Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

Cine sunt cei 7+1 împărați din Apocalipsa 17? Sunt regi, împărați, papi, imperii? (Și eventual, dacă poți, în contextul acesta, menționa succint și despre femeia în purpuriu: fiara din apă, fiara din pamant…). Mulțumesc.

 

Mulțumesc și eu de întrebare. Știi tu mai multe, altfel nu aduceai în discuție „papii” 🙂 Am auzit și eu tentativa de interpretare conform căreia împărații din acest text sunt papii, și, numărați de la o anumită dată, mai pe sărite (!), ar fi, pasă-mi-te, cam gata, adică… actualul papă e ultimul. Așadar, sfârșitul lumii e mai aproape decât planurile de pensionare ale pontifului Francisc… (Rămâne între noi, așa au zis și de Benedict.)

Mai bine, hai să vedem cu ochii noștri ce spune textul, înainte de a-l citi cu ochelarii altcuiva. Te sfătuiesc să îți iei Biblia și un creion, ca să subliniezi câteva lucruri pentru a face conexiunile mai ușor. (Știi și Apocalipsa 13, că altfel nu spuneai de fiara din pământ, de fiara din apă…)

Personajele principale ale capitolului 17 sunt două:

  1. o femeie cu o reputație îndoielnică (curvă – nu de sex e vorba, ci de relații nepotrivite, imixtiuni din zona religie și politică)
  2. o fiară cu trăsături impresionante – șapte capete, zece coarne

Merită să păstrăm clar această deosebire, fără să amestecăm trăsăturile personajelor, fără să le suprapunem – femeia călărește fiara, nu e fiara. În același timp păstrăm în minte faptul că cine se aseamănă se adună, cele două au multe în comun și în planuri.

Întrebarea ta are însă de-a face cu planul secund, care ține de descrierea fiarei (capete, coarne…). De aceea e mai bine ca, înainte de a putem analiza detaliul, să avem contextul, imaginea de ansamblu.

Personajele

Ce știm despre fiecare dintre aceste două personaje, la prima citire a textului?

Femeia este curva cea mare, care are relații ilegitime cu împărații pământului, care stă pe ape mari (popoare), îmbrăcată în culori împărătești și purtând podoabe impresionante. În mână are un potir plin de necurății cu care îi îmbată pe oameni, iar pe frunte are o etichetă fără echivoc: „Babilonul cel mare”. Este într-o stare de ebrietate, dată nu de alcool, ci de sângele urmașilor lui Isus. Acest ultim aspect ne arată că avem de-a face cu un personaj colectiv, instituțional, ce se împotrivește lui Isus și credincioșilor Lui.

Fiara este un animal aparte, fără a-i fi identificat soiul – are culoare stacojie, nume de hulă (deci pretenții tot undeva în sfera religioasă), are o conformație ciudată, nenaturală, cu mai multe capete și cu un număr mai mare de coarne. Este evident o creatură ce nu poartă marca lui Dumnezeu, și ne aduce aminte mai mult de balaurul din Apocalipsa 12 sau de fiara din mare din Apocalipsa 13 cu care împărtășește o serie de trăsături (culoare, șapte capete, zece coarne, etc.).

Ioan se uimește când o vede pe femeia beată – ultima femeie pe care o văzuse fusese în Apocalipsa 12, dar acolo era totul alb, curat, stele, soare, lună, nu sânge, stacojiu și balauri. Îngerul îi atrage atenția că va urma explicația viziunii:

Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. (v. 7)

Restul capitolului este deci explicația. Acolo ne concentrăm.

Hm, am citit.

Dacă ești ca mine, ai fi așteptat poate o explicație mai clară, cam cum avem în Daniel 7:17-18, unde spune clar: “cele patru fiare sunt patru împărați/imperii din cadrul istoriei lumii, dar la finalul ei sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția…” Ei bine, aici explicația e mai degrabă o adăugare de detalii (zoom in), cu mai multe puncte de reper, și totuși o provocare de a cerceta mai departe, cu o minte plină de înțelepciune (v. 9). Hai să revedem!

Taina fiarei

„Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare” (v. 8). Înțelegem că personajul acesta este o entitate a cărei existență se întinde pe mult timp, care suferă o moarte undeva pe parcurs: era, nu mai este, se va ridica. (Re)nașterea ei este din Adânc (vezi și descrierea din 11:7), al cărui manager e Satana (vezi 9:11), și sfârșitul ei este menționat ca o dispariție pentru totdeauna, în același ton luciferic.

Ideea de trecut-prezent-viitor, „era, nu este, va veni” e repetată în partea a doua a versetului, și reapare, pentru a treia oară, în versetul 11. Dacă nu este subliniată aici o existență fragmentată, atunci sigur este o marcă specifică, accentuată prin repetare, și care vine în contrast cu imaginea lui Dumnezeu (Cel ce este, era și vine – vezi 1:4 sau 1:8). Simțim că este și o caricatură a învierii lui Isus. Reapariția fiarei este pricina de uimire a oamenilor, care sunt fascinați de o așa putere de revenire la viață. Parcă am mai citit undeva despre o rană de moarte dată unei fiare, despre vindecarea ei și forța uimitoare de mai apoi, despre uimirea oamenilor în fața unei asemenea reveniri pe scena mondială (vezi Apocalipsa 13:3).

Exprimarea din perspectiva trecerii timpului poate fi văzută deci aici ca una generică, și abia mai jos, la împărați, specificându-se exact că unii împărați au fost (trecut), altul este (prezent), altul nu a venit încă (viitor).

Simbolurile

Mai departe explicația e succintă: 7 capete = 7 munți (pe care șade femeia). Dintr-o altă perspectivă, dată de același înger, 7 capete = 7 împărați.

Pot fi șapte munți, și atunci mergem cu gândul la o descriere literală, geografică – și ne putem gândi imediat la care cetate e așezată pe șapte coline… Pentru unii e Roma. Pentru alții e Iașiul 🙂 Hai să nu mergem pe pista aceasta. În Biblie muntele este un simbol al cetății, al puterii, al centrului de comandă (și Satana voia să urce muntele lui Dumnezeu). Dacă îi vedem ca șapte împărați, citim mai departe o anume etapizare a domniei lor, care ne duce cu gândul spre aceleași trei faze – trecut, prezent și viitor.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Interesant, când avea să apară acest al șaptelea, nu avea să stea multă vreme. Încă o dată înțelegem că fiara are o viață extinsă pe o perioadă mare de timp, în care împărați/imperii se ridică, apoi cad, o existență începută înainte de Ioan, și continuată după el…

Un alt aspect interesant este că și fiara este un împărat. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de un om, ci de o împărăție – astăzi am spune o „putere mondială”. Aflăm că este al optulea împărat, dar că e din numărul celor șapte. Cum adică? Este ca și cum am spune: vezi cei 7 împărați? Uite, cinci au trecut, unul este, și altul va veni. Iar unul dintre primii șapte va reapărea la finalul seriei și va fi al optulea. Dar nu uita, de fapt e tot unul dintre primii. Era mort, dar a’nviat. (Evident, nu e vorba de oameni – papi, împărați – care să se cloneze, ci de institutii, puteri.)

Desigur, ilustratorul divin putea să facă o fiară cu opt capete și rezolva situația mai ușor. Dar realitatea e mai complexă decât pare – în unele imperii puterile s-au amestecat (mezii cu persanii sau fierul cu lutul), în altele s-au metamorfozat (fierul din picioare devine fier amestecat cu lutul, ca pamântul pe care stătea). Concret, fiara poate fi identificată atât de ușor după capetele ei, încât ori că te uiți la ea ori te uiți la un cap anume, vezi același lucru.

