremony. The new First Lady says to her dear husband: „Good morning Mr. President.” And he replies: „I’m not your president.” Is he implying he is not the president? By no means. Yet he still wants to be the lover, the husband… While president for all (including his wife), he is still her husband. When we avoid something it does not necessarily mean the opposite is right.

One very interesting explanation found in the Seventh-day Adventist Bible Commentary is that there was not such a custom to address a rabbi calling him “good”. If we get back to their setting, let us know that

„there seems to be no record in rabbinical literature that rabbis were ever addressed as ‘good’. On the contrary, in the Mishnah, God Himself is spoken of as ‘he that is good and bestows good’ (Berakoth 9. 2, Soncino ed. of the Talmud, p. 327).”

“Jesus does not disavow His deity, as might at first appear, but rather clarifies and emphasizes the full significance of the young man’s statement.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 5, p. 457).

Coming back to your questions, you ask if “is it because Jesus has yet to conquer sin?” The answer is a clear No. That is out of question.

In Jesus there was no fault, no sin. That is for sure, as different apostles (Paul, Peter, John) have mentioned it repeatedly (read for example 2 Corinthians 5:21, Hebrews 4:15, 1 Peter 2:22, 1 John 3:5). Even Jesus challenged His opponents to that – if they can find any sin in Him (see John 8:46). In fact, the question the ruler asked was not even close to our reading into it. The ruler didn’t question if Jesus was with or without sin. Accordingly, let us answer in line with the context.

Coming back towards a conclusion, if any person was “good” indeed, that would be only God. Jesus was „good” also, only that such a designation would equal Him with God, and that was a truth some were not ready to grasp. Yet. Or, if grasped indeed, as the ruler implied, would the answer satisfy and be followed as from God?

In other words, it seems that Jesus, when correcting the ruler, wanted to ask something like: why do you stress this out (Me being good)? Do you want Me to answer as you imply, as a Divine person? Are you ready to accept whatever will I tell you as answer to your request?

We know the rest of the story, how this young man turned away from Jesus. In the ruler’s mind, this „good teacher” suddently became the bad one. So he left sad, disappointed. Why?

Because of „bad answer” given by the „good teacher.”

That is, the cross.

Închinare în duh și în adevăr

Întrebare: „Ce este aceea închinare în duh și în adevăr?”

 

Textul biblic

„Doamne” I-a zis femeia „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

„Femeie” i-a zis Isus „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:19-24)

• Ioan 4:19-24 (dialogul între Isus și o femeie samariteană)
• Cu alte cuvinte, întrebarea femeii este: unde să ne închinăm, la noi sau la voi?
• Isus răspunde: închinarea nu ține de loc, ci de atitudine și de adevăr.

 

Contextul biblic

 Care era relația dintre samariteni și evrei?

• Luca 17:16-18 (cei zece leproși, dintre care doar samariteanul mulțumește)
• Luca 10:37 (pilda samariteanului milos)
• Ioan 8:48 (Isus este văzut ca samaritean și demonizat)
• Ioan 4:49 (iudeii n-au legături cu samaritenii)
• Ioan 4:40-41 (Isus stă în casă la samariteni, mănâncă cu ei).

 

Ce știm din Biblie despre Samaria?

• 1 Împărați 11:33 (pe vremea împăraților, după domnia lui Solomon, țara s-a rupt în două. Motivul principal a fost apostazia)
• 1 Împărați 11:26-40 (Roboam a rămas cu două seminții, iar Ieroboam a preluat zece seminții.
• 1 Împărați 11:31 (împăratul Ieroboam conduce cele 10 seminții din nord, Israelul, în timp ce în sud rămâne Iuda)
• 1 Împărați 12:25-33 (Ieroboam duce poporul în rătăcire: idoli/viței, preoți ai lui, sărbători inventate)
• 1 Împărați 16:23-24 (Samaria devine cetatea-capitală a Israelului)

 

Căderea Samariei sub asirieni

• 2 Împărați 17. (ultimul împărat al lui Israel, Osea, a fost luat prizonier de Salmanasar, împăratul Asiriei)
• 2 Împărați 17 (tot capitolul trebuie citit pentru a vedea păcatele care au dus la căderea Samariei, majoritatea având de-a face cu închinarea)
• Spre exemplu: au urmat alte obiceiuri, păgânești (v. 8), au adoptat alți dumnezei (v. 7 și 16), au căzut în idolatrie (v. 10), s-au lepădat de credință (v. 15)… Punctul culminant este acela că și-au ars copiii în foc (v. 17). Autorul biblic scrie că „au făcut pe ascuns împotriva Domnului, Dumnezeului lor, lucruri care nu sunt bune” (2 Împărați 17:9). Cum adică, „pe ascuns”? Oare nu vede Domnul?…
• 2 Împărați 18:27 (aveau o viziune limitată despre Dumnezeu)
• 2 Împărați 17:20-23 și 18:11-12 (finalul trist al istoriei lor – plecarea în robia asiriană)
• 2 Împărați 17:18 (nu mai rămâne decât seminția din sud, a lui Iuda – iudeii)

 

Noii samariteni (neamuri și religii amestecate)

• 2 Împărați 17:24 (asirienii repopulează țara cu alte neamuri, păgâne)
• 2 Împărați 17:29-31 (noua religie a samaritenilor este una amestecată)
• 2 Împărați 17:32, 33-34, 41 (textele vorbesc despre amestec între religia adevărată și cea falsă)

 

La venirea din robie (după robia babiloniană a lui Iuda, de 70 de ani)

• Neemia 4:1-2 (când să zidească cetatea, unii erau „ostașii Samariei”, alții erau „iudeii neputincioși”)
• Neemia 4:4-5 (reacția lui Neemia față de samariteni)
• Ezra 4:1 (Ezra îi numește pe samariteni „vrăjmași”)
• Ezra 4:3 (samaritenii nu sunt lăsați să zidească alături de evrei cetatea Ierusalimului)

