Cum vorbim despre Dumnezeu?

„N-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42:7)

Ai fost acolo?

Ne plac oamenii care apreciază ce apreciem și noi. Nu-i înghițim prea bine pe cei care au altă părere. Dar cei mai insuportabili știți care sunt… Cei care vorbesc despre ceva fără să știe. Oamenii care vorbesc despre o carte fără să o fi citit, despre un film fără să-l fi văzut. Puneți oricui întrebarea „ai citit cartea?” sau „ai văzut filmul?” și imediat vezi dacă discuția merită să mai continue. De asemenea, între oameni apar discuții: cutare a zis, cutare a făcut. Pune întrebarea „ai fost acolo?” sau „ți-a zis ție?” și dintr-o dată, după răspuns, vezi încotro te îndrepți.

Cel mai periculos este când vorbim despre o persoană fără să o cunoaștem. Și fatal este când vorbim despre Dumnezeu fără să Îl cunoaștem.

Toată criza din univers – marea luptă – are de-a face cu caracterul lui Dumnezeu. Nu cum este El, ci cum Îl percepem și Îl prezentăm noi. „I am that I am” – Eu sunt cel ce sunt. Indiferent ce credem noi despre El, El este același. Știm textul „Isus Hristos este același ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8). Poate ne aducem aminte și de cel din Maleahi „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6).

Cum este Dumnezeu în realitate?

Cum este Dumnezeu? (Nu cum zic eu, ci cum zice El.)

„Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea.”” (Exodul 33:18-23).

„Domnul a strigat:

„Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”” (Exodul 34:6-7).

Iată Dumnezeul nostru!

Există un vot împotrivă!

Nu toți sunt de aceeași părere. În curtea cerească apare un individ pe nume Satana. El Îl acuză pe Dumnezeu de blat. Nu, Dumnezeu nu joacă, ci este arbitrul. Iar Satana zice: Iov se face că ține legile Tale. Tu-l binecuvântezi. Și doar știi că se preface. Ne păcălești pe toți din univers cu această mascaradă. Dar să știi că dacă am juca pe real, Iov ar fi o răutate și un nemernic. Tu zici că e de-al Tău. Dar nu, e de-al meu. Nu mă crezi? Ia strică blatul și să vezi, Te-ar blestema imediat.

Cum a vorbit Dumnezeu despre Iov? „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Iov 1:8) (Vă dați seama ce iritare pentru Satana întrebarea lui Dumnezeu: Ai văzut pe robul Meu Iov? Normal că l-a văzut, îi stătea ca un spin în coaste)

Dar Satana cum a vorbit despre Iov? „Te va blestema în faţă” (Iov 1:11; 2:5)

Iov e pentru Dumnezeu

Iov este lovit de către Satana, nu de Domnul, cu o serie de tragedii. Evaluarea lui: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21) Bravo, Iov!

O a doua tură, Iov este el însuși lovit. Cum vorbește despre Dumnezeu? Nevastă-sa îi dă o sugestie… „Spune de rău despre Dumnezeu. Îl cunosc. Te va distruge pe loc.” (Nu e cum zice… Moise.) Și totuși Biblia o spune clar: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (1:22). De două ori bravo.

Au venit apoi niște prieteni. Numai prieteni nu erau… Poate vă aduceți aminte: unul zice „Iov, Domnul te mustră, pocăiește-te și totul revine la normal”; al doilea zice: „copiii tăi au fost păcătoși, de-aia au murit”; al treilea e mai crunt: „Dumnezeu nu-ți dă după răutatea ta”. Halal prieteni, „doctori de nimic” (13:4).

Aș vrea să ne întrebăm: vorbeau bine despre Dumnezeu sau nu? Vă sfătuiesc să nu luați toate cuvintele lor ca fiind drepte. Iov este exasperat la un moment dat încât spune: „Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu? Şi să spuneţi minciuni, ca să-L apăraţi? Vreți să țineți cu El și să faceți pe apărătorii lui Dumnezeu?” (Iov 13:7-8)

Iov se luptă cu Dumnezeu

Revenind la Iov (merită citită toată cartea, atent), cum a vorbit el despre Dumnezeu? Omoară-mă. Sau, de ce nu mă ierți și gata? Sunt nevinovat, dar înaintea Ta tot nu aș ieși curat. Simt nevoia unui mijlocitor. Să știu măcar de ce mă acuzi. Unde ești? De ce taci? Nimeni nu mă poate ajuta…

Ba chiar, la un moment dat cere ferm: „Vreau să vorbesc acum Celui Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu.” (Iov 13:3) Din nou tăcere.

Momentul genial:

„Viu este Dumnezeu care nu-mi dă dreptate!” (Iov 27:2).

De aici Iov se epuizează. Iată soarta omului, este tensiunea noastră. Nu-L înțelegem pe Dumnezeu, nu avem toate răspunsurile și totuși la cine să ne ducem (Ioan 6:68)?

În final Dumnezeu vorbește lui Iov: „Cine este cel care Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepe?” (Iov 38:2). Și urmează zeci de întrebări. „Ești încredințat acum tu, care vorbești împotriva Celui Atotputernic? Tu, care mustri pe Dumnezeu, mai ai vreun răspuns de dat?” (Iov 40:2). „Vrei să nimicești până și dreptatea mea? Și să Mă osândești, ca să-ți scoți dreptatea?” (Iov 40:8).

Finalul este impresionant. Iov vorbește pentru ultima oară. Recunoaște. Se predă. „Am auzit vorbindu-se despre Tine…” E o etapă, dar nu suficientă. Și noi am auzit despre El, la biserică, acasă…

„Dar acum ochiul meu Te-a văzut…” Relația personală!

Cum vorbești despre Dumnezeu?

Ca atare, și Dumnezeu dă verdictul prietenilor lui Iov: „N-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42:7)

Iată provocarea adresată tuturor creaturilor din Univers. „Cum vorbești despre Dumnezeu?” Cum Îl prezinți? Adam și Eva trebuie să fi vorbit despre Dumnezeu copiilor lor. Noe trebuie să fi spus despre Dumnezeu unei generații întregi. Ilie, Ioan Botezătorul, Pavel. Noi cei de azi cum vorbim despre Dumnezeu oamenilor din jur?

Isus este modelul. Cum a vorbit Isus despre Dumnezeu? „Tata…” Câți mai vorbiseră așa despre Dumnezeu? Sau: „nimeni n-a văzut pe Dumnezeu” (Ioan 1:18). Doar Fiul L-a făcut cunoscut. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Dacă am vrea să-L vedem pe Tatăl la lucru nu ar trebui decât să privim la Isus.

Textul fundamental:

„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5).

Isus nu a spus nicăieri că „Dumnezeu este lumină”. A spus că El este lumină, a spus că noi suntem lumină. Dar textual nu a spus nicăieri că Tatăl este lumină. Înțelegem deci că ceea ce scrie Ioan este „vestea” (esența).