Să nu uităm că în peisaj mai sunt și 10 coarne. Din nou explicația e succintă: 10 coarne = 10 împărați. Lor le aparține viitorul. Din vremea lui Ioan se vedea că acești împărați „n-au primit încă împărăția”. Aici nu e vorba de imperii, ci de mai mulți împărați care împărățesc simultan. Textul spune că, atunci când urmau să primească puterea, nu aveau să stăpânească prea mult – un ceas. (Parcă e Belșațar în Daniel 5, care nu știa că va mai domni doar câteva clipe.) Acești împărați vor domni împreună cu fiara, dar de fapt îi vor da ei domnia lor. Fiara e în tot și în toate, se identifică deopotrivă cu capetele și cu coarnele.

Oricine ar fi acești împărați (coarne, capete, fiara), ei se luptă cu Isus Hristos. Și pierdîn fața împărăției lui Hristos. Parcă citesc din Daniel 2:44

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

Explicația îngerului continuă, revenind la personajul „femeia”. Un detaliu care a fost menționat la început, dar neexplicat, este acum reluat: apele = noroade, gloate, neamuri și limbi. Este același public-țintă ca și al celor trei solii îngerești (Apocalipsa 14).

La finalul capitolului mai aflăm o serie de indicii: femeia = cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. Tot capitolul 18 vorbește despre căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu este chemat afară din Babilon! (18:4) E greu de crezut deci că Babilonul este o metropolă anume, simbolul este mai degrabă pentru întreaga lume care se opune lui Dumnezeu. Iar ieșirea nu e trecerea unei granițe concrete, ci părăsirea unei filosofii de viață cu marca lumii acesteia și acceptarea Evangheliei lui Dumnezeu.

Undeva la finalul istoriei, va fi o implozie în tabăra lui Satana, când femeia va fi doborâtă din poziția ei, când coarnele și fiara o vor urî… (v. 16), va fi mâncată de fiară și arse în foc rămășițele ei.

Să revedem identificarea simbolurilor:

  • Femeia = Babilonul, un sistem mondial de conducere și control al lumii prin mai multe mijloace (relații politice, comerciale, religioase – vezi capitolul 18), un sistem apostat, persecutor al poporului lui Dumnezeu.
  • Fiara = sistem mondial politic și militar de conducere, condus de Satana, împotriva lui Dumnezeu, un sistem care susține femeia ce-l călărește
  • Capete = imperii mondiale, succesive prin care fiara a condus lumea
  • Coarne = împărați / lideri ai momentelor finale ale istoriei (să le zicem G10?)

Cine e ultimul împărat?

Revenind acum la întrebarea ta, cine sunt cei șapte plus unu împărați, reluăm textul.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Dacă cel de-al șaselea ERA pe vremea lui Ioan, atunci orice lider mondial actual, orice papă sau putere actuală NU reprezintă vreunul din primii șase împărați descriși aici. Uită interpretarea aia!…

Dacă rămânem la text, Ioan trăia în vremea celui de-al șaselea. Pe vremea lui Ioan era la putere Roma. Așadar, de la ea înapoi în istorie mergem cu alte cinci imperii. Și după ea căutăm un al șaptelea împărat – o putere mondială. Iar apoi revenirea unuia dintre cei șapte, ca un al optulea.

Imperiile dinaintea Romei ar (putea) fi: Grecia, Medo-Persia, Babilonul, Asiria, Egiptul. Fiecare dintre acestea apare în Scriptură ca puteri cu care poporul lui Dumnezeu sau îngerii lui Dumnezeu au avut de luptat. Egiptul a fost menționat de Dumnezeu încă din vremea lui Avraam ca un loc unde sămânța patriarhului avea să fie chinuită. Asiria a distrus regatul de nord, Israelul, cu toate semințiile lui. Babilonul a finalizat distrugerea a ce mai rămăsese, Iuda și Ierusalimul. Oricine citește Daniel capitolul 10 vede o bătălie a îngerilor lui Dumnezeu cu prinții persani și greci. Roma, de la Irod la Nero și mai departe a chinuit pe poporul lui Dumnezeu, evrei și mai târziu creștini.

Același punct de reper concret pentru trecut – capul al 6-lea este Roma – devine foarte important și pentru calculele viitorului.

Dacă citim 2 Tesaloniceni 2 („micul apocalips al lui Pavel”), vedem că și Pavel era conștient de acest lucru și le predase ucenicilor lui un astfel de… seminar de profeție. Astfel, el le spune că ziua Domnului nu va veni înainte să vină „lepădarea de credință”. (Oare vedem aici că Pavel profetiza o evanghelizare mondială și apoi o lepădare a credinței / o împotrivire mondială față de credința adevărată?) Pavel vorbește despre un viitor sistem mondial religios apostat. Și apoi le spune că acel sistem va veni cu siguranță – mai ales că era deja „under construction” -, doar că mai e ceva ce-l ține în loc.

Ce-l ținea în loc? Nu putea spune tare: fraților, întâi trebuie să cadă Roma! L-ar fi arestat imediat. Așa că o spune mai cu taină, pentru care trebuie „minte cu înțelepciune”: fraților, după Roma pagână, persecutoare a poporului lui Dumnezeu (nu uităm că în vremea romană a fost răstignit Isus, că în vremea aceea ei înșiși erau persecutați), are să vină o altă putere, o Romă creștină, care va apostazia, și care în final se va metamorfoza ca un Antihrist.

Nu-i așa că e de mirare? Da, de-aia s-a mirat și Ioan, minune mare…

Răspuns final: Cel de-al șaptelea împărat este Roma în manifestarea ei politică, puterea creștină (apostaziată), care a condus lumea secole de-a rândul, de la căderea Romei imperiale până la finalul Evului Mediu.

(Istoric vorbind nu ai alt împărat care să împlinească toate detaliile profeției la punctul acesta.)

Ce va fi mai departe?

Cine va fi și când va apărea al optulea împărat?

Trecând apogeul puterii ei, care a fost întunericul Evului Mediu, fiara va primi o rană de moarte. Istoria a confirmat profeția – unul din capetele ei, acesta, al șaptelea, a fost lovit (Apocalipsa 13). Știm ce a însemnat arestarea papei de către generalul lui Napoleon – breaking news, de fapt… breaking history.

Revenirea miraculoasă a fiarei, în forță, în postura de al optulea împărat, se va face mai târziu, la vremea sfârșitului. Personal cred că trăim în perioada de revenire a ei, când se fac pași mici dar siguri spre învierea unui sistem politic-militar-informațional care să controleze întreaga lume. El va fi călărit la propriu (e o imagine plastică) de o putere religioasă care-l va mâna cum va dori ea.

Câțiva pași mici dar uriași… asta așa, ca să revin la niște papi sau lideri mondiali monitorizați de zor de unii. Dacă citești istoria vezi cum Mussolini a reînviat statul papal – Vaticanul. Astăzi are ambasadori… Dacă citești ediția din februarie 1992 a revistei Time vezi cum papa și președintele american au pus la cale căderea comunismului. Dacă vezi cum se închină lideri religioși actuali înaintea papei, poți să-ți imaginezi cum va fi când liderii politici vor face același lucru. Deocamdată un titlu de ziar precum „Președinți îngenunchează și se roagă înaintea papei” sună ireal. Dar a fost istorie, la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Ce va fi când o vor face în timpul vieții unui pontif? La comanda lui!