 

Revenind la vremea lui Isus

• Femeia întreabă unde e locul adevărat de închinare, ori-ori – Muntele Garizim (Samaria) sau Muntele Sionului (Ierusalim).
• Isus răspunde: nici-nici. Știa că Ierusalimul va fi dărâmat, Luca 21:6, după ce templul avea să nu mai fie locul de închinare (Luca 13:35; Luca 23:45).
• „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți”. Faptele apostolilor 17 (tot capitolul vorbește despre închinare la „un dumnezeu necunoscut”). De asemenea, în capitol, Pavel punctează repetat că Dumnezeu nu are formă (ca idolii), nu este slujit de mâini omenești (preoți), nu locuiește în temple (ca zeii).
• „Mântuirea vine de la iudei”. Religia adevărată (vezi Romani 3:1-2; 9:4-5, Evrei 1:1-2). Ei aveau Biblia, din ei avea să iasă Mesia.
• „Închinătorii adevăraţi” (deci e clar că sunt și… neadevărați). Vezi unii neadevărați în Matei 7:21-23 (făcători de minuni). Vezi alții în Matei 15:8. Ca formă, păreau că se închină corect. În realitate… nu! Alții bolboroseau cuvinte repetate, păgânii (Matei 6:7), alții se rugau tare, să-i vadă lumea (Matei 6:5).
• Dumnezeu „dorește” închinători adevărați, nu ca Iuda (Matei 26:49). De preferat un Toma (Ioan 20:28)
• „Dumnezeu este Duh” – El este oriunde. Vede în ascuns, când te rogi în odăița ta (Matei 6:6).

 

La vremea sfârșitului

• 2 Tesaloniceni 2:4 (antihristul va pretinde închinare)
• Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina balaurului – Satana)
• Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina fiarei politico-religioase care va conduce lumea)
• Apocalipsa 13:8 (cei aleși, cei scriși în cartea vieții Mielului nu i se vor închina)
• Apocalipsa 13:12 (fiara a doua, o putere creștină cu coarne de miel dar cu glas de balaur, va face ca toată lumea să se închine primei fiare)
• Apocalipsa 13:15 (toți cei ce nu se vor închina fiarei vor fi condamnați la moarte)

 

Apelul final din partea lui Dumnezeu pentru închinarea adevărată

• Apocalipsa 14:6-7 (închinați-vă Creatorului)
• Apocalipsa 14:9 (cine se închină fiarei primește mânia lui Dumnezeu)

 

Împlinirea profeției

• Apocalipsa 16:2 (plăgile vor cădea peste cei ce se închină fiarei)
• Apocalipsa 20:4 (cei ce nu se închină fiarei vor primi mântuirea)

 

Concluzii

• În cele 10 Porunci (Exodul 20) avem două porunci care vorbesc despre închinare. Porunca a doua ne spune cui să NU ne închinăm. Iar porunca a patra ne spune CÂND să ne închinăm lui Dumnezeu. Se pare că timpul închinării e mai important pentru Dumnezeu decât locul închinării.
• Isus nu a vorbit decât de 2 ori despre închinare. Aici, cu femeia samariteană, și în pustia ispitirii, când Satana a cerut ca Isus să-i aducă închinare. Așadar, dacă urmăm sfatul lui Isus, El spune că (1) numai lui Dumnezeu să i te închini (Luca 4:8), iar (2) lui Dumnezeu să te închini „în duh” (nu în trup/formă) și „în adevăr” (nu în minciună) (Ioan 4:22-24).
• În duh = fii conștient că Dumnezeu este oriunde, nu este legat de un loc (templu, munte), de un ritual (ce cuvinte să spui), de niște oameni (preoți), de niște forme (cu fața către)…
• În adevăr = Fii conștient că trebuie să te închini Lui „în adevăr”, nu în minciună. Isus este calea, adevărul și viața (Ioan 14:6). În adevăr înseamnă în El, în Isus Hristos, în minciună înseamnă în Satana (Ioan 8:44). Să ne închinăm după cum spune Scriptura, căci Isus S-a rugat Tatălui pentru noi când a zis: „Sfințește-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

„You are gods!”

“Is it not written in your Law, ‘I said, you are gods’?”
(John 10:34)

 

Questions: Who are these “gods”? Are there more “gods”? How do you explain this Bible text?

 

The context of Jesus’ words – John 10

Reading the whole passage of John 10:22-39, we discover that Jesus was being pressed to give a clear-cut answer to the question – “Are you the Messiah?” (v. 24). So, we have to keep in mind that such a context was a highly explosive one as the Messiah was the fulfillment of the Jewish aspirations and expectations (Matthew 11:3), the One sent by God as His representative. Accordingly, one either was the Messiah, or was just claiming such a title, by blasphemy.

Evidently, Jesus was fully aware He is the Messiah, as He confirmed that to others – for example to the Samaritan woman (John 4:25-26); to the group of the twelve apostles (Matthew 16:16-17); later on, to the council of the high priests and elders (and this claim led Him directly to death, Mark 14:61-64). In the same time, Jesus knew that such a claim from Him, without the proper context, will have a side effect – unbelief and continuous hardening of the heart (see also the high tensions in Luke 22:66-71). This was already obvious many times before (John 10:25-26). They did not believe him because of the prejudices they had against Him, that is against His way of showing how Messiah would really look and act like (the same can be seen in Peter’s reaction when Jesus spoke about a suffering Messiah, Matthew 16:20-23).

Jesus then pushes the discussion by saying “I and the Father are one” (v. 30). In His mind, that meant that His plans and the plans of His Father are one, that He is following the directions of His Father (see also John 5:19). However, taking it as an assertion, the Jews were ready to stone Him (John 10:31). Questioned by Jesus about their intentions, they justified their anger by indicating a blasphemy in Jesus’ sayings (v. 33). The main accusation was clear – “You, being a man, make yourself God”.