Iată misiunea noastră, vestea auzită de la El, pe care și noi s-o propovăduim: să spunem lumii că Dumnezeu este lumină! Nu beznă, nu frig, nu rătăcire, nu orbecăire. Lumea susține că El nu există, că e rău, sau că nu poate mai mult, că e distant, că e tiran, că e…

Tu ai auzit vorbindu-se despre El. Dar poate acum e momentul ca ochiul tău să-L vadă. Vorbește drept despre El. Dumnezeu este lumină!

Reclame

Isus, perdeaua de la templu

Mântuirea ca o cursă cu obstacole

Când famenul etiopian l-a întrebat pe Filip „ce mă împiedică să fiu botezat?” el trăda o perspectivă strâmbă asupra lucrurilor spirituale. Spus pe față: religia evreilor era, cel puțin pentru el, una plină de obstacole.

Citind pasajul din Faptele apostolilor 8:26-39 înțelegem că etiopianul venise la Ierusalim să se închine. Deci aflase undeva, cândva, despre Dumnezeul evreilor. Probabil se convertise, iar de acum era un prozelit dintre neamuri. Avea Scripturile sfinte, aflase despre locul și vremurile de închinare de la Ierusalim.

Dar, pe de altă parte, nu era evreu și probabil că era tăiat împrejur mai mult decât prescria legea (nu toți famenii erau castrați, ci erau și dregători numiți fameni). Ca atare, etiopianul ar fi putut ajunge cel mai aproape de templu mergând doar până la marginea zidului de despărțire din curtea templului, acolo unde se termina curtea neamurilor. Este știut textul înscris pe zidul de despărțire (zid despre care vorbește și Pavel în Efeseni 2:14): „Niciun om dintre neamuri nu are voie să intre dincolo de zidul de despărțire și să se apropie de sanctuar. Oricine va fi prins va fi considerat responsabil de propria moarte, care va urma.” În „curtea neamurilor” era locul unde se vindeau și se cumpărau animalele, unde se făcea speculă la templu (Marcu 11:15). Aici se auzeau strigăte de iarmaroc, care acopereau rugăciunile neamurilor… (Marcu 11:17).

Dărâmarea tuturor obstacolelor din Ierusalim

Domnul Isus a vorbit cât se poate de radical despre viitorul templului. Dacă ar fi să amintim trei ocazii:

„Vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38; Luca 13:35);

„Nu va rămâne aici piatră pe piatră” (Matei 24:2; Marcu 13:2; Luca 21:6);

„Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19).

Evaluate în ordine inversă, aceste texte ne spun că pentru Isus clădirea templului nu valora mai mult decât un simbol. Apostolul Ioan evaluează retrospectiv și spune că: „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 3:21). Cu alte cuvinte, Dumnezeu putea face alt templu, nefiind legat de locuri de închinare fixe (vezi Ioan 4:21). Tot ce se întâmpla la templu avea ca țintă slujirea lui Hristos pentru oameni.

Dacă prima direcție e una potențială (condițională), a doua e sigură. Vorbim despre o profeție care s-a împlinit la literă – dărâmarea Ierusalimului. Isus spunea că „pustiirea lui este aproape” (Luca 21:20) sau că „Ierusalimul va fi călcat în picioare” (Luca 21:24). Istoria a confirmat profeția aceasta prin distrugerea Ierusalimului din anul 70.

Ideea de bază a unui locaș închinat lui Dumnezeu este aceea că fără Dumnezeu în clădirea respectivă, ea este una pustie, indiferent de mulțimea slujitorilor și a slujbelor făcute acolo. Vezi ocazia în care templul a fost umplut de Dumnezeu; Exodul 40:34-38, dar și recunoașterea limitei clădirii înălțate de Solomon; 1 Împărați 8:27. Vezi cazul în care Pavel predică atenienilor că „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâni. El nu este slujit de mâni omeneşti” (Faptele apostolilor 17:24-25).

TempleVeilSfâșierea perdelei de la templu

Probabil că cel mai clar text cu privire la falimentul serviciilor de la templu este cel legat de ruperea perdelei de la templu. Fără să fi fost profetizat explicit, fără să fie interpretat, evenimentul este amintit sumar de toți cei trei evangheliști sinoptici:

„Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos” (Matei 27:51).

„Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Marcu 15:38).

„Și perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc” (Luca 23:45).

Întrucât evangheliștii nu insistă cu prea multe detalii, merită amintite câteva repere din Vechiul Testament:

Perdeaua este cea dinăuntrul templului. Ea despărțea cele două încăperi ale clădirii/cortului: Locul Sfânt de Locul Preasfânt (Exodul 26:33; vezi și în NT, Evrei 9:2-3).

În fața perdelei, în Locul Sfânt, puteau intra numai preoții (Exodul 27:21). NT amintește despre faptul că „preoții care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a cortului” (Evrei 9:6).

Dincolo de perdea, unde se afla chivotul cu tablele legii, intra numai marele-preot, și el numai o dată pe an (Leviticul 16:2). De asemenea, NT confirmă: „în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an” (Evrei 9:7).

Perdeaua aceasta era stropită cu sânge ispășitor (Leviticul 4:6; 4:17) pentru păcatele poporului și ale preotului care presta slujba de ispășire pentru popor.

Dincolo de perdea, marele-preot intra în Ziua Ispășirii, o dată pe an (Leviticul, tot capitolul 16). Avea cu el o cădelniță cu cărbuni aprinși și tămâie, alături de sânge. Fumul cădelniței făcea ca el să nu vadă chivotul unde se manifesta prezența lui Dumnezeu (vezi vers. 13). Am spune că totul era prin credință, nu prin vedere. De asemenea, aici marele-preot stropea cu sânge spre capacul ispășirii (vezi vers. 14-15).

Perdeaua se rupe la momentul morții lui Isus

Nimeni nu avea voie să intre dincolo de perdeaua despărțitoare, decât marele-preot. Și el, o singură dată pe an, în Ziua Ispășirii. Așadar, când s-a rupt perdeaua de la templu, cu ocazia morții lui Isus (care nu era Ziua Ispășirii), ce implicații au fost evidente?

Merită spus, din puținele detalii pe care le dau evangheliștii sinoptici, că

  • Perdeaua s-a rupt. Nu a fost ruptă ce cineva.
  • Perdeaua s-a rupt de sus în jos. Nu invers, de jos în sus, cum ar fi putut-o face un om.
  • Perdeaua s-a rupt în două. Nu s-a franjurat, nu s-a descusut. A fost ca o tăietură.
  • Perdeaua s-a rupt prin mijloc, ca o deschidere de ușă.
  • În plus, ocazia a fost în ziua de Paște a evreilor, deci nici vorbă să fi fost acolo alții decât preoții cei mai de seamă ai poporului. Ce martori mai buni, mai specialiști și mai atenți la orice detaliu?
  • Ca timp, evenimentul a avut loc în timpul apropierii morții lui Isus; în Matei și Marcu pare că moartea lui Isus a declanșat sfâșierea (Matei 27:50-51), în timp ce Luca pare a plasa momentul în timpul întunericului (Luca 23:45-46).