Hai să rămânem veghetori. Nu cu ochii la fiare, ci la Miel. La fiare mai tragem așa, cu coada ochiului 😉

P.S. Fă-ți timp să citești cartea “Marea luptă” (Tragedia veacurilor) și vei vedea acolo istoria marii lupte între poporul lui Dumnezeu și capetele fiarei, pe numele lor din Apocalipsa 17 – împărații Antihrist al VI-lea, Antihrist al VII-lea și Antihrist al VIII-lea ai acestei profeții.

Anunțuri

Învierea lui Isus – după trei zile ȘI trei nopți?

Cum explici că Domnul Isus a spus în Matei 12:40 „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului”? Creștinii afirmă în general că Isus a murit în ziua de vineri și a înviat în ziua de duminică. Dar nu sunt trei zile pline!… Și nu sunt decât două nopți!… Să fi murit Domnul într-o zi de joi, sau chiar miercuri, astfel încât să fie exact 72 de ore? (întrebare editată, primită într-un dialog la Biserica Agape, din Dublin).

 

Cuvintele Domnului despre moarte și înviere vin într-un context în care, în ciuda tuturor acțiunilor Sale, unii nu credeau în mesianitatea Lui. Ca atare, au cerut un semn. Iar Domnul le-a spus despre… semnul lui Iona.

Știai de semnul lui Iona?

Nici eu. Cel mai probabil că nu am fi știut de acest semn dacă nu ni-l evidenția Isus. Ca atare, abia privind retrospectiv putem înțelegem de acum paralela:

  • (1) Iona a fost trimis să vestească locuitorilor din Ninive pocăința, dar (2) înainte de asta a stat în pântecul unui pește timp de trei zile și trei nopți, (3) fiind aruncat în mare de marinari păgâni;
  • În același fel, (1) mântuirea cerească va fi vestită oamenilor spre pocăință, dar mai întâi (2) Isus trebuie să fie doborât până în inima pământului, după ce (3) va fi fost dat morții prin mâinile neamurilor.

Probabil că expresia în oglindă „trei zile și trei nopți” este metaforică. Acesta este răspunsul meu direct.

S-ar putea să spui că mă eschivez… Nu e așa. Gândesc astfel pentru că expresia în sine apare o singură dată, iar în celelalte pasaje biblice în care apare același eveniment al învierii, se spune doar „zile”. Subliniez, în toate celelalte pasaje unde se mai vorbește despre învierea Domnului, atât El, cât și ucenicii și chiar dușmanii vorbesc cu toții despre „a treia zi”, socotind astfel zilele și nu nopțile. (Așadar nu e argumentul meu, ci este extras din majoritatea textelor din Scriptură.)

Imaginea unui segment de timp de „trei zile” (nu și de trei nopți) apare de mai multe ori în Scriptură, în dreptul Domnului Hristos (mai jos vor fi menționate și unele texte din Vechiul Testament).

Pe când era copil, abia după trei zile a fost găsit de părinții Lui. Deși părea pierdut (nu încă „în inima pământului”), cu siguranță că a fost găsit împlinind planul Tatălui Său (Luca 2:41-50).

O altă ocazie este aceea în care a stârnit antipatia evreilor ce se încredeau în templul lor. Isus le-a spus că, dacă va fi dărâmat, El va ridica templul în trei zile. Evident, cum scrie Ioan, El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2:18-22).

Metafora aceasta a revenirii la viață după trei zile L-a urmărit până la răstignire. Acuza că El va ridica templul în trei zile apare din nou la momentul răstignirii în Matei 26:61 și 27:40 sau în Marcu 14:58 și Marcu 15:29.

Domnul Însuși le-a spus ucenicilor în repetate ocazii că va muri și că va învia „a treia zi” (Matei 16:21, 17:23, 20:19; Marcu 9:31; Luca 9:22, 18:33, 24:7), sau „după trei zile” (Marcu 8:31, 10:34). Pentru noi sună ciudat să spui că 3 zile = a 3-a zi, dar cred că ești de acord cu mine că Isus nu Se contrazice pe Sine.

Acest lucru a fost pe deplin înțeles de către ucenici, după cum avem dovada în dialogul din drumul spre Emaus. Cei doi ucenici împărtășesc Străinului faptul că „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri…” (Luca 24:21). (Observi că era a treia zi, iar Isus înviase deja. La fel mai jos).

Aceeași idee a fost confirmată de Isus, după înviere, când le-a spus că „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi” (Luca 24:46).

Mai departe ucenicii au predicat același lucru, că Isus „a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:4), sau „Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (Faptele apostolilor 10:40).

Vedem deci ideea repetată că Isus a înviat în timpul celei de-„a treia zi”.

Este uimitor că și dușmanii au știut același lucru, ba chiar s-au străduit să facă tot posibilul ca profeția să nu se împlinească. Venind la Pilat, a doua zi (sâmbătă), care vine după Ziua Pregătirii (vineri), ei au spus: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia” (Matei 27:62-63).

Este evident că au numărat zilele. Fusese Ziua Pregătirii când a murit Isus (Ioan 19:14, 19:31, 19:42). Ordinea este accentuată în Luca 23:54 „Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului.” Apoi a urmat ziua de Sabat, care a coincis cu Paștele („ziua aceea de Sabat era o zi mare”). Așa că se așteptau ca în ziua următoare după Sabat, a treia zi (vineri-sâmbătă-duminică), să se întâmple ceva.

I-au zis lui Pilat: „Dă poruncă, deci, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul, şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” (Matei 27:64)

Pus pe foaie, Isus a murit vineri spre apus, înainte de sfârșitul părții luminoase a unei zile (știi că ziua biblică se sfârșește și apoi începe o alta la apus de soare: „a fost o seară și a fost o dimineață”, zice Geneza 1). Așadar, vineri la apus de soare Isus era deja mort și îngropat. În noaptea aceea a stat în mormânt. La fel pe tot parcursul zilei de Sabat. În noaptea următoare de asemenea a fost în mormânt. Iar duminică dimineața a înviat.

Da, nu sunt trei zile și trei nopți. Nu sunt decât două nopți. Dar cele trei zile sunt – într-un calcul ce include partea ca întreg. În numărătoarea inclusivă, orice porțiune din ziua de vineri se pune ca o zi întreagă, orice porțiune din duminică se pune ca o zi întreagă. Ilustrez: dacă un bebeluș se naște la o dată anume în an, nu greșim nimic dacă spunem că e primul lui an de viață, deși nu a aniversat încă primul an. La fel e la înmormântare, se pune tot anul, chiar dacă decedatul nu a ajuns la împlinirea lui.

Am găsit mai mulți comentatori care ilustrează mai bogat că expresiile „după trei zile” / „trei zile și trei nopți” și „a treia zi” sunt interschimbabile. Vezi:

Câteva exemple biblice din Vechiul Testament (din linkurile de mai sus) cu privire la trei zile = a treia zi:

  • când Iosif i-a arestat pe frații săi, spune Scriptura că „i-a aruncat pe toţi, trei zile în temniţă” (Geneza 42:17). Doar că, atunci când i-a scos, Biblia numește că era „a treia zi” (v. 18).
  • Același model îl găsim în experiența lui Roboam, unde „după trei zile” echivalează cu „a treia zi” (2 Cronici 10:5-12).