Here Jesus confronts them on their field of expertise – the Scriptures. Quoting a verse in Psalms, He points out that the Scriptures spoke like He did, calling some humans “gods”. Let’s get there and see the passage for ourselves – Psalm 82 (please take your Bible and read it).

 

The context of Jesus’ quote – Psalm 82

Psalm 82 presents a heavenly setting, a “divine council” where God sits in the midst of some “gods” (v. 1).

However, these so-called “gods” are being judged by God (v. 1-2) and even accused for showing partiality to the wicked (v. 2). Furthermore, they are being urged to do justice, to rescue, to deliver the ones oppressed (vs. 3-4). The conclusion is that such judges have no knowledge and are walking in the darkness (v. 5).

Then, God speaks to them as in a review: He commends them for being “gods”, for being “sons of the Most High” (v. 6). Yet, due to their faulty judgment, He says, they are going to die like “men” and fall like any human “prince” (v. 7).

In the end, the psalmist speaks again, as he puts all his trust in God, who is going to rightly judge the whole earth (v. 8).

As this was the psalm Jesus quoted, let us see what’s about this expression “you are gods”.

 

What does it mean – “you are gods”?

In Jesus’ own words, He explains that “He” (God) named these persons as “gods”, as they were the ones to whom “the word of God came” (John 10:34). It is evident that God sees His representatives on earth as “gods”, as “sons of the Most High”, as they are to judge and make justice according to His will.

The word for “gods” is “elohim”, which is used also in Exodus 7:1, where God makes Moses “a god” for Pharaoh. In other words, by receiving his message from the God of heavens, and now presenting it to the ruler of the nation, Moses acts to Pharaoh like a god speaking to a human. Moses is a man, no doubt about it. But he acts like a god to the ruler of the nation.

The same perspective as in Psalm 82 is to be found in Psalm 58, where in verse 1 the psalmist calls the judges/rulers also “gods”. As the psalm continues it is evidently that these “gods” are not ruling the way God wants – see the solution in verse 11, where in the end God is the one who judges on earth.

Again, the same setting is to be seen in Isaiah 3:13-15, where these corrupt judges are confirmed to be “elders and princes of the people”.

It becomes clear that these “gods” are not true to their calling. In the same time, some true “gods” would be the ones that follow their heaven commissioned task, that is fulfilling the will of the Father, the Most High, the Lord God of hosts.

 

Jesus as a Son of God

There is no question that Jesus really fulfilled such a task from His Father, as it is evident in texts like Luke 4:18-21, when preaching in Nazareth, or the one in Matthew 11:2-6, with a message to John the Baptist. While the rulers of this earth, be they kings, judges, priests, are not ruling according to God’s will, Jesus was one that did, as He was the one “consecrated” by the Father and thus “sent into the world” (John 10:36). He plainly told them: “I have shown you many good works from the Father” (John 10:32).

He admits having said that “I am the Son of God” (v. 36). There is absolutely no question about it. He did it. He believed it. He was indeed!

In the same time, He urges them to review what they perceived as an assertion and even blasphemy, to judge it objectively and see if He was doing or not “the works of My Father”. Evidently, He was a “god”, was a “son of the Most High”, because He was consecrated, sent into the world and here He fulfilled His Father’s will up to the end (see John 17:4 and Luke 22:42).

The passage moves toward an abrupt ending with Jesus affirming again His special and close relation to the Father, by using a language that in their uncircumcised ears was like another blasphemy: “the Father is in me and I am in the Father” (John 10:38). The story ends with Jews ready again to arrest Him…

 

Conclusions

We can step on sure grounds saying that Jesus acted like a real Son of God, He was right in presenting Himself as a Son of God. The accusers could not understand because they were not His sheep (John 10:26) – not listening, not discerning His voice, not knowing Him nor His Father.

The passage does not speak about humans becoming divine, about men becoming gods. However, in representing and reflecting God’s character on earth, humans are seen and appointed by God the Most High as “gods” (Exodus 7:1). Remember Matthew 5:9? (please open your Bible and read it).

If God’s word is spoken to you, then you become a “god” to our fellow men, with such a heavenly task of showing the character of the Father, doing His will, making justice the way He would. On the contrary, be you a “god”, if you are corrupt and departing from the plans of the One that called you, then you are surely to end like any mortal, falling to the ground (Psalms 82:6-7).

---

„We should be called the children of God; and so we are. The reason why the world does not know us is that is did not know him. Beloved, we are God’s children now, and what we will be has not yet appeared; but we know that when he appears we shall be like him.” (1 John 3:1-2)

Hardening of the heart

As I was asked in the church by a teenager regarding the hardening of Pharaoh’s heart, I challenged him and myself to read all the chapters in Exodus over this issue (Exodus 3-12). The task was to see for ourselves who hardens the heart of people: is it God or the people themselves – in our case Pharaoh (and his officials)? Or maybe the heart gets there by itself…

The story in a nutshell

Let us first see the context – Israel in the Egyptian bondage. The Lord God is interested to get His people out of Egypt.

“The Lord said: I have indeed seen the misery of my people in Egypt. I have heard them crying out because of their slave drivers, and I am concerned about their suffering. So I have come down to rescue them from the hand of the Egyptians and to bring them up out of that land into a good and spacious land, a land flowing with milk and honey […].” (Exodus 3:7-8)

Accordingly, God sends His messenger, Moses to the king of Egypt, with the solemn request to let the people go into the wilderness for several days to bring sacrifices to God: “So now, go. I am sending you to Pharaoh to bring my people the Israelites out of Egypt.” (Exodus 3:10)

Yet God knows ahead of time what would be Pharaoh’s reaction to their plea and the whole process (Exodus 3:19-21):

“But I know that the king of Egypt will not let you go unless a mighty hand compels him. So I will stretch out my hand and strike the Egyptians with all the wonders that I will perform among them. After that, he will let you go. And I will make the Egyptians favorably disposed toward this people.”