Implicații evidente:

  • Sistemul preoției este epuizat. Nu se mai face nicio deosebire între preotul obișnuit și marele-preot. Se subînțelege că nici între slujbele sau importanța ispășirii făcute de fiecare dintre ei.
  • Slujba marelui-preot este lăsată fără obiect. (El oricum se descalificase, pentru că își rupsese hainele la judecata lui Isus (Matei 26:65; vezi Leviticul 21:10, unde interdicția vizează doliul)
  • Ziua Ispășirii este lăsată în aer, totul este devansat.
  • Practic se recunoaște desacralizarea templului – oricine putea intra, vedea ce e dincolo. Zidul din curte separa neamurile de poporul ales, și era cu mult mai puțin important decât perdeaua, care-i separa pe cei mai sfinți de Cel Mai Sfânt. Or, dacă aceasta s-a rupt, ce relevanță mai avea zidul?

Cel mai probabil că perdeaua a fost înlocuită, evenimentul considerat un incident (pus poate pe seama cutremurului; Matei 27:51). Totuși, cu siguranță au fost oameni care au aflat, poate chiar au văzut ce s-a întâmplat. Este posibil ca acolo să fi fost unii dintre preoții care, ulterior, s-au adăugat comunității creștine (vezi Faptele apostolilor 6:7 – „o mare mulțime de preoți veneau la credință”). Până la urmă, este de așteptat că Dumnezeu iubește orice om, iar preoților le-a vorbit pe limba lor, la locul lor de slujire, în evenimente fără cuvinte!

Într-un singur loc Biblia vorbește despre semnificația ruperii perdelei de la templu – Epistola către evrei. (În toată Epistola către evrei apare o suită de paralele tip-antitip: Isus ca jertfă, ca perdea, ca Mare-Preot, slujitor al Locului Preasfânt, Căpetenie, Mijlocitor al legământului etc.)

Ce implicații are ruperea perdelei pentru creștini?

Știm că Isus Hristos nu a venit să strice legea, ci să o împlinească (Matei 5:17). Împlinirea unei făgăduințe nu este desființarea ei, ci efectiv aducerea ei la punctul în care realitatea materializează conținutul promisiunii. Împlinirea legii înseamnă ascultarea ei pe deplin. Iar dacă în altă parte Biblia spune că „Hristos este sfârșitul legii” (Romani 10:4), traducerile moderne spun „Hristos este ținta legii” (în original este cuvântul „telos”, care nu are sensul de desființare, încheiere, anulare, abrogare, ci de scop, țintă, punct culminant).

Altfel spus, ținta legii este să te îndrepte spre Hristos. Este ca și cum am zice că ținta logodnei este căsătoria. Atunci când te căsătorești pui capăt logodnei. Dar nu ca o desființare a ei, ci ca o împlinire, o maturizare a relației, ca o aducere la ținta pentru care a fost făcută. Cu perspectiva aceasta merită să vedem tot sistemul de jertfe din Vechiul Testament. Tot ce se întâmpla la templu – jertfe, ispășiri, stropiri, sărbători – arătau spre Hristos. Nu e de mirare că Ioan Botezătorul, când L-a văzut pe Isus venind la Iordan, L-a prezentat ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Iar apostolul Pavel a vorbit despre Isus ca fiind „Paștele nostru a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7).

Ca atare, nu este de mirare nici că în Evrei se face paralela între perdeaua de la templu și trupul lui Isus Hristos: „Prin sângele lui Isus avem intrare slobodă în Locul Preasfânt pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său…” (Evrei 10:20).

Nu e vorba de stropire pe o perdea. Ci de deschidere efectivă, de intrare și intrare liberă. Așadar, în ce ne privește, cu toții avem intrare liberă, ca o ușă deschisă. Isus chiar a spus că El este ușa (Ioan 10:7; desigur, referire la ușa/poarta oilor), punctând o referire clară la exclusivitate: „dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit” (Ioan 10:9). El a spus că este Calea (Ioan 14:6), de asemenea însoțind afirmația de o exclusivitate: „nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. „Căci prin El și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2:18).

Intrarea este deschisă înspre Locul Preasfânt, acolo unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Este cu adevărat o cale nouă, deschisă de Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Iar perdeaua care ne despărțea de Dumnezeu este acum sfâșiată, de sus în jos, de la Dumnezeu spre om (un plan de mântuire făcut în cer). Isus Hristos Se jertfește de bunăvoie pentru noi, pentru a-Și uni tot poporul.

„În Hristos Isus, voi care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc, care-i despărțea” (Efeseni 2:13-14).

„Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunt una în Hristos Isus” (Galateni 3:28).

Iar jertfa aceasta nu este pentru ca Dumnezeu să ne iubească. Ci tocmai pentru că Dumnezeu ne-a iubit.

„Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării: că, adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în seamă păcatele lor și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimiți împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5:18-20)

Clive Christian pentru Isus

Ți-ai da tot salariul adunat timp de un an pentru un parfum? Și apoi l-ai turna pe tot pe picioarele cuiva? O femeie a făcut asta. Pentru cea mai importantă ființă din viața ei.

 

Repere de timp și spațiu

Acțiunea are loc în Betania, în casa unui fariseu cunoscut cu nume și poreclă drept Simon Leprosul (Marcu 14:3; Luca 7:36). Personajele principale, pe lângă Simon, sunt Isus și ucenicii Lui, invitatul special și consătean cu Simon, Lazăr cel înviat. La bucătărie și în slujire este pe deplin implicată Marta (Ioan 12:1-2).

În scena doi intră în acțiune și un alt personaj, Maria, sora Martei și a lui Lazăr, o cunoscută a lui Isus (Luca 8:2). Ea nu pare a fi invitată, căci era privită, după cum scrie Luca și prezentând-o așa cum au văzut-o cei de la masă, ca „o femeie păcătoasă” (Luca 7:37).

Ioan spune că evenimentul a avut loc „cu șase[1] zile înainte de Paște” (Ioan 12:1). De asemenea, vorbește despre o „a doua zi” (12:12), când a avut loc intrarea triumfală în Ierusalim (noi îi spunem Duminica de Florii).

Așadar, la încheierea sabatului, lui Isus „I-au pregătit o cină”. Era sâmbătă seara. Nimeni nu știa că peste o săptămână Sărbătoritul era mort…

Isus va veni în anul 2516!

Ucenicii ar fi trebuit să știe că Isus va muri pentru că încă de la primele predici ale lui Ioan Botezătorul acesta L-a prezentat pe Isus drept „mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Evident, un rol de miel al lui Dumnezeu în războiul cu păcatul nu se putea împlini decât prin jertfire.

Începând cu momentul din Cezareea lui Filip, când ucenicii L-au recunoscut de Mesia, Isus le-a spus ce va suferi (Matei 16:21). Niciunul dintre ei nu L-a crezut; Petru chiar s-a rățoit un pic la El (Matei 16:22). După episodul Schimbării la față, Isus le-a spus din nou despre moartea și învierea Lui, iar ei „se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morți” (Marcu 9:10).