Câteva exemple biblică cu privire la x zile și x nopți = x zile

  • Isus a postit 40 de zile și 40 de nopți, conform textului din Matei 4:2, în timp ce Marcu 1:13 scrie doar „40 de zile”.
  • Exemplul ideal, cu „trei zile și trei nopți”, este de găsit în postul ținut de Estera (4:16–5:1), care se încheie „a treia zi”, nu după a treia noapte, nu în a patra zi…

Închei deci în tonul acesta. Dacă Isus ar fi fost în mormânt fix „trei zile” și fix „trei nopți”, atunci cam în a câta zi ar fi înviat? Evident, în „a patra zi”. Nu vom găsi nicăieri în Scriptură expresia asta! Nici măcar o dată.

Hristos a înviat!

Victor Sanvincens acuză adventismul de investiții în armament. Cine e lupul?

Cineva mi-a trimis acest video de dimineață și acum l-am deschis. Ce e asta? S-ar putea afla cine vorbește așa și cu ce autoritate? S-ar putea confirma sau infirma ce spune???

Am văzut videoclipul ieri, mi l-a arătat și I. Voi face ce am făcut de fiecare dată când am fost expus la materiale de felul acesta.

  1. Mă uit la ele.
  2. Caut să văd de unde le-am primit.
  3. Caut să văd cine le-a produs.
  4. Caut să văd cine le promovează.
  5. Ce roade au?

Dacă te uiți la aceste patru-cinci dimensiuni îți va fi suficient.

  1. M-am uitat la videoclip.

Fără să-l cunosc pe individul care vorbește, am urmărit ce spune. Nu știu spaniolă, așa că am depins de traducerea subtitrată. Voi relua mai jos părerea mea despre videoclip. E suficient acum să spun că m-am uitat, ca să nu judec din auzite.

 

  1. Caut să văd de unde am primit materialul.

Eu l-am primit de la oameni respectabili din biserică, dar este un material pe care mi l-au (forwar)dat având ei înșiși semne de îndoială cu privire la autenticitatea informațiilor.

De aceea, nu i-am întrebat mai multe, ci am încercat să văd personal despre ce e vorba. (Vezi și punctul 4). După care am venit cu răspunsul acesta.

 

  1. Caut să văd cine le-a produs.

Eu nu am auzit încă de omul din imagini – Victor Sanvincens. Probabil pentru că se învârte exclusiv în zona vorbitorilor de limbă spaniolă. Nu găsesc mai nimic în engleză. Dau o căutare pe Google și, ce să vezi, între sugestiile de căutare îmi apare „Victor Sanvincens exclus”. Știu ce înseamnă asta.

Mai caut și găsesc că a fost adventist, că predică conspiraționisme, că predică venirea Domnului Hristos la o dată fixă. Deja îmi e suficient de îndoielnic. (Poate că nu tot ce predică e așa, poate că nu tot ce se spune despre el e așa, dar simt ceva ciudat la mijloc.)

Când ajung la canalul de youtube îmi dau seama că omul are un fix: conspirații, papa, înșelăciune (așa e și brandul sub care se promovează), infiltrare. Mai văd că e tipică și prezentarea unor materiale care durează ore (!), că sunt serii interminabile. Dacă le mai asezonăm și cu citate din Ellen G. White, cu emisiuni de „școala de sabat”, atunci se vede clar că ținta lui nu e lumea largă, ci adventistul din biserică. Ca să știm cu cine avem de-a face, omul spune și că biserica e sora Babilonului, cum (cică!) ar fi zis Ellen G. White. Parcă mă uit la Andrew Henriques, despre care am scris aici.

 

  1. Caut să văd cine le promovează.

Cumva legat de punctul #2, de mai sus, văd că materialul e distribuit de oameni care au primit și ei la rândul lor de la alții. Dacă merg pe fir, aflu că (măcar într-un caz, dar pentru mine e primul), cine a trimis clipul celui ce mi l-a trimis mie nu e chiar un om care merge la biserică. Și atunci întreb din start: Cum să cred un material promovat de cineva a cărui credință e clătinată?

Fișierul cu traducerea română e pus de Maria del Monte (interesant nume). Materialele postate de acest utilizator sunt efectiv un babilon, nu mai detaliez. Canalele pe care mi le sugerează YouTube în pagina ei sunt de aceeași factură: Prophesy Again, Divina Vindecare și altele din categoria asta. Cireașa de pe tort în comentarii este promovarea lui Daisy Escalante, noua profeteasă mincinoasă cu pretenții în adventism. Nu știți de ea? Nu ați pierdut nimic…

(Să spunem ceva despre calitatea traducerii? E slabă. Dau un exemplu care mă zgârie: ce înseamnă în limba română cuvântul „inversionist”?).

 

  1. Ce roade aduc aceste lucruri?

Orice adevăr, orice informație aș primi, orice părere la care sunt expus de către prieteni sau de dușmani trebuie să aducă niște roade. Vreau să văd ce roade îmi aduce sau aduce altora acest material? Din start văd nedumerire, suspiciune, ușoară agitație care poate duce spre tulburare.

Ce roade așteaptă predicatorul din clip? Să nu mai dai zecime la biserică, să te îndoiești de conducătorii bisericii. Să îl crezi pe el. Să îl susții pe el.

Ce să mai zic, îmi sunt clare lucrurile și știu cu cine am de-a face. Spun nu, mulțumesc.

Dar stai, frate, tu nu crezi ce spune în clip?

Nu.

 

Hai să analizez videoclipul.

Repet, nu știu cine e acest Victor Sanvincens, cu ce se ocupă, dar îmi dau seama pe parcursul videoclipului (îl judec deci după propriile cuvinte) de câteva lucruri: e pornit împotriva catolicilor, e pornit împotriva protestanților, e pornit împotriva conducerii adventiștilor.

Urmărind cum se adresează adventiștilor îmi dau seama că el nu este adventist. Îmi poate fi suficient. Între noi fie vorba, el spune că „iubește adventismul”. Ei bine, avea ocazia excepțională să spună „eu sunt adventist”. A ratat-o… Parcă aud replici din filme: divorțez pentru că te iubesc!

Dar zic să merg mai departe.

Ce afirmă efectiv în material e… o manipulare grosolană. Vrea să îmi spună ceva și să mă determine spre altceva. Îmi spune că (1) adventiștii de la conducere investesc în armament, și vrea să mă conducă spre (2) că adventistul de rând ar trebui să nu mai dea zecimea conducerii bisericii. Cam asta e ideea de bază. Deja îmi ridică semne de întrebare. (Dau eu o mărturie personală: sunt adventist, și aduc zecimea la Casa Domnului.)

Silogismul lui e slab și înșelător. Hai să-l vedem:

  1. Adventiștii fac investiții în industria de apărare.
  2. Apărare = militar.
  3. Militar = armament.
  4. Armament = război.
  5. Război = moarte (ucidere).
  6. Ucidere = păcat.
  7. Păcat = pierderea mântuirii.

Vrei deci să scapi? Iată soluția… Nu mai da zecime conducătorilor.