In one sentence, “Pharaoh will not let Israel go unless…”

The intrigue

Towards this end of the chapter we get the first trigger of our discussion, when God warns Moses: “But I will harden his heart so that he will not let the people go” (Exodus 3:21).

Aha, one might say, do you see? God is the one that does it! He hardens the hearts of people. Solved issue, yet disappointing…

But wait a little bit, we might also reply, as God continues: “Then say to Pharaoh: This is what the Lord says: Israel is my firstborn son, and I told you, ‘Let my son go, so he may worship me.’ But you refused to let him go; so I will kill your firstborn son.” (Exodus 3:22-23)

We cannot skip this important part “you refused to let him go”. If we read indeed only the verse 21, where it says it so clear “I will harden his heart” it looks like all is settled. God hardens the heart of the man. Quick conclusions: the man should not be held accountable, God is guilty for all, He is putting up a game just to show his power. In short – all is a theatrical play. But is it so?

By the way (we might say): brother Moses, if you knew this was all a play, why did you refrain from rebuking God for hardening the heart of Pharaoh? (You know, Moses himself is the one who wrote Exodus. Thus, it would be absurd to just think that all is a play and that he fooled himself in front of the king).

Let us have before our eyes these two things: (1) what God does, and (2) what man does. This couple will come time and again into the story. God says he hardens the heart, yet the story presents the human person as a stubborn being, in a continual refusal even amidst all the proofs to give up.

First appeal to Pharaoh

Let’s read the first dialogue between Moses and Pharaoh.

“Afterward Moses and Aaron went to Pharaoh and said: This is what the Lord, the God of Israel, says: ‘Let my people go, so that they may hold a festival to me in the wilderness.’  Pharaoh said: ‘Who is the Lord, that I should obey him and let Israel go? I do not know the Lord and I will not let Israel go.’” (Exodus 5:1-2)

As we can see it, Pharaoh is already setting up himself on opposite side by unmistaken words “I do not know the Lord”. This is the platform we are building on – a man in power who does not acknowledge a greater power that tries to convince him of anything.

God Promises Deliverance

After this first encounter, God tells Moses again the full plan:

1. there will be miracles performed,
2. there will be a stubborn opposition manifested (that is why miracles follow one after another),
3. in the end a wonderful deliverance, after the last miracle who is a knock-out punch.

Then the Lord said to Moses, “Now you will see what I will do to Pharaoh: Because of my mighty hand he will let them go; because of my mighty hand he will drive them out of his country.” (Exodus 6:1). ”But I will harden Pharaoh’s heart, and though I multiply my signs and wonders in Egypt, he will not listen to you. Then I will lay my hand on Egypt and with mighty acts of judgment I will bring out my divisions, my people the Israelites. And the Egyptians will know that I am the Lord when I stretch out my hand against Egypt and bring the Israelites out of it.” (Exodus 7:3-5)

The first miracle and the first 5 plagues

Indeed, after the first snake-staff miracle “yet Pharaoh’s heart became hard and he would not listen to them…” (Exodus 7:13). Please read it again, his heart became hard.

1. The Plague of Blood:

“Pharaoh’s heart is unyielding; he refuses to let the people go” (Exodus 7:14); “Pharaoh’s heart became hard; he would not listen to Moses and Aaron, just as the Lord had said. Instead, he turned and went into his palace, and did not take even this to heart.” (Exodus 7:22-23)

2. The Plague of Frogs:

“But when Pharaoh saw that there was relief, he hardened his heart and would not listen…” (Exodus 8:15)

3. The Plague of Gnats:

“the magicians said to Pharaoh: This is the finger of God. But Pharaoh’s heart was hard and he would not listen (Exodus 8:19).

4. The Plague of Flies:

“But this time also Pharaoh hardened his heart and would not let the people go.” (Exodus 8:32).

5. The Plague on Livestock:

“Yet his heart was unyielding and he would not let the people go.” (Exodus 9:7)

Although there are some minor signs of repentance from Pharaoh, the moment he feels relieved from the plague he comes back to his stubbornness.

By now in more than half of the wonders (1 miracle and 5 plagues) we are clearly told about Pharaoh himself that “he hardened his heart” – unyielding, becoming hard, not listening etc.

The last 5 plagues

Only in plague #6 we do come back to the intriguing idea:

6. The Plague of Boils:

“But the Lord hardened Pharaoh’s heart and he would not listen.” (Exodus 9:12)

Although there is no explanation, again, for this way of putting it (“God hardens the heart of man”), we are told about God’s efforts and power to save right away. God does not need to go this painful way…

God warns Pharaoh:

“For by now I could have stretched out my hand and struck you and your people with a plague that would have wiped you off the earth. But I have raised you up for this very purpose, that I might show you my power and that my name might be proclaimed in all the earth” (Exodus 9:15-16).

Verse 17 tells it all over again: “You still set yourself against my people and will not let them go” .

Following the 7^th plague we see some greater signs of repentance (there were some before…). “Then Pharaoh summoned Moses and Aaron. ‘This time I have sinned,’ he said to them. ‘The Lord is in the right, and I and my people are in the wrong. Pray to the Lord, for we have had enough thunder and hail. I will let you go; you don’t have to stay any longer.’” (Exodus 9:27-28). However, Moses is not to allow himself to be fooled, and that is why he boldly tells Pharaoh: ”But I know that you and your officials still do not fear the Lord God.” (Exodus 9:30) (see #8)

7. The Plague of Hail:

“When Pharaoh saw that the rain and hail and thunder had stopped, he sinned again: He and his officials hardened their hearts. So Pharaoh’s heart was hard and he would not let the Israelites go, just as the Lord had said through Moses.” (Exodus 9:34-35)

Again, his “heart was hard”. As we are approaching more dangerous plagues for the Egyptians, the warnings are also given in much louder terms:

“Then the Lord said to Moses: Go to Pharaoh, for I have hardened his heart and the hearts of his officials” (Exodus 10:1); “This is what the Lord, the God of the Hebrews, says: ‘How long will you refuse to humble yourself before me? (Exodus 10:3)

We see again the double image: it looks like God hardens the heart and yet it is obvious a continual refusal from the recipients of the warning.