Noi astăzi știm istoria, știm că Isus trebuia să moară. Dar pentru ei era la fel de incredibil ca Isus să moară precum am spune noi azi că Isus nu va veni în următorii cinci sute de ani. Da, 500 de ani începând cu 2016… Auzi, cică va veni în 2516! Nu… Imposibil! „Înapoia mea…”

Maria a înțeles altfel…

Se pare însă că Maria e singura care aude un altfel de sunet de tobă. Ea merge după alt ritm (nu uităm dispoziția ei de a asculta – Luca 10:42). Ea a auzit de la Isus planul de mântuire. Și L-a crezut ca atare – ea știe că Isus nu minte. El va muri.

De aceea s-a gândit să adune de pe acum bani și să cumpere ceva pentru Mântuitorul ei, un mir de nard curat cu care să-L îmbălsămeze. E darul ei pentru El, dincolo de ajutorul fizic, utilitar, de acum (Maria mergea după Isus alături de alte femei „care-L ajutau cu ce aveau”; Luca 8:3).

Planul ei cu privire la înmormântare este confirmat de cuvintele Domnului. Isus zice despre parfum că ea „l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele” (Ioan 12:7). Când avea să vină ziua aceea? Niciodată, Doamne! – ar zice Petru. Imposibil, Doamne! – ar zice Lazăr cel înviat. (Cât de curând! – ar zice conducătorii poporului).

Adevărul e că nimeni nu știa, nici Maria… Și, mai important, nimeni nu credea. Decât biata de ea, Maria.

Sub presiunea momentului

Acum însă, în casa lui Simon, Maria aude altfel de discurs. Toți vorbesc despre faptul că Isus va fi împărat la Ierusalim. Ucenicii sunt tot mai încrezători. Mâine e ziua cea mare (Ioan 12:12). Deja mulți oameni vin după Isus, după cum confirmă Scriptura: „o mare mulțime de iudei… au venit acolo”; „mulți iudei plecau de la ei [de la preoți] și credeau în Isus” (Ioan 12:9,11). Ruptura era clară între Isus și conducătorii poporului (vezi tot pasajul din Ioan 11:45-57).

În plus, chiar fratele ei Lazăr era cea mai bună dovadă că pentru Isus moartea nu este o problemă: „au venit acolo nu numai pentru Isus, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți” (Ioan 12:9). Isus poate învinge moartea. Marie, poate că ce ai crezut tu nu va fi chiar așa…

În scurt timp Maria e luată de val… crede și ea că Isus va evita moartea, că va ajunge împărat. Că va învinge toate uneltirile preoților și va ieși biruitor.

Darul ei păstrat pentru îngropare rămâne fără obiect. Ce altceva poate să facă cu parfumul? Să i-L dea lui Isus, ca ungere personală, în amintirea iertării păcatelor ei. Face gestul ultim: sparge vasul pentru a-L cinsti pe Isus ca împărat al ei.

Un dar cam scump…

Cu ce dar vii înaintea unui împărat? Unii vor rupe ramuri de finic, alții își vor pune hainele pe jos… (Matei 21:8).

Maria a cumpărat 1 litru (o litră)[2] (Ioan 12:3) de „mir de nard curat”. Dacă se putea vinde cu trei sute de lei (dinari), plata pentru o zi de muncă (vezi Matei 20:10), atunci, dacă scădem vreo 50-60 de zile de sărbătoare (sabate și alte sărbători), valoarea asta reprezintă salariul muncii pe un an de zile (un gram pe zi…). Dacă ne gândim că a mai trebuit și să trăiască din ceva, atunci e clar că sunt economiile ei pe mai mult de un an de zile. Știu, probabil veți zice că e din plata unei curve (Deuteronomul 23:18; Luca 7:39). Dar poate n-o fi fost așa… În orice caz, Domnul o primește: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult” (Luca 7:47).

ipm3Așadar, imaginați-vă un parfum gen Clive Christian. În edițiile speciale, limitate, costă mai mult decât greutatea lui în aur și este recunoscut ca „cel mai scump parfum din lume”.

Să îl prăpădești într-o clipă?

Gest „risipitor”

Să îl desfaci și să îl torni pe tot? Da, pe picioarele Celui ce te-a eliberat de demoni, care te-a iertat de păcate, care este Domnul vieții tale. Maria sparge vasul. Încăperea se umple de mireasmă.

Gestul nu are cum să rămână discret. Iuda sare în sus. Unii din cei de acolo îi țin isonul – „le era foarte necaz pe femeia aceea” (Marcu 14:5). Ioan explică poziția lui Iuda: era un hoț, un șarlatan, un fățarnic (Ioan 12:5-6). El Îl va vinde pe Isus pe un preț sub jumătate din prețul dat de Maria pe acest parfum…

Maria rămâne în offside, am zice azi. Oare a fost ușuratică, emotivă, vrea să iasă în față, ce s-a întâmplat cu ea? Efectiv, Maria nu avea habar de însemnătatea gestului ei pentru viitor. Isus spune clar: „dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare” (Matei 26:12). Cum? Îngropare? Da. Aceeași idee apare și în Marcu: „Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare” (14:8).

Doamne, deci tot vei muri? De ce am făcut asta?

„Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice de ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspirația nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezență nevăzută, vorbește minții și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se explică singură.” (HLL, 560.4).

Isus – apărătorul femeii

Isus îi ia apărarea femeii într-un mod foarte ferm, fără drept de apel: „Lăsați-o în pace. De ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. […] Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare.” (Marcu 14:6,8). Aproape întotdeauna Isus ia apărarea celui pus la colț de majorități.

Iar ce urmează șochează mai mult: „Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).

Pomenirea femeii? Propovăduirea Evangheliei? Isuse, nu te mai înțelegem… Dacă e cum spui Tu, atunci vei muri și se va alege praful de tot. Adio Evanghelie, adio pomeniri…

Iuda deja face planuri (Matei 26:14). Nu de săraci îi păsa lui. El este tocmai cel care va apăsa butonul declanșator pentru moartea lui Isus, vânzându-L celor ce căutau să-L ucidă. Dacă pomenirea femeii va fi veșnică, atunci și pomenirea lui ca împotrivitor va fi pe măsură. Sau ca erou!

În timp ce Iuda e mânat spre alte orizonturi, în mintea lui Simon Leprosul începe o altă luptă: dacă Isus e sau nu profet (Luca 7:39). Și asta pentru că pomenirea femeii respective (în mintea lui și a altora) avea de-a face doar cu… desfrânarea ei. Iată de ce Luca nu plasează episodul la finalul misiunii lui Isus. Toți ceilalți evangheliști fac asta, căci ei urmăresc efectele acestui dialog: evidențierea lui Iuda, ca vânzător, rolul lui în declanșarea ireversibilă a evenimentelor finale. Luca, în schimb, accentuează altă dimensiune, a iertării lui Isus față de femeie și față de Simon (vezi un material din seria Isus, prieten minunat (text și video). Iuda habar nu are, el probabil că a și plecat de acolo…

Vasul de alabastru este Isus

Vasul scump care se sparge și umple încăperea e simbol al morții lui Isus (Efeseni 5:2). De ce atâta risipă, să moară Fiul lui Dumnezeu? Pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). Iată un Vas enorm de scump, fără putința de a fi prețuit la adevărata lui valoare.

„Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Isus, Dumnezeu a dat tot cerul.” (HLL, 565.4). „Până la sfârșitul timpului, vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam căzut.” (HLL, 563.1).

Vestirea Evangheliei avea să fie mondială. Iar pomenirea femeii avea să însemne pomenirea lui Isus ca o Evanghelie veșnică, în mijlocul cerului, pentru toți locuitorii pământului (Apocalipsa 14:6). Subiectul ei este unul singur: moartea Fiului lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși.

„Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice norod și din orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5:9-10).

Noi, azi

Ispita noastră de azi este cunoscută: hai să nu-L mai aducem înaintea oamenilor pe Isus, hai doar să le facem bine săracilor. Gata cu evanghelizările, cu Apocalipsele. Hai să fim buni, solidari, să facem bine tuturor, să îi includem pe toți… Nu e rău, ar zice Isus, dar nu uitați că pe ei îi aveți întotdeauna cu voi. Sunt însă datorii care transcend pe cele cotidiene.

Atenție la momentele cruciale ale istoriei! Isus revine. Voi spune tare acest adevăr sau mă voi da în spatele unor pungi cu ajutoare pentru sinistrați? Repetăm, ideea nu e de a nu-i ajuta pe săraci, ci de a nu-L ascunde pe Isus în spatele unui blid cu mâncare. Mă voi pierde între alte biserici sau voi spune adevărul despre Isus și voi da totul pentru slujirea Lui?

În plus, atenție să n-o facem din spiritul lui Iuda: să adunăm pentru săraci, să dăm să ne vadă lumea, să luăm din pungă… (Ioan 12:5-6; Matei 6:2). Dacă aș vrea să dau Domnului 1 milion de dolari, să îi dau la biserică sau mai degrabă la o fundație? Oare cum aș fi privit? Sau cum aș fi privit dacă mi-aș consacra viața pentru El? Nimic din ce e folosit pentru Dumnezeu nu trebuie considerat ca o pagubă. El va purta de grijă (Romani 8:33-34).

„Ea a făcut ce a putut”

Cuvintele acestea au o forță aparte.

Este constatarea Celui care știe toate lucrurile, care poate citi sufletul (vezi și în Ioan 2:25 sau Marcu 12:44). Dumnezeu știe care sunt capacitățile noastre: ce putem face și ce nu putem face. Vestea bună este că El știe, El ne înțelege.[3] Vestea proastă este că nu-L putem păcăli, și va aștepta un răspuns care nu este deloc peste puterile noastre.[4]

Isus citește sufletul Mariei și știe că „ea a făcut ce a putut” pentru El.

La fel a făcut și El pentru noi.

 


Note:

[1] Ceilalți doi evangheliști, Matei și Marcu, par a plasa descrierea într-o perioadă în care vorbesc despre evenimente întâmplate „cu două zile înainte de Paște” (Matei 26:2; Marcu 14:1). Dar descrierea lor urmărește alt fir, acela al prezentării pentru cititor a modului în care bătrânii și mai-marii poporului, ce-L urau pe Isus, au ajuns să obțină un trădător dintre ucenicii lui Isus. Concret, din pasajul acesta înțelegem cum de Iuda a ajuns să-L vândă pe Isus, cum de L-au prins pe Isus în timpul ultimei săptămâni (în urma uneltirilor anterioare). Luca este singurul care plasează episodul undeva în prima jumătate a evangheliei sale, în timp ce toți ceilalți o plasează în a doua jumătate. Sunt motive pentru aceasta, și voi explica la final logica urmărită de Luca.

[2] O litră romană = 330g. La înmormântare Nicodim a adus aproape 100 de litri/litre (30kg; Ioan 19:39) dar de o altă valoare, pentru că era „amestecătură de smirnă și de aloe”. Celelalte ajutoare nu aveau nimic suficient pregătit, așa că duminică dimineața femeile „au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus” (Marcu 16:1).

[3] „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” și „Dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are” (1 Corinteni 9:7 și 8:12).

[4] „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).

Femeia să tacă în biserică! (îl toacă acasă)

 

mouth-closedDe mai multe ori în ultima săptămână m-am confruntat cu întrebarea legată de rolul femeii în biserică. Nu, nu despre hirotonirea femeii. Mai precis, dilemele veneau pe un fundal de familii cu rădăcini mixte (adventiste-penticostale/apostolice), sau pe marginea unei situații în care bărbații nu prea se implică la biserică. Aşa că s-a pus deschis întrebarea dacă femeia poate să predice sau nu de la amvon în biserică. Sau, mai bine, să tacă?!…

Textele de bază

Textele biblice ridicate la fileu sau plasate cam ca pietre de poticnire într-o astfel de discuție sunt clare. Cu semnătură paulină:

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și Legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă; căci este rușine pentru o femeie să vorbească în biserică” (1 Corinteni 14:34-35).

„Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage […] cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2:9-12).

Realitatea de azi

Lucrurile par clare: femeile să tacă în adunări, să nu ia cuvântul, să nu învețe pe nimeni, să stea în tăcere…

Vorbește? Șșșt. Rușine…

Ceea ce uimește este că în majoritatea bisericilor creștine versetele acestea par a fi neluate în seamă. Pentru că vedem peste tot cum femeile sunt promovate, sunt învățătoare în biserică, profesoare în seminare teologice, sunt păstorițe sau chiar episcop. Papă nu au ajuns…

Și în lumea mare găsim femeia pe post de comisar european, șef al FMI, prim-ministru (cancelar) în Germania, președinte în Brazilia, regină în Marea Britanie. Mari companii sau organizații au fost și sunt conduse de femei. Și în lumea bisericească oamenii vorbesc poate mai des de Fecioara Maria sau de alte sfinte (Maica Tereza) decât de unii sfinți, bărbați.

Apostolul Pavel este cel puțin pe dos față de lumea de azi.

Trebuie să spun că în biserica din care fac parte (Adventistă de ziua a șaptea) avem femei implicate la (aproape) orice nivel: slujirea copiilor, diaconie, conducător de comunitate, prezbiter, pastor, conducător de colegii și universitate, președinte de conferință, vicepreşedinte la Conferința Generală. Oricine a intrat într-o biserică adventistă a auzit de Ellen G. White, care este un profet recunoscut de credincioșii adventiști. Așadar, pornim de pe poziții diferite față de alte biserici care ne spun ca „femeia să stea în tăcere”.

Cum e prezentată femeia în Biblie?

La prima vedere, femeia din bisericile fratelui Pavel pare a fi o făptură condamnată, o Evă rătăcită, cam cum cred unii că era de încuiată nevasta lui Iov. Și atunci mai bine smerenie, tăcere, călugărie… Femeia nu este însă prezentată așa în Biblie, nici în Noul Testament, și nici măcar în scrierile lui Pavel.