Lupul acesta în blană de oaie se dă diplomat. După ce îți prezintă „abuzul”, te îndeamnă să iei măsuri. Și o face politicos, îndemnându-te să apelezi protocolar la structurile bisericii, să denunți diplomatic și ierarhic presupusul abuz. Dar, în final el însuși afirmă că situația la vârful conducerii e putredă și că nu crede că vei reuși să schimbi nimic. E caz clasic de manipulare: pornesc de la o ipoteză pe care ți-o vând credibil (nu uita, „iubesc adventismul”), îți demonstrez că sunt probleme în adventism (investiții în armament), după care te încurajez să iei măsuri de îndreptare a situației, iar în final îți spun că oricum nu vei reuși, pentru că temelia (ipoteza) e putredă.

Spre final merge pe o metodă de intimidare:

  1. Te-am informat.
  2. Nu mai poți spune că nu știi.
  3. Dacă nu faci ceva (ce-ți spun eu) atunci ești complice.
  4. Ești asasin și tu.
  5. Nu mai ai nicio scuză…

Adică: ți-am spus adevărul, de acum ce faci cu el? Ești responsabil!!! Parcă e șah-mat!

Unii care merg pe modelul lui (am făcut-o și eu odată, când eram la începuturile credinței), au impresia că dacă au vărsat roaba cu beton în curte la tine ți-au și betonat aleea. Nici vorbă, nu călca pe acolo că rămâi înfundat… (uite aici o opinie bazată referitoare la fanatici).

Ca eu să fiu responsabil de un adevăr, trebuie să fiu convins/judecat de el. Fie să îl cred, fie să nu-l cred, dar în deplină cunoștință de cauză. Unora Dumnezeu le trimite o rătăcire pentru că nu au crezut adevărul.

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. (2 Tesaloniceni 2:10-12)

Fariseii, cărturarii, Iuda și toți cei ce L-au dat pe Domnul la moarte au fost convinși că este Fiul lui Dumnezeu. Ca și tâlharul mântuit!

Soldații nu. Sutașul da!

Ca orice manipulator care se respectă, acuzatorul se dă victimă, în final se scoate lovit în aripă… Este lovit de cei care „se pun încontra (sic) celor ce spun adevărul”. Evident, el spune adevărul, iar noi (eu) ne arătăm contra.

Păziți-vă de astfel de lupi!

 

Păi și cu investițiile în armament cum rămâne?

Aș vrea să văd documentul, să înțeleg despre ce e vorba, și apoi mai discutăm. Din moment ce e public înseamnă că nu e ascuns. Să-l vedem.

Prefer să iau strugurii din via Domnului, nu dintre spini.

 

Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor.

Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc.

Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor…


Update la 7 aprilie:

https://www.adventistreview.org/church-news/story6017-general-conference-corporation-board-reviews-and-refines-investment-practices

Cum poate ști cineva că este născut din nou?

La una din întâlnirile cu grupele mici, în case, am fost întrebat: Cum poate ști cineva că este născut din nou? Și cât durează nașterea din nou?

Am citit undeva că, la un seminar, într-un liceu, un adolescent ar fi întrebat „Cum pot să știu dacă sunt îndrăgostit?” Iar răspunsul profesorului a fost: „când ești îndrăgostit nu e nevoie să îți spună nimeni, o să simți, o să știi sigur.” Aș merge pe aceeași direcție – când ești născut din nou o vei ști, o vei simți, o vor vedea toți ceilalți din jurul tău.

Mă gândesc la un Nicodim, căci el este exemplul cel mai bun de adus într-o astfel de discuție. Venit înaintea Domnului Hristos, și începând prin a-l linguși pe Domnul (Ioan 3), Nicodim este contrat cu o replică tranșantă a lui Isus:

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Făcând pe nevinovatul (v. 4), Nicodim mai primește una:

„Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 5).

Ceea ce urmează este descrierea nașterii din nou, care vine parcă pe neștiute (deși e atent lucrată de Dumnezeu), care te duce într-o direcție neștiută (dar bine știută de Domnul), care pare invizibilă (deși are efecte foarte clare, incontestabile).

„Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (v. 8).

Nicodim nu este convins pe loc. Mai trece mult timp până când în sufletul lui se mișcă ceva cu adevărat în favoarea domniei lui Hristos în inima lui. Are o tentativă de a-I lua apărarea Domnului, în Ioan 7:50-53, dar vocea lui nu este sigură. Abia la sfârșitul vieții Domnului Hristos, când Îl vede pe cruce așa cum a ridicat Moise șarpele în pustie (Ioan 3:14-15), și când își dă seama cu adevărat că Isus este Mesia, abia atunci se schimbă ceva cu adevărat în sufletul lui. Are loc nașterea din nou. Și iese în față curajos, cu orice preț, într-un timp când toți apostolii Îl părăsiseră pe Domnul.

Răspund deci, în scurt: nașterea din nou este un eveniment, nu un proces. Ea vine în urma unui proces (poate lung), dar are loc deodată, și știi când are loc. Iar ce urmează este iarăși un proces, de toată viața.


Pun mai jos 4 resurse care să ajute mai mult:

  1. Textul din Ioan 3, „Născut de sus” – într-o traducere parafrazată (așa, de aromă)
  2. Un pasaj din cartea Calea către Hristos, despre „dacă poți să spui exact locul, timpul, circumstanțele convertirii tale” (extras de la începutul capitolului 7 – click pe poza alăturată).
  3. O predică pe subiectul nașterii din nou din ciclul „Isus, Prieten minunat”.
  4. Textul aproximativ al prezentării de mai sus – „Trebuie să vă nașteți din nou”.

 

Pocăiții se ajută (doar) între ei!…

Vă rog să mă ajutați, dacă puteți să ne spuneți unde pot găsi versete cu care să dovedesc la cineva de religie penticostală că Dumnezeu zice să îi ajutăm pe toți în nevoi, nu numai pe penticostali, dacă ești penticostal. Am ajuns cu cineva la o discuție și mi-a zis că ei se ajută între ei și că nu au dreptul să ajute pe alții din alte religii.

 

Cu aproape 25 de ani în urmă i-am spus unei mătuși ortodoxe despre faptul că am început să merg la adventiști… Mi-a răspuns, oarecum încântată pragmatic de alegerea mea, că „adventiștii se ajută între ei”. Aveam să o aflu mai târziu și să o confirm, fiind ajutat și ajutând pe alții. Este cumva o marcă a tuturor pocăiților, că se ajută între ei, iar baptiștii și penticostalii sunt în prima linie.

Dacă mă gândesc la versete care să se refere la subiectul acesta găsesc destule, desigur. Însă aș vrea să spun ceva, de la bun început – versetele și Biblia nu sunt date ca să dovedim cuiva ceva (unde „a dovedi” înseamnă a le închide gura). Cel mult putem să ne dovedim nouă. Celorlalți doar le prezentăm perspectiva noastră, așa cum înțelegem Biblia, lăsându-i pe ei să se decidă, lăsând ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze mai departe la inima lor. Și nu să le închidă gura, ci să le deschidă mintea și inima.

Hai să încerc cinci pasaje biblice, care să vorbească de la sine. Pot fi mai multe, pot fi mai puține.

Din înțelepciunea Vechiului Testament

„Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul îţi va răsplăti.” (Proverbele 25:21-22) Același text apare și în Noul Testament, în Romani 12:20.

Pe cine să ajuți? Nu doar pe al tău, nu doar pe străin, ci chiar pe vrăjmaș.

Elemente ale adevăratului post

„Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi.” (Isaia 58:6-8)

Nu găsesc aici nicio întrebare cu privire la religia sau credința semenului tău.

Predica de pe Muntele Fericirilor

„Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobicinuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:44-48)

Dacă îi iubim doar pe-ai noștri nu e nicio mare scofală. Abia când ieși din propria ogradă cu ajutorul (de orice natură ar fi el), atunci începe să se vadă creștinismul.