After the plague, as before, “Pharaoh quickly summoned Moses and Aaron and said, ‘I have sinned against the Lord your God and against you. Now forgive my sin once more and pray to the Lord your God to take this deadly plague away from me.’” (Exodus 10:16-17).

8. The Plague of Locusts:

“But the Lord hardened Pharaoh’s heart, and he would not let the Israelites go.” (Exodus 10:20)

9. The Plague of Darkness:

“But the Lord hardened Pharaoh’s heart, and he was not willing to let them go.” (Exodus 10:27)

10. The Plague on the death of the Firstborn:

“I will bring one more plague on Pharaoh and on Egypt. After that, he will let you go from here, and when he does, he will drive you out completely. (Exodus 11:1). See also verse 3: ”The Lord made the Egyptians favorably disposed toward the people, and Moses himself was highly regarded in Egypt by Pharaoh’s officials and by the people.”

In the 11^th chapter we have again a review of all the story, of all the steps involved: “The Lord had said to Moses: ‘Pharaoh will refuse to listen to you—so that my wonders may be multiplied in Egypt.’  Moses and Aaron performed all these wonders before Pharaoh, but the Lord hardened Pharaoh’s heart, and he would not let the Israelites go out of his country.” (Exodus 11:9-10). As one can see, it is the same couple: a refusal to listen, a hardening that takes place.

This is the order of things, not the other way around. The refusal to listen takes one to hardening of the heart.

The Exodus

Finally, the order is given: “During the night Pharaoh summoned Moses and Aaron and said, Up! Leave my people, you and the Israelites! Go, worship the Lord as you have requested.  Take your flocks and herds, as you have said, and go. And also bless me. The Lord had made the Egyptians favorably disposed toward the people, and they gave them what they asked for; so they plundered the Egyptians” (Exodus 12:31-32, 36).

In the next chapter there is a strong emphasis on the idea that “The Lord brought them with his mighty hand” – it is found 4 times (verses 3, 9, 14 and 16), but not without pointing out that ”Pharaoh stubbornly refused to let us go” (verse 15).

The last step – crossing the Sea

Even after all the destruction brought over Egypt, Pharaoh and his officials did not repent. God said: “And I will harden Pharaoh’s heart, and he will pursue them” (all the way into the wilderness). (Exodus 14:4). And again in verse 5: “When the king of Egypt was told that the people had fled, Pharaoh and his officials changed their minds about them…” While in verse 8: “The Lord hardened the heart of Pharaoh king of Egypt, so that he pursued the Israelites, who were marching out boldly.” It is the same pattern, although it might be in a different order of words or people involved: hardening, changing his mind, hardening further…

Finally, while the Israelites were crossing the sea, the same image came all over. The hardening of the Egyptians made them go all the way into the sea, towards their own death. “Then the Lord said to Moses: ‘Why are you crying out to me? Tell the Israelites to move on. Raise your staff and stretch out your hand over the sea to divide the water so that the Israelites can go through the sea on dry ground. I will harden the hearts of the Egyptians so that they will go in after them. And I will gain glory through Pharaoh and all his army, through his chariots and his horsemen. The Egyptians will know that I am the Lord when I gain glory through Pharaoh, his chariots and his horsemen.” (Exodus 14:15-18)

 

Summary

When we pray “Our Father” we do say “and lead us not into temptation” (see Matthew 6). We are quite sure that God would not look to get us into temptation, as it is plainly said: “When tempted, no one should say ’God is tempting me.’ For God cannot be tempted by evil, nor does he tempt anyone but each person is tempted when they are dragged away by their own evil desire and enticed” (James 1:13-14).

But, as said in many other places, when God allows something to happen, the Bible sometimes said that God did it. As in the case of Job: Satan was bringing suffering and hurt to the man of God, and yet in the discussion it seems that God is the one responsible (at least how Job perceives it – „God has taken away…”)

So, who hardens the heart of man? We answer: man does. Let us be clear, God does not do anything wrong. And it would be even crazier to think that, after God would do it, He then will charge you for that. This is what Satan does! He tempts you, and then, when you fail, he shames you even more. God is not so!

God would like to give us hearts of flesh, not hearts of stone. “I will give them an undivided heart and put a new spirit in them; I will remove from them their heart of stone and give them a heart of flesh” (Ezekiel 11:19). And again: “I will give you a new heart and put a new spirit in you; I will remove from you your heart of stone and give you a heart of flesh.” (Ezekiel 36:26).

Mrs. Pilate texting her husband

I have been reading Matthew’s gospel and there is a text which puzzles me. It’s Matthew 27:19. Why does Matthew record this? Thank you and God bless.

The text is as follows:

Besides, while he was sitting on the judgment seat, his wife sent word to him, “Have nothing to do with that righteous man, for I have suffered much because of him today in a dream.” (Matthew 27:19)

This insert is indeed as a parenthetical one – one can read the whole story with or without it. And it seems that it didn’t even change at all the course of the crucifixion. So then, why add it?

A general view of the Gospel according to Matthew reveals that it was written mainly for a Jewish audience. It starts with a book of genealogy, a specialty of Jews ( Timothy 1:4; Titus 3:9), where Jesus is being shown as a son of David and a son of Abraham (remember Romans 4, where Paul brings the same two Jewish heroes into discussion), there are so many parables (the notable way of teaching; see also Matthew 13:34-35), there are multitudes of quotes from the prophets of old, as a proof that Jesus was the Messiah (the general expression being “that it might be fulfilled which was spoken by so and so, the prophet”) and many other features targeted to bring the attention of the Jews (clean/unclean, Sabbath observance, tradition of the elders etc.).