În Vechiul Testament găsim nu doar o Evă care greșește (deși, între noi fie vorba, vorbim despre „păcatul lui Adam”, nu al Evei), ci întâlnim și pe Maria (sora lui Moise; Exodul 15:20), pe Naomi și Rut (strămoașe ale lui David; Rut), pe Ana (mama profetului Samuel; 1 Samuel 1-3), profeteasa și judecătorița Debora (Judecătorii 4:4), profeteasa Hulda (2 Împărați 22:14; 2 Cronici 34:22), soția lui Isaia (Isaia 8:3) și atâtea alte femei implicate activ în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Orice fetiță care a citit din Biblie și-a dorit să fie împărăteasa Estera!

În Noul Testament încă din primele pagini în spița de neam a Domnului sunt evidențiate câteva femei cu rol de macaz genealogic în istoria mântuirii. La templu, lângă pruncul Isus, Ana prorocește („a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce așteptau mântuirea Israelului”; Luca 2:38). Elisabeta și Maria vorbesc despre Domnul fără frică (deși bărbații lor au avut poticniri).

Isus S-a purtat exemplar cu femeile. Dovadă ocaziile în care femei ca Magdalena, Ioana, Susana „și multe altele” (Luca 8:2-3) merg după Isus, după ce fuseseră vindecate de El de toate suferințele lor. Sau în căldura Samariei, când Isus vorbește cu o femeie cu un cazier pestriț, iar ucenicilor nu le convenea deloc situația (Ioan 4:27), în timp ce samaritenii o ascultă și vin la Mesia Isus (Ioan 4:28-29 și 39, 42).

Mai târziu, sub umbrele crucii, la cina cea de taină, Maria Magdalena unge trupul Domnului, un gest pe care ucenicii bărbați nu știu decât să-l critice (Matei 26:8). Iar Domnul spune că în întreaga lume, atunci când se va vesti Evanghelia, se va spune ce a făcut femeia aceasta „spre pomenirea ei” (Matei 26:13). Cu alte cuvinte, vom avea de învățat de la ea! (Apropo, tot ea și alte femei se numără între primii martori și vestitori ai învierii; Marcu 16:9).

După înălțarea lui Isus, Duhul Sfânt Se coboară peste toți cei adunați în casă, „împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus” (Faptele apostolilor 1:14). Cu toții încep să prorocească, vorbind în limbi străine în care-L mărturiseau pe Hristos neamurilor venite la Ierusalim pentru închinare. Se împlinea practic textul profeției din Ioel unde se făgăduise revărsarea Duhului Sfânt „peste orice făptură”, explicit: feciori și fete, robi și roabe (Faptele apostolilor 2:17-18). Nu e de mirare că găsim mai apoi o pepinieră de profetese în casa lui Filip Evanghelistul. „El avea patru fete fecioare, care proroceau” (Faptele apostolilor 21:9).

Femeia în viziunea lui Pavel

Apostolul Pavel a vorbit femeilor. În Bereea Pavel a predicat și „mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale grecilor, şi mulţi bărbaţi au crezut” (Faptele apostolilor 17:12). Când îi scrie lui Timotei, Pavel este cuprins de nostalgie amintindu-și cum credința neprefăcută „s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice” (2 Timotei 1:5).

Despre prima creștină din Europa, Luca știe să scrie că Lidia „era femeie temătoare de Dumnezeu” și că „Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Dar tot ea este tipul de femeie care-l „silește” (Faptele apostolilor 16:14-15) pe Pavel și pe ai lui să stea în casa ei. Cam tare, nu?

În epistola către romani, Pavel o recomandă bisericii din Roma pe diaconeasa Fivi, care „s-a arătat de ajutor multora și îndeosebi mie” (Romani 16:2). Pavel nu uită să menționeze de asemenea cuplul Aquila și Priscila, „tovarășii mei de lucru în Hristos Isus” (Romani 16:3), „care și-au pus capul în joc ca să-mi scape viața”. În aceeași listă din finalul Romanilor găsim pe Maria, Iunia („cu vază între apostoli”), Trifona și Trifosa („care se ostenesc pentru Domnul”), Persida, mama lui Ruf („care s-a arătat și mama mea”), Olimpa și alți sfinți împreună.

A fost nevoie de această trecere în revistă pentru a alunga ideea că Pavel disprețuiește femeia. Biserica creștină nu ar fi înaintat la fel (sau poate deloc) fără implicarea femeilor.

Cu toate acestea, cele două texte sunt fără echivoc. Da, la prima vedere, și rupte din context. Pentru cel ce dorește să afle interpretări ale textelor, sunt destule materiale unde se regăsesc explicații foarte bune pentru slujirea femeii în Biblie, precum și analize la text pentru pasajul din Corinteni (engleză și spaniolă) și cel din Timotei (engleză și spaniolă).

Care era situația de fapt?

Cel mai probabil era o chestiune de raportare socială a femeii în cadrul serviciului de închinare de la biserică. Pavel știe despre „certurile de cuvinte” din biserici (2 Timotei 2:14), despre ispita femeilor de a fi „clevetitoare” (2 Timotei 3:11; Tit 2:3). Fără îndoială, apostolul știe să facă diferența între femeile sfinte și cele care „sunt limbute și iscoditoare și vorbesc ce nu trebuie vorbit (1 Timotei 5:13). Este deplin conștient de riscul ce pândea biserica, dat de împotrivitorii adevărului a căror misiune pare a fi aceea că „momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Timotei 3:6). Probabil că Pavel era sătul de anumite femei care „învață întotdeauna” (poate prin multe întrebări) și cu toate acestea „nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului”… Știm cu toții tipul acela de oameni care pun mereu întrebări și pe care niciun răspuns nu-i mulțumește. Dacă mai sunt în spate și indivizi despre care spune Pavel, care alimentează cu „întrebări nebune”, atunci e clar că nu se poate ajunge decât la „certuri și ciorovăieli” „nefolositoare și zadarnice” (2 Timotei 2:23; Tit 3:9).

Pavel crede în femeia-profet!

Pavel crede în femeia-profet! El vorbește despre femei recomandându-le „să se roage” și „să prorocească” (1 Corinteni 11:5). Ba chiar în același verset (din Timotei) cu cel despre „tăcere” Pavel exprimă clar o dorință: „vreau, de asemenea, ca femeile să se roage…” (1 Timotei 2:9)!

Contextul arată clar că Pavel este conștient de darul dat femeii, de aceea vrea să-l plaseze pe traiectoria cea mai bună. El este cât se poate de atent la modul în care se desfășoară activitățile de la biserică. În cuvintele lui: „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1 Corinteni 14:32) – adică nu face fiecare cum îl taie capul. Și continuă: „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (versetul 33). O provocare ar fi fost deci – în Corint sau în altă parte – ca femeia să se ridice peste capul bărbatului ei, în plină adunare, având o altă părere. OK, pare că ar zice Pavel, pot fi întrebări, dileme, neclarități. Dar astea se discută mai bine acasă. Nu la biserică, nu în serviciul de închinare, nu peste capul ascultătorilor.