Pavel către galateni

„Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:9-10)

Cui să faci binele? „La toți”. Da, văd, că mai ales fraților în credință. Dar cele două nu se exclud, dimpotrivă. Vezi și mai jos…

Pavel către Timotei

„Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8)

Nu punem în cârca bisericii ajutorarea rudelor noastre, de ele trebuie să ne îngrijim noi. Pavel subliniază un derapaj, nu cumva să te dai credincios iar ai tăi să vină să ceară bisericii, pentru că tu nu-i ajuți.


Mă gândesc că ultimele două versete ar fi putut fi interpretate în cheia în care ai pus întrebarea. Dacă le citim atent, ele ne îndeamnă să ajutăm pe toți, pornind de la cercul cel mai strâns, al celor de sub același acoperiș cu tine, până la cei mai îndepărtați („la toți”).

Reiau un gând de la început. În general pocăiții se ajută între ei, în cadrul aceleiași biserici. E numai normal pentru orice comunitate unde oamenii împărtășesc aceleași perspective (sau limbă, rasă, cultură, religie etc.).

Știu și pot să confirm că pocăiții îi ajută și pe alții, care nu sunt de aceeași religie cu ei.

  • Am fost în Belgia, în stradă, în susținerea familiei Bodnariu (penticostali) și eram adunați de la multe și diferite biserici.
  • Am fost aceiași oameni în același loc și pentru susținerea altor familii, cum era Florin Barbu (ortodox).
  • Am ajutat la Biserica Adventistă din Dublin oameni care nu împărtășeau convingerile noastre religioase, și nu am fost singurii – Marian Popa (ortodox).
  • Am fost în centrul Dublinului împreună cu frați penticostali țigani și adventiști și am ajutat homeless people, oameni fără mâncare fără să îi întrebăm ce religie au.
  • Am fost la o întâlnire cu conducătorii bisericilor românești din Dublin și – trebuie să o spun tare – pastorul uneia dintre bisericile penticostale ne-a confirmat că oricine are nevoie de ajutor să le spună și ei ajută. Amin! Și jos pălăria.

De aceea, aș zice că ideea de „îi ajutăm doar pe ai noștri” nu-și are locul în biserica creștină, indiferent dacă sunt adventiști, penticostali, baptiști, catolici, ortodocși etc. Indiferent dacă sunt creștini sau musulmani, hinduși, budiști. Indiferent dacă sunt credincioși sau nu.

Poate că cei cu care ai discutat ar trebui să-și mai întrebe o dată frații de credință. Textele pe care le-am amintit noi sunt cunoscute și lor și cred că sunt puse în aplicare în orice biserică. Însă și ce spui îmi e cunoscut… și e posibil ca în ograda fiecărei biserici să fie și curente care spun să-i ajutăm doar pe ai noștri. Nu ne sunt străine nici cazurile în care, dacă cineva și-a schimbat credința, să fie de acum oaia neagră a familiei, a satului.

Mi-a plăcut ce mi-a spus mătușa mea, că „pocăiții se ajută între ei”. Mi-ar plăcea să fie la fel de cunoscut că pocăiții îi ajută și pe cei ce nu sunt de-ai lor. Eu știu că e așa. Mai trebuie însă să afle și lumea largă.

Este cipul semnul fiarei?

Sunt mulți care asociază semnul pe mână sau pe frunte cu cipurile. Ce argumente aveţi că nu acceptarea cipurilor va fi semnul închinării adevarate? Prin ce examen/test/probă/dovadă vor fi încercaţi copiii lui Dumnezeu? Unii susţin ca dacă au cip vor putea cumpăra, iar dacă n-au cip nu ar putea cumpara. Dacă poţi să cumperi înseamnă că ai acceptat cipul, deci ai ales semnul fiarei… (Întrebare pusă de un cititor ca un comentariu la finalul articolului despre „Închiderea harului pentru adventiști”)

 

Am tot auzit, de mulți ani de zile, despre cipuri, fiind înfierate ca dispozitive prin care un Big Brother, oricine ar fi el, va căuta să aibă controlul asupra întregii lumi. Pentru unii e teoria conspirației. Pentru alții e Apocalipsa live.

Am văzut predicatori din tabăra creștină care au spus tare că cipul este semnul fiarei, fie el pus pe mână ori pe frunte. Am văzut și pe alții mai moderați. În orice caz, este plin YouTube-ul de clipuri mai serioase sau mai fantastice despre ce se poate sau ce se va face cu cipul.

Ieșind un pic din sfera religiei, lumea e asaltată de nevoia de cipuri. Le-am văzut implantate la început în animale. Oricât ne-am feri de ele, le avem noi înșine atașate sau inserate în obiecte (chei, carduri, instrumente, brățări) ce pot fi urmărite urmărite prin dispozitive de monitorizare a activității. Unii angajați au fost încurajați să primească un cip cât un bob de orez pentru a accesa spații sau computere rezervate unui public restrâns. Alții au folosit cipul pentru a-și stoca în el informații personale. La aeroport, unii pot trece scanându-și mâna, unde se află cipul ce conține datele necesare validării trecerii frontierei. La fel la spital sau în alte instituții. Sunt țări unde anumite carduri sau acte de identitate au cipuri și sunt folosite în mod obișnuit.

Dar sunt țări unde oamenii nu au curent electric… Ca să nu mai vorbim de Internet. De aceea, a spune că cipul este semnul fiarei ar însemna să așteptăm ca toți (toată lumea) să evolueze, să aibă un cip, să aibă unde să-l folosească… Și în deșert, și în junglă, și „la noi la țară”, și la analfabeți. Poate că e cam departe.

Personal nu cred că implantarea unui cip este semnul fiarei. Dar cred că poate fi o parte din arsenalul pus la bătaie pentru amăgirea multora din vremea sfârșitului. Spun clar că nu e, dar spun la fel de clar că poate fi aruncat în joc.

Ce argumente am?

Apostolul Ioan nu a știut de cip. Lui i s-a arătat un semn. După cum nu credem că fiara va fi un animal, ci avem de-a face cu simboluri, tot la fel nu credem că semnul fiarei va fi o însemnare – un tatuaj, o cicatrice, o operație, un implant. Dar atunci ce să fie?

Văzut din altă perspectivă, orice ar fi semnul fiarei, el vine ca o replică la semnul lui Dumnezeu. Satana nu se joacă cu prostii. El nu pierde timpul și nu bate câmpii. Pentru orice adevăr al lui Dumnezeu el are o contrafacere (vezi ispitirea din pustie – Matei 4, Luca 4).

Cum se face că auzim atâtea predici despre semnul fiarei, dar prea puține mesaje despre semnul/sigiliul lui Dumnezeu? 

Oare care ar fi cipul, pardon, semnul lui Dumnezeu?

Dacă citim atent Apocalipsa vom vedea că oamenii lui Dumnezeu vor fi sigilați având pe frunte o pecete (Apocalipsa 7:2-3), „pecetea Dumnezeului celui viu”. Pecetea evocă un legământ. Cu cine ai făcut legământul?

În alt capitol, aceeași carte ni-i prezintă pe cei sigilați și se spune despre ei că au pe frunte un nume: „aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocalipsa 14:1). Am putea spune că pecetea este sau include Numele Mielului și al Tatălui Său. Spun că poate „include” pentru că despre credincioșii din biserica Filadelfia, care vor fi mântuiți, se spune că vor fi „stâlpi” în Templul lui Dumnezeu, stâlpi pe care vor fi scrise mai multe nume, al Tatălui, al Mielului dar și al Noului Ierusalim (Apocalipsa 3:12).