Matthew is interested to show that Jesus was the Messiah awaited by the Jewish nation. However, towards the end of the Gospel it becomes clear that the leaders of the nation reject Jesus as being the Christ (Messiah) – in a way He was awaited but not expected… to be like that. In the end, the fate of Jesus depends solely on Pilate’s decision – him being one from the Gentiles. If we read in Acts 2, Peter preaches that “this Jesus, delivered up according to the definite plan and foreknowledge of God, you crucified and killed by the hands of lawless men” (Acts 2:23). The “you” here is the Jewish people, and the “lawless men” is the cohort of Roman soldiers. Yet, in Acts 3:13, Peter puts it a bit differently: “Jesus, whom you delivered over and denied in the presence of Pilate, when he had decided to release him.”

Pilate is a smart man. “He perceived that it was out of envy that the chief priests had delivered him up” (Mark 15:10; also in Matthew 27:18).

• He tries to free himself of any guilt: mocking a true justice he challenges Jesus to defend himself (Matthew 27:13);
• He tries to avoid the case by sending Jesus to Herod (Luke 23:7);
• He plays the one in power who, as an act of grace, gives an ear to the shouting crowd (Matthew 27:17);
• He even seems to defend Jesus (Matthew 27:23; John 19:4) and goes that far that he threatens the priests with releasing Jesus (Luke 23:14-16).
• In the end, it all plays in front of the crowd, a third time (Luke 23:22), where Pilate fears for his throne, afraid of being spoken about as “not Caesar’s friend” (John 19:12). The gospel records it sadly concerning the shouts of the crowd: “and their voices prevailed” (Luke 22:23).

Now, having all this noisy background, what about one voice? It is the only voice that is for Jesus, and not against. It is a female voice. It is Claudia, the wife of the governor – Mrs. Pilate.

The text tells us that she had a dream in which she dreamed about Jesus. Following that dream, her evaluation about Jesus is plain, as she calls him a “righteous man”. In that dream she “suffered”. In other words, she saw something about Jesus that brought suffering to her soul. It is possible that she foresaw in a dream all the crucifixion and knew that it all started with her husband’s decision to deliver Jesus into the hands of Roman soldiers, as granting to the requests of the chief priests and later of the crowds. Claudia is in the position where she knows that by changing the route, by turning into the right and not into the wrong direction, everything can be changed for good.

Who is the man that can do something for the good of his wife and yet he doesn’t? Pilate is such a name. For the sake of his throne he accepts that his wife’s advice if worthless. That her suffering may continue.

Probable Claudia saw in a dream all the story up to the end: Jesus being crucified, three days later resurrected; but maybe she saw him also coming on the clouds of glory. It is that scene that John saw it later:

“Behold, he is coming with the clouds, and every eye will see him, even those who pierced him, and all the tribes of the earth will wail on account of him” (Revelation 1:7)

Pilate will be one who will see Jesus coming on the clouds…

What Matthew tries to tell us might be that God loved Pilate that much that up to the last moments He tried to convince him to go against the evil. Even the most loved person of his life was on the other side, the good’s side, and advised him to do good. (It is like Jesus giving Judah even the last piece of bread, up to the end being a friend).

Pilate, you know your wife. She is not into this Jewish thing as a rebellious to you. She is your wife. And she had a dream about Jesus.

“Nonsense, women’s stuff…” might have thought Pilate. Anyway, Pilate didn’t pay any attention to his wife’s advice. The Gospel does not record any change due to this advice.

An interesting question is: how do we know about this story? Who told it to Matthew? Probably later on, the messenger from Claudia to Pilate became a Christian and he told the story to the church. Maybe even she became a true Christian. Anyhow, somebody told it to Matthew and he found it worthy to be inserted here. As a proof that a Gentile knew that Jesus was a “righteous man”, while the Jews, the chief priests, the elders, the mob, and the Gentiles, the kings (Herod, Pilate), the soldiers, all taught about him that He deserves to die.

Claudia might be one saved. Not the same with Pilate. The Gospel text proves that God speaks to us even to the last moment, all the way thru until we reach the point of no return. And that we should stand for Jesus! That’s where a text like this fits best:

“If anyone wouldcome after me, let him deny himself and take up his cross and follow me. For whoever would save his life will lose it, but whoever loses his life for my sake and thegospel’s will save it. For what does it profit a man to gain the whole world and forfeit his soul? For what can a man give in return for his soul? For whoever is ashamed of me and of my words in this adulterous and sinful generation, of him will the Son of Manalso be ashamed when he comes in the glory of his Father with the holy angels.” (Mark 8:34-38)

Staruinta in Noul Testament

Cele mai reprezentative texte cu privire la „stăruință” regăsite în Noul Testament.

 

 

Faptele apostolilor 1:14  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

Faptele apostolilor 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni.

Faptele apostolilor 6:4  Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”

Faptele apostolilor 13:43  Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu.

Faptele apostolilor 14:22  întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

Romani 2:7  Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea;

Romani 11:23  Şi chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi.

Romani 12:12  Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

2 Corinteni 8:4  Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.

Galateni 3:10  Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, Sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Efeseni 6:18  Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii,

Coloseni 4:2  Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.

Coloseni 4:12  Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentruca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.

1 Timotei 2:15  Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.

1 Timotei 4:16  Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.

1 Timotei 5:5  Cea cu adevărat văduvă, care a rămas singură, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, şi stăruieşte, zi şi noapte, în cereri şi rugăciuni.

2 Timotei 4:2  propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.

Evrei 12:1  Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

Evrei 13:1  Stăruiţi în dragostea frăţească.

Iacov 1:25  Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.

Iacov 5:17  Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.

1 Petru 1:10  Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare.

Spune Biblia ceva despre tatuaje?

Spune. Dar cam înțeapă.

Nu știu dacă-ți va plăcea ce spune. De fapt, nu știu dacă întrebi ca să-ți faci un tatuaj sau tocmai ca să nu; vrei să știi dacă trebuie să-l ștergi, să îl maschezi sau dacă merită să te mândrești cu el?