Apolo-Priscila, Barac-Debora

Un personaj interesant al Noului Testament este Apolo, un iudeu din Alexandria, care „avea darul vorbirii” și „era tare în Scripturi”. Totuși, abia acasă la Aquila și Priscila a priceput el mai multe căci, spune Scriptura: „l-au luat la ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 18:23-28).

Să fim deschiși, dacă Apolo a avut de învățat de la Aquila și de la Priscila, atunci nu e nicio rușine de a învăța de la o femeie.

Eu cred că femeia poate vorbi în adunare, se poate ruga, poate cânta, poate predica. Este ocazia ei să dea slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea cea mare în care „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Galateni 3:28). Dar cred, deopotrivă, că femeia ar trebui să dea întâietate bărbatului ei, să învețe de la el înainte de a învăța de la indivizi care plasează îndoieli (ca Satana), folosindu-se apoi de enoriașe pentru a sădi îndoiala și în adunare. Aici mi se pare că este miza lui Pavel și paralela pe care o face cu amăgirea Evei și ispitirea lui Adam.

Pe de altă parte, o situație interesantă se regăsește în pasajul din Judecătorii 4–5. Când bărbații nu pot sau refuză sarcina dată de Dumnezeu, atunci femeile intră în scenă. „Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, până m-am sculat eu, Debora, până când m-am ridicat ca o mamă în Israel” (Judecătorii 5:8). Iar când Barac apelează la serviciile ei pentru a obține biruința în luptă, ea spune: „Voi merge cu tine dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera [dușmanul] în mâinile unei femei” (Judecătorii 4:9). Cu alte cuvinte, decât o biserică sau un popor fără niciun bărbat adevărat, mai bine în frunte cu o femeie. Este parte din istoria lui Israel.

Și atunci, ce facem?

Femeia la amvon? Hmm… Corul bisericii să fie doar bărbătesc? Așa ar vrea unii, ca femeia să nu învețe pe alții nici prin cântare. La rugăciune invităm doar bărbați? Cam da, căci ar fi bine ca femeia să nu învețe pe alții nici prin rugăciune. Și atunci, femeile pot învăța doar pe copii, pe fete și pe băieții neînsurați? Exact, indiferent de cât de deșteaptă sau înzestrată e. Dar dacă o cântare e scrisă de o femeie? Păcat… Şi dacă o poezie are autoare? Probabil că nu a fost inspirată de cine trebuie…

Evident, înțelegem că azi e absurd. E aproape rușine să faci astfel…

După cum, tot dus la extrem ar fi și să spui că, dacă vrea să învețe, „să își întrebe bărbatul acasă”. Și dacă e nemăritată sau văduvă? Sau dacă nu are casă? Sau dacă biserica e în casa ei? Sau dacă bărbatul ei e cam tâmp? Sau începător… sau neinteresat… sau necredincios…

Mireasa zice „Vino!”

Marea luptă dintre bine și rău va însemna, printre altele, și (ne)ascultarea de două femei. Evident, simbolice.

De una, o curvă, vor asculta toți împărații pământului, și îi va duce la pieire (Apocalipsa 17). O astfel de Izabelă nu merită timp de antenă.

De cealaltă, o femeie curată, vor asculta cei mântuiți. Ea este Mireasa Mielului. „Și Duhul și Mireasa zic «Vino!» Și cine aude să zică [altuia]: «Vino!»” (Apocalipsa 22).

Ascultând mesajul unei femei evlavioase, ca Lidia, ca samariteanca sau ca Maria Magdalena, care au stat la picioarele lui Isus sau ale apostolilor, am fi ca samaritenii care ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine” (Ioan 4:42).

Lasă morții să-și îngroape morții…

Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu.” „Vino după Mine” i-a răspuns Isus „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.” (Matei 8:21-22)

Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne” I-a răspuns el „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:59-60)

 

În puține alte ocazii mai pare Isus atât de dur și de neînduplecat. La prima vedere pare că te ia de la înmormântarea părinților – o sarcină sfântă – ca să pleci să faci misiune cu El pe coclauri. Oricine citește dialogul acesta va spune că ucenicul este omul cu scaun la cap, personaj din lumea noastră și cu picioarele pe pământ, în timp ce Domnul e prea radical, parcă de pe altă lume.

Vino după Mine! Necondiționat.

Nu o dată Isus a făcut apelul acesta „Vino după Mine!” I-au răspuns frații Petru și Andrei, dar și fiii lui Zebedei, Iacov și Ioan. I-au răspuns Filip sau Levi-Matei. Și I-au răspuns necondiționat, căci Biblia spune în dreptul lor că „au lăsat totul” (Luca 5:11; 5:28).

Aici avem însă o ocazie în care ucenicul acesta, anonim, pune o condiție. Este o condiție de bun simț – are un necaz în familie. Nu poate veni acum pentru că îl cheamă alte urgențe. Să treacă perioada aceasta și apoi vine cu toată inima.

Așa pare… Dar răspunsul Domnului e prea categoric.

Trebuie să ne punem niște întrebări.

Nu-L putea ajuta Isus?

Nu știm exact situația familiei respective, dar putem face câteva presupuneri. Și, cunoscându-L pe Domnul, și faptul că omul acesta era dintre ucenici, nu avem cum să nu sugerăm câteva soluții:

  • Dacă bătrânul murise, oare nu era mai bine să plece toți spre acolo, cum au făcut în cazul lui Lazăr, și eventual să-l și învieze? (Ioan 11:3,15)
  • Dacă bătrânul era bolnav, fără prea multe speranțe de vindecare, oare nu era mai bine să-L cheme pe Isus și să-l vindece, așa cum a făcut-o cu soacra lui Petru? (Marcu 1:29-31)
  • Am putea repeta oarecum întrebarea gloatei de la înmormântarea lui Lazăr: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” (Ioan 11:37)

Logica ar fi, oricum, aceea de a merge cu Isus oriunde, chiar și la spital, chiar și la morgă, chiar și la cimitir, decât a te duce tu singur, fără El, în locurile acestea. Ești alături de Cel ce este viața și tu te gândești să mai peticești un pic moartea?

Să moară ăl bătrân…

Ceea ce cere ucenicul pare a fi deci altceva.

Doamne, aș veni după Tine, dar mai am ceva ce mă ține acasă. Am un tată bătrân. După ce moare, primesc și eu… moștenirea (nu e ca fiul risipitor, care și-o cere înainte). Și, apropo, o aduc pe toată la biserică. Ce zici, nu merge?…

Nu știu dacă a fost așa. Poate a fost și altfel.

Doamne, acum nu pot veni cu totul. Că tata nu prea e de acord. Strâmbă din nas când îi spun că eu de azi nu mai mănânc carne. Sau: nu prea-i convine că dau la teologie. Cică altceva mai bun n-am găsit să fac și eu, ceva să-mi aducă bani, succes. Sau: nici să n-audă că vreau să plec în misiune nu știu pe unde. Cică poate moare și eu sunt pe meleaguri străine.

Priorități. Acum!

Evident, toată discuția aceasta are ca subiect ideea priorităților. Nu ce fac mai întâi, ci ce fac acum!