Pe de altă parte, în Apocalipsa 13:17 ni se spune despre semnul fiarei că este „numele fiarei sau numărul numelui ei”. Iar mai apoi (v. 18) suntem îndemnați să calculăm acest număr, căci este un număr de om, 666. Așadar, pentru a căuta mai multe despre semnul fiarei trebuie să ne uităm spre numele ei. La fel, pentru a căuta mai multe despre semnul lui Dumnezeu trebuie să ne uităm spre numele Lui. Nu cred ca un mântuit va avea tatuat pe frunte numele lui Isus… Ar fi prea simplu! Ar fi cam tăietor-împrejur, adică un simplu semn în carne.

Pe mână sau pe frunte aveau evreii să-și pună legea lui Dumnezeu.

Ascultă , Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Și poruncile acestea , pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ţi fie ca niște fruntarii între ochi. (Deuteronomul 6:4‭-‬8; vezi si 11:18)

Unii din evreii de azi le poartă pe mână, le pun pe frunte. Creștinii le au în inimă și în faptă (Ieremia 31:33; 1 Ioan 2:6; Apocalipsa 12:17).

Concret, recapitulativ, semnul fiarei este un indiciu al unei autorități. Cei ce primesc un semn, al fiarei sau al lui Dumnezeu, acceptă supunerea față de o autoritate în al cărei nume vor acționa mai departe.

Hai să dau un cunoscut exemplu biblic, răstignirea lui Isus, pe care să-l vedem din perspectiva autorității unui nume (căci nu aveau cipuri…).

Cei ce L-au răstignit pe Isus Hristos au acționat cu toții în numele Cezarului:

  1. Pilat era guvernatorul roman (Ioan 19:10),
  2. soldații erau supuși guvernatorului (Matei 27:27),
  3. marii preoți au recunoscut autoritatea Cezarului (Ioan 18:31),
  4. iar gloata a mărturisit aceeași supunere față de Cezar (Ioan 19:12 și 15).

Fără autoritatea romană asupra lor nu ar fi putut să-L răstignească pe Domnul Hristos. 

La vremea sfârșitului, cei ce vor avea semnul fiarei vor putea cumpăra, vor putea vinde, vor putea trăi. Cei ce vor avea semnul lui Dumnezeu nu vor putea cumpăra, nu vor putea vinde, vor fi condamnați la moarte și probabil unii dintre ei chiar uciși.

Hai să pun și eu trei întrebări:

  1. Dacă semnul lui Dumnezeu este botezul creștin? Pentru că el este făcut „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Și este un legământ…
  2. Dacă semnul lui Dumnezeu este Sabatul? Pentru că este singurul despre care se spune că e un semn de sfințire: „le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12). „Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:20).
  3. Dacă semnul lui Dumnezeu este dragostea creștină? Pentru că Domnul Isus spune: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).

Evident, le-am prezentat un pic altfel, în context de Apocalipsa 13, ca să arăt că a avea sau nu semnul fiarei sau semnul lui Dumnezeu nu este o chestiune de „ai/n-ai” un cip, un card, un semn, o parolă, un device, un lucru anume. Este o chestiune de încredere totală în Dumnezeu. Și include botezul, Sabatul, dragostea creștină.

A treia solie îngerească (Apocalipsa 14:9-10) anunță un avertisment excepțional:

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.”

Este cât se poate de clar că avem de-a face cu un mare risc dacă primim semnul fiarei. Și este evident că, în fața condamnării la moarte, oamenii vor fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la ce aleg. De aceea, să nu credem că semnul fiarei va fi strecurat pe neștiute: Uite, domnule, am crezut că e un simplu card și acum mă trezesc că e semnul fiarei. Sau: Am folosit și eu telefonul, ca tot omul, și acum îmi scanează fața…

Da, vom fi luați prin surprindere, dar altfel: când cardul tău nu va mai funcționa la bancomat sau la casa de marcat pentru că este blocat. Și este blocat temporar pentru că datele tale nu au fost actualizate. Și tu știi că nu ai vrut să le actualizezi pentru că ți se cerea acordul pentru accesul la anumite date personale, sau acceptai anumite condiții, sau ți s-a impus să faci ceva anume. Asta, evident, dacă cardurile vor mai rezista mult timp. Căci viitorul ne va surprinde.

A spune că cipul este semnul fiarei înseamnă a ne limita la vremurile noastre. Ce ar fi înțeles Martin Luther din „cip”? Dar John Wesley? Dar Charles Spurgeon? Ce se va alege de cip, așa cum îl știm noi acum, dacă sfârșitul va mai întârzia încă 100 de ani? Hai, frate, că n-are cum…

Suntem uimiți când vedem cât de mult a schimbat tehnologia lumea noastră în ultimele decenii. Să nu ne amăgim crezând orbește că noi suntem ultima generație. Putem fi, dar e la fel de posibil și să nu fim noi. Nu m-aș limita la un cip care are importanță acum, dar peste câțiva ani s-ar putea să fie expirat ca o dischetă… Mai știi ce-i aia? Era ceva mult mai tare ca o casetă. Pentru cei mai tineri dintre noi, casetofonul era… 🙂

Hai să dau doar câteva exemple despre surprindere. Mai știi ce telefon mobil ai avut prima oară? Câte ai schimbat între timp?… Ce poți face acum cu un smartphone? Cu el faci cumpărături, cu el comunici, cu el îți accesezi informații personale. Poți fi urmărit 24 din 24. Are amprentă, are recunoașterea feței, în curând scenariile din filme, cu citirea retinei, vor fi o realitate pentru publicul larg. Păcat că nu toți îl țin cu dreapta și nu îl ducem la frunte, ci la tâmplă, că altfel ar fi fost un candidat ideal la semnul fiarei 🙂

Acum 10 ani (doar 10 ani!) nu aveai 4G, WhatsApp, Chrome, iPad etc. Ți-ar fi greu fără ele. Acum 15 ani nu aveai Google Maps. Dacă mergi cu 20-25 de ani în urmă vei fi și mai uimit. Sunt suficiente articole pe tema aceasta – ce tehnologii sau invenții fără de care nu putem trăi nu era inventate cu x număr de ani în urmă. Cu 30 de ani în urmă eu nu aveam pe ce scrie răspunsul acesta, tu nu aveai cum să-l citești, așa cum o facem acum.

Hai să mergem un pic în viitor. Se crede că 85% din meseriile din 2030 încă nu s-au inventat încă. Ce și pe ce vor lucra oamenii aceștia? Dar dacă ai merge cu 20 sau 30 de ani în viitor? Nu e așa departe, va fi doar vremea maturității pentru copiii noștri. Probabil că ne-am rușina de cipul nostru amărât, mândria sau temerea zilelor noastre. (Cu ani în urmă era la modă să se predice împotriva „codului de bare”. Accentul în dreptul lui cădea pe funcționalitatea lui în lumea comerțului, și se putea demonstra și prezența lui 666 în el, în special la modelul EAN13.)

Eu cred că bătălia finală nu va fi pe device-uri, pe cipuri, coduri de bare sau alte invenții viitoare, deși, repet, le putem vedea ca recuzită.

Încercarea finală va avea de-a face prioritar cu închinarea adevărată.