Mai întâi să-mi prezint situația: nu am niciun tatuaj. Dar toată copilăria am privit unul. Tatăl meu a avut, pe antebraț. Era o tipă! (cam zână). Deh, era moda cu sirene. Acum e o adevărată artă. Deci n-am, dar am prieteni și dintr-o parte și din alta. Un nume, un an, un slogan – „life after death” (știi tu, binele care învinge răul). Unii se mândresc cu ele, alții le regretă.

Așadar, ce spune Biblia?

Textul cel mai cunoscut pe care ți-l va da Google (în cazul în care nu ți-ai instalat încă o aplicație de Biblie) este Leviticul 19:28, care spune așa: „să nu vă faceţi slove săpate pe voi”. Dacă ți se pare că nu e relevant, iată același text în traducerea NIV (mai ții minte că îți spuneam să citești mai multe versiuni). Sunt cuvinte din vremea noastră: „do not put tattoo marks on yourselves”.

Aș zice că textul e clar ca un… tatuaj: fără tatuaje!

Dacă vrei teologie, cineva îți va spune că e text din legile Vechiului Testament, și că nu se mai aplică… Dacă insiști și citești cu ochii tăi și ce e mai sus, și ce e mai jos (îhîm, contextul), înțelegi principiul: acolo sunt mai multe interdicții de felul acesta, majoritatea vizând exemple imorale din viața popoarelor păgâne din jur, iar finalul este clar „Eu sunt Domnul.” Nu e autoritatea mea, ci a Lui.

Biblia spune însă mai mult (mai ai chef să citești?).

Spre exemplu, ea afirmă că cei mântuiți vor avea înscris ceva pe frunte, ca un sigiliu, ca o marcă (vezi aici ce, Apocalipsa 7:3; 14:1). Pe de altă parte, și supușii Antihristului vor primi un semn. Chiar îi spune așa: „semnul fiarei”, și va fi înscris pe frunte sau pe mână (tot în Apocalipsa, la 13:16). Nu sunt tatuaje și nici cipuri. Sper că înțelegi că e mai degrabă ceva simbolic.

Cum poate spui și tu… că e un tatuaj simbolic. Că vrei să transmiți ceva. Sau să-ți amintească de ceva, cineva.

Da, putem vorbi de cât de cool ești. Și dacă e o cruce? Sau un verset biblic, sau un „God loves me”… Sau chiar chipul lui Hristos! Atunci ești creștin cool. Mai ales că îi zice și „body art” respectiv Christian Body Art…

Dar putem vorbi și de câte tatuaje ar merita să fie șterse. Sau de cele pe ale căror posesori vor să le șteargă… (ia întreab-o pe Mădălina Ghenea ce se face acum, că s-a despărțit mult prea repede de iubitul ei milionar și rămân amândoi cu numele tatuate). Merg doar un pic mai departe: poți să te întrebi și cât de bine arăți ca mireasă în alb cu un tatuaj pe umăr, cât de ușor te poți angaja undeva cu brațele sau gâtul (re)marcate de dragoni. Sau, și nu-i deloc o glumă, ce probleme reale de sănătate poți avea de la tatuaje.

Dacă tot te roade, fă o probă. Pune-ți un tatuaj temporar. Dar dacă vrei să fii cu adevărat cool cu El, atunci să știi că Îi plac mai mult tatuajele interioare. „Nu te uita la înfăţişare… Domnul nu se uită la ce se uită omul. Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (ghici unde scrie!)

Apropo, am citit undeva că… think before you ink.

 

6. Cu ce scop a fost lăsată Biblia? De ce s-o citesc?

Cât ai hardul?

Hmm. Cam mic.

Lumea produce anual 1 terabyte de literatură. (Romanul ăla pe care parcă nu-l mai termini are cam 1 mega.) Toate bibliotecile academice din America au informație de aproximativ 1 petabyte. Iar 1,5 exabyte reprezintă toată producția anuală de informație. Apropo, informația din lumea întreagă se dublează anual. E clar, e un potop care te ia pe sus.

În plus, știu că nu te compătimește și pe tine nimeni: cât mai ai tu de citit „obligatoriu” pentru școală, pentru lucrarea de diplomă, pentru rezidențiat… Ca să nu mai zic că te ispitește și o lectură pentru „dezvoltare personală” (pirpiriule!).

În fața acestui tsunami, unul mondial și altul personal, cu atâtea de citit, Biblia pare perdantă. Ascunsă de mucegai bisericesc, ni se pare că este o vechitură. Cam expirată. Și nici nu e „lectură obligatorie”. Unfollow!

Nu uita ceva: Biblia este un best-seller al lumii. Măcar din orgoliu și tot ar merita să o citești. (Îți spun un secret pe care nu ți-l spune mr. coach: oricine va auzi că ai citit în întregime Biblia te va privi cu mai mult respect în viață!)

Dar hai să facem doi pași. Unul cu bătaie scurtă și altul pe termen lung. Câștigi din ambele.
Celui mai mare conducător militar al lui Israel (și te asigur că nu era deloc un „nedezvoltat personal”) i s-a spus așa: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune” (Iosua 1:8). Așadar, vrei să ai succes? Vrei să alegi întotdeauna ce este cel mai bine? Prietene, ia Biblia, ascultă de legea lui Dumnezeu! Nu uita, e un pariu, nu o canoneală.

Al doilea pas, cel cu bătaie lungă, e să deschizi direct la Ioan 20:30-31. Ca să vezi cu ochii tăi esența Evangheliei (știu că ești grăbit și vrei să nu te iau pe ocolite): „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”

Îți dai seama acum pentru ce „a fost lăsată” Biblia? Cuvintele ei au fost scrise ca să te ducă la credință. Și când ajungi la credință să obții viața. Dacă cumva te crezi nemuritor, să știi că despre tine sigur vor scrie alții. Pe o cruce. Și toată viața ta, între data nașterii și a morții, va fi cam cât o linie. Îhîm. Un bit. Nu byte.

La sfârșitul timpului și Dumnezeu Se va apuca de citit. Se numește „Cartea vieții” (Apocalipsa 21:27). Poate te găsește și pe tine pe lista celor ce au împrumutat-o. Atunci ai fi în cărți!

5. Cum să mă raportez la făgăduințele din Biblie?

Ele se pot aplica la oricine, oricând?

Mai modern le-aș spune „promisiuni”. Sunt acele texte în care găsim o încurajare din partea lui Dumnezeu. Forma e diversă: „Domnul te va ocroti…”, „Eu îți voi da…”, „El îți va deschide…” Ideea de bază e aceeași – Dumnezeu va purta de grijă.

Biblia merită să fie crezută. Pariul pe ea este întotdeauna unul câștigător: „niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37). Așa că și răspunsul meu ar fi simplu: crede orice făgăduință; Dumnezeu o poate împlini oricând. Sau invers – El poate face orice. Tu poți să Îi ceri?

Totuși, fii atent să nu cazi într-o capcană. Sper că nu dai doi bani pe mesajele care încep cu „fie ca…” Prefer să nu trimit o urare la toată lista, ci să personalizez un gând de bine. Poate doar printr-o nefericită greșeală ar trimite cineva urări de la mulți ani celor în doliu sau ar ura însănătoșire grabnică unor proaspeți miri.

Ca atare nici eu nu deschid Biblia la întâmplare. Prinzi ideea: ar fi o prostie să fac decupaje orbește din Biblie, să le postez și să aștept (sau să proclam!) împlinirea lor obligatorie, către oricine, oricând. Eu cred, cum spune chiar Biblia, că „toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu”. Dar același text continuă și spune că ea este „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16). Deduc că o parte din ea e bună să învețe, alta, să mustre, una, să îndrepte, iar alta, să dea înțelepciune. Ar fi o tragedie ca ceea ce e dat acolo să fie ca înțelepciune eu să iau ca mustrare…

La fel sunt și promisiunile lui Dumnezeu. Unele sunt de sănătate, altele de ocrotire, unele au în vedere menținerea speranței, altele anunță o împlinire personală sau o victorie într-un domeniu anume. Caută să vezi exact starea în care te afli și apoi găsește textele potrivite pentru ieșirea cu succes din criza respectivă. Adu-le înaintea lui Dumnezeu și aruncă mingea în terenul Lui! Îi place la nebunie dialogul cu tine. (Ah, sper că n-am sărit calul…) Uite o dovadă că nu exagerez: „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11).

Ai auzit vreodată de Planul de mântuire? Îl găsești într-un verset care încape într-un sms – Ioan 3:16. Planul e urmat întotdeauna de o făgăduință: „și făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viaţa veşnică” (1 Ioan 2:25). Totul se reduce la un plan. Ce plan ai cu El?

4. Ce relevanţă are azi o carte scrisă cu atât de mult timp în urmă?

Refresh! Update! New stories!

Știm să glisăm cu degetul pe ecran ca să vedem noutăţile. Iar ce e vechi – mesaj, document, articol – se cam duce în arhivă. Te înţeleg, și eu am mii… Și nu e news dacă nu e și breaking news.

Nimic vintage? Internetul este plin de poze cu memories de acum un an, sau doi, sau cinci(zeci). Cu cât mai vechi, cu atât mai… relevante. De o vreme au apărut și nostalgicii după „iarna pe uliţă”. Sunt cei care postează cu maturitate prematură poze dintr-o copilărie în care, uitând de foame, călăreai sania și te luai la trântă cu troianul. Să ia aminte ăștia de acum, cu chipsuri, gadgeturi și aplicaţii. Relevanţă, nu glumă!

Tuturor ni se pare că vremea noastră, de atunci sau de acum, este standardul. Înainte de noi, habar nu aveau, iar după noi, nu prea mai ai cu cine. Și atunci, dacă vin cu Biblia în poza asta, nu-i așa că… devine relevantă o astfel de întrebare?

Dacă vezi Biblia ca pe un manual de ceva, o carte despre, o foaie plină cu, atunci sigur că e expirată. Sunt acolo destule realităţi apuse, nume, locuri, cuvinte neștiute. Lumea nu mai e pe uliţă. Auzi, cică „să nu poftești casa aproapelui tău… nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui…” F5, prietene, F5! Asta era în Antichitate.

Dar, ce zici, nu mai are nicio relevanţă porunca „să nu furi”? Sau „să nu minţi”? Sau „să nu ucizi”? Hmm, deja te prinzi. Generaţia care a ieșit în stradă a spus: „CORUPŢIA UCIDE!”. Iată un strigăt cutremurător, care nu ar avea relevanţă dacă nu ai fi învăţat din Scriptură că nu e bine să furi, să minţi şi apoi să ucizi.

Biblia e relevantă, te face vedetă, te scoate în faţă! Ești atât de valabil încât să stai în lumina reflectoarelor ei? Scriptura nu este agenţie de știri, nu este compendiu pentru vreo materie, nu este nici măcar o carte de povești (măcar astea ar fi fost nemuritoare). Geniul ei este că își păstrează relevanţa atâta vreme cât cititorul se recunoaște acolo, în faţa Autorului. Căci omul, în esenţa lui, nu s-a schimbat în mii de ani: e la fel de creatură, e la fel de afectat de virusul păcatului. Dar e la fel de… câștigabil pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Ia o Biblie. Activează-ţi locaţia. Lasă-te identificat. Și vei găsi cele mai bune recomandări pentru azi. Și vei afla și drumul, în cazul în care recunoști că nu mai știi încotro!

P.S. Întreb și eu: ce relevanţă are vechimea unui testament? Vechi sau Nou, important e dacă sunt și eu trecut acolo sau nu.