Spun asta pentru că Apocalipsa o spune astfel. Personajele finale, fiara a doua (numită și prorocul mincinos) va face ca întreaga lume să se închine fiarei dintâi. (O să discutăm în altă ocazie cine sunt cele două fiare). Spun acum doar că sunt mari puteri ale lumii politice și religioase. Citesc în Apocalipsa despre o criză finală în care

„să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Așadar, disputa finală va fi pe subiectul închinării.

  • Cui te închini?
  • De ce te închini?
  • Cum te închini (în duh și în adevăr?)
  • Când te închini? (în ziua omului sau în ziua Domnului?)
  • Cât de sincer o faci?
  • Te vei închina lui Dumnezeu când toată lumea va face altfel? Dar dacă toată lumea se va închina tot lui Dumnezeu, dar altfel, printr-o icoană? (vezi Daniel 3, Daniel 6)
  • O vei face și dacă asta te va costa hrana familiei tale? Dar viața?

Evident, sunt lucruri care ne cer trezirea, o seriozitate ca niciodată până acum. Dar și o atenție sporită, ca nu cumva să punem urechea și să ne lăsăm duși de unii care vor veni alarmist și vor spune înainte de vreme că… „Vremea se apropie” (Luca 21:8). Nu suntem nici robul leneş care zice în inima lui că stăpânul întârzie să vină! (Matei 24:48) Echilibru. Veghere.

Să identificăm și să interpretăm corect semnele timpului. Caut să cercetez mai departe și rămân la acestea trei, care să mă ferească de un semn al fiarei indiferent dacă voi prinde sau nu ziua aceea a încercării. (Vezi, dacă tu nu apuci ziua aceea, dacă generația ta va trece cum a trecut și a lui Daniel, ce se mai alege de cipul de care te sperii acum?)

Rămân deci la (1) un botez făcut cu pocăință în Numele Domnului, (2) un Sabat păzit ca parte a întregii legi a lui Dumnezeu, ca un semn de sfințire, (3) o dragoste creștină care să mă arate lumii ca ucenic al lui Hristos.

Sunt lucruri care-mi spun că sunt pe calea cea bună, în Numele Domnului, nu în numele fiarei.

Satana, liliac sau înger de lumină?

Ai afirmat că „Satana a venit ca un înger de lumină” atunci când l-a ispitit pe Domnul Hristos. De unde știi asta?

M-ai prins! În alte vremuri, când cineva exagera lucrurile, i se spunea că „bagă din top”. Hai să-mi recunosc greșeala și să nu pun de la mine. Îți mulțumesc că ești bereean adevărat (Faptele apostolilor 17:11). Dă-mi voie să fiu și eu un pic de Aquila pentru tine, Apolo, să te iau la mine și să-ți prezint mai cu de amănuntul niște lucruri (Faptele apostolilor 18:26).

E adevărat că Biblia nu spune în ce formă a venit Satana la Domnul Isus în pustia ispitirii. Dar dă-mi voie să îți prezint câteva indicii care mă ajută să-mi mențin afirmația. (Și să contrazic astfel toate imaginile în care Domnul Isus e pictat în pustie în alb, în timp ce Satana e în negru.)

Evangheliile ne spun că Domnul nostru a fost asaltat de Diavolul, iar una dintre ele scrie că „Ispititorul s-a apropiat de El” (Matei 4:3). Întreb așa, între noi: dacă tu ai fi Satana și ai vrea să ispitești pe cineva, te-ai arăta ca un liliac, ca un țap cu copite, furcă și coarne, ca ceva de care să te sperii?… Sau dimpotrivă, ca cineva care să fii cât mai atrăgător? Desigur, e un argument subiectiv. Să merg spre indiciile mai concrete.

În două dintre evanghelii ni se spune că Isus a fost slujit de îngeri în pustie. Din Marcu 1:13 aflăm că Isus „a stat [în pustie] patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice şi-I slujeau îngerii”. Dar Matei 4:11 ne spune exact și etapele, slujirea îngerilor a fost după încetarea ispitelor: „Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri, şi au început să-I slujească.” Acest „deodată” îmi dă impresia că exista o mare încordare în aer, iar îngerii erau gata să intervină dacă Satana ar fi întrecut vreo limită. Nu uităm că ele sunt duhuri slujitoare (Evrei 1:14).

Faptul că îngerii sunt gata să-L ajute pe Domnul Hristos se mai regăsește și în Grădina Ghetsimani. Când tensiunea pentru soarta neamului omenesc era enormă, când Fiul lui Dumnezeu Se lupta cu Sine în decizia de a bea sau nu paharul suferinței din mâna Tatălui (Luca 22:42), Biblia spune că a venit cineva care să-L ajute: „Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească” (v. 43).

Așadar, în două ocazii de maximă tensiune – ispitirea din pustie și lupta din grădină – îngerii sunt gata să ajute. Oare să nu fi știut Satana asta? Știa și el ideea textului din Evrei. El însuși fusese un heruvim ocrotitor (Ezechiel 28:14).

Poate că Satana s-a gândit să vină „în ajutorul” Domnului și să-i vestească încheierea postului de 40 de zile. Nu o dată Satana a ispitit pe oameni să acționeze înainte de vreme, pierzând răbdarea. Gândește-te că Biblia vorbește despre „cine va răbda până la sfârșit…” (Matei 24:13).

Cel mai probabil ispita de a renunța înainte de vreme a fost una foarte puternică. De aceea îl vedem pe Satana în această prima ispită arătându-se poate ca un binefăcător care vine să curme suferința lui Isus – căci ni se spune despre Domnul că „după ce au trecut acele zile, a flămânzit” (Luca 4:2).

Cea de-a doua ispită, în ordinea din Matei 4:5, are de-a face tot cu îngeri. Satana Îl ia pe Domnul Isus pe sus, pe brațe (ca să nu zic aripi), până la templu. Deja e o minune. Apoi Îi citește Scriptura, interesant lucru, un text despre îngeri: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini” (Matei 4:6). Totul este gândit ca Isus să Se lase condus de Îngerul care-L poartă ocrotitor pe brațe.

În cea de-a treia ispită, Satana îi arată „toate împărățiile lumii și strălucirea lor” (Matei 4:8), și o face „într-o clipă” (Luca 4:5). Evident că sunt puse din nou la lucru puteri supranaturale – cum să arăți totul într-o clipă? Cum să-L duci pe un munte foarte înalt decât prin aer? Și ce imagine este proiectată? Una de strălucire… Unde erau nenorocirea, suferința, întunericul, frigul, închisorile, leprozeriile, gropile?… Nimic din toate acestea nu este arătat. Oare Diavolul să fi venit ca un înger de întuneric sau ca unul de lumină? Îi arată Domnului doar strălucirea.

Închei cu textul din 2 Corinteni 11:14, unde Pavel ne atrage atenția: „nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.”

Nu uităm că suntem avertizați că ispitele din vremea sfârșitului vor fi foarte puternice, „până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Matei 24:24). Dacă Pavel ne avertizează că Satana se preface în înger de lumină, oare credem că Diavolul o face pentru noi iar la Domnul Isus să se fi dus ca un liliac? Greu de crezut.

Repet: Biblia nu-mi spune direct în ce formă a venit Satana ca să-L ispitească pe Isus. Urmărind versetele de mai sus și făcând anumite conexiuni, cred că a venit cât mai atrăgător cu putință, jucând din plin rolul de Ispititor.