Ucenicul vreo o „dezlegare”, sau o nelegare încă. Să termin școala, și apoi mă botez; să dau admiterea și apoi mă fac băiat de biserică; să mă căsătoresc și apoi încep să mă implic și eu mai mult. Ideea ar fi „să mă eliberez un pic”, că acum am alte urgențe.

Ucenicul pare a spune că are o problemă pe care o va rezolva pe cont propriu, și apoi vine. Are totuși bunul simț de a-și cere învoire…

Dar și Isus are alte priorități. Îți spune „Vino!” Fii sigur că El poate și fără tine, dar e spre binele tău și al semenilor să mergi după El. E ocazia ta să faci o alegere.

Păi și cu morții cum rămâne?

Isus dă un răspuns criptic: „lasă morții să-și îngroape morții”. Aș analiza de la coadă la cap.

Dacă un om a murit, atunci trebuie să fie îngropat. Era o mare necinste să lași pe câmpul de luptă sau în șanț trupul unui om – vezi cazuri ca Saul (1 Samuel 31:10) sau Izabela (2 Împărați 9:10). Dacă trebuie să fie îngropat, adică pus în locuința morților, între ceilalți morți, atunci numai niște oameni vii s-ar putea îngriji de asta.

Numai că Isus îi numește pe aceștia tot… morți. E cât se poate de clar că Isus nu înțelege același lucru prin cele două cuvinte „morți”. Sau face în mod voit o echivalare între cei morți fizic și cei morți din alt punct de vedere, cel mai probabil spiritual. (Apropo, majoritatea traducerilor spun „lasă morții să-și îngroape morții”, în timp ce în versiunea New Living Translation o încearcă altfel: „Follow me now. Let the spiritually dead bury their own dead.” În original e același cuvânt, „morți”, dar e clar că aici e o dublă semnificație.)

Când bântuia ciuma sau holera, nu oricine se ocupa de îngroparea celor morți. Dacă nu erai atent, mai devreme sau mai târziu mureai și tu. Până azi, în cazuri de holeră, tifos, Ebola, cei care gestionează trupurile decedaților sunt îndemnați să aibă mare atenție.

Așadar, Isus vede parcă două lumi. Una de la El înainte, care e viață, e plină de oameni vii, și alta de la El înapoi, care e moarte, e locuința morților.

Nazireii

Merită spus totuși că ideea prezentată de Isus nu este chiar atât de radicală. Cel puțin pentru evrei nu ar fi trebuit să fie, dacă citeau atent Vechiul Testament. Erau două categorii de oameni care nu se apropiau de morți. Sigur, la bază, ideea atingerii de un mort aducea necurăția rituală. Iar un nazireu și un mare-preot nu aveau să participe la înmormântări.

„În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a sorei sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui. În tot timpul nazireatului, să fie închinat Domnului. Dacă moare cineva de moarte năpraznică lângă el…” (Numeri 6:6-9). Evident, în cazul nostru nu vorbim de o moarte năpraznică, ci de ceva așteptat.

„Preotul care este mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere, şi care a fost închinat în slujba Domnului şi îmbrăcat în veşminte sfinţite, să nu-şi descopere capul, şi să nu-şi sfâşie veşmintele. Să nu se ducă la nici un mort; să nu se facă necurat, şi să nu se atingă nici chiar de tatăl său sau de mama sa” (Leviticul 21:10-11). Niciunul dintre ucenicii lui Isus nu a fost preot, cu atât mai puțin mare-preot.

Isus nu face apel la aceste două cazuri, cel mai probabil nici nu se aplicau în mod direct, ucenicul nefiind nici preot și nici nazireu. Putem identifica aici faptul că ucenicii lui Isus fac parte dintr-o categorie specială. Dar, mai clar, vedem două direcții. Una în care ucenicii merg după El, pe drumul deschis de El. Alta în care se merge înapoi, spre lumea celor morți.

Morți din punct de vedere spiritual

Atunci când Isus a venit la casa lui Iair, fruntașul sinagogii din Capernaum, El a fost vizibil deranjat de halul în care boceau cei prezenți („pentru ce faceți atâta zarvă?”; Marcu 5:35-42). Imaginea era de un tragism înfiorător, iar în fața acestei situații era greu să mai ții speranța aprinsă. Isus le-a spus „copila n-a murit, ci doarme”. Hai, nu mai spune… au zis rânjind bocitorii. „Ei își băteau jos de El.”

Fapt e că fetița a fost înviată, iar ei „au rămas încremeniți”. În fața acestei situații, cine știa ce e mort și ce e viu, cine e mort și cine e viu? Oamenii erau siguri că ei știu realitatea, cum știa și Marta în dreptul fratelui ei. Dar Isus știe mai bine cine e mort de-adevăratelea și cine nu, cine poate fi readus la viață. Știe că viii care bocesc cu toată puterea sunt… morți. De aceea îi și plânge, atunci când se duce la Lazăr (Ioan 11:35)

Exemple de morți vii

În pilda fiului risipitor găsim exemplul unui om care era un astfel de mort viu. Când a plecat de acasă i-a zis lui taică-su cam așa: „bătrâne, ești cu un picior în groapă. N-am timp să te mai aștept. Fă bine și scrie-ți testamentul acum, că am treabă… O viață am, nu o risipesc prin bătătura dumitale.”

Cine era viu și cine era mort?

Tipul pleacă în lume, își vede de viață, fără să conștientizeze că se duce fix spre groapă. Domnul Se miluiește de el și îl lasă să ajungă doar până la cocina de porci. Acolo se trezește la realitate și își vine în fire. Pleacă înapoi acasă și se pocăiește.

Tatăl (care, apropo, nu prea murise între timp), îl primește cu toată inima.

Fratele lui, nu prea. Ofticat că individul și-a trăit viața, în timp ce el trăia ca la pușcărie (mai bine mort!), de data aceasta fiul cel mare se opune tatălui lor. Iar tatăl dă un răspuns magistral: „Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15:32).

Fusese el mort cu adevărat, mort fizic? Nu. Categoric nu. Dar mort spiritual fusese și, dacă nu se îngrijea Domnul de el, ar fi ajuns cu siguranță un mort de-adevăratelea.

Și apostolul Pavel vorbește despre o stare de felul acesta. „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia…” (Efeseni 2:1). Se pare că lumea trăiește din plin viața, dar de fapt este o stare de moarte.

O a treia imagine o găsim în Apocalipsa, unde în dreptul unei biserici Isus pune diagnosticul următor: „îți merge numele că trăiești, dar ești mort” (Apocalipsa 3:1). S-ar putea ca serviciile divine să meargă mai departe, că vii la biserică sabat de sabat, să faci tot ce trebuie așa cum trebuie – în ochii lumii – dar pentru Dumnezeu să fii mort.

Două căi

Când femeile s-au dus la mormânt pentru a finaliza toate lucrurile care trebuiau făcute pentru o înmormântare normală, s-au trezit cu piatra dată la o parte, fără trupul lui Isus și cu doi îngeri care le-au transmis un mesaj puternic: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5)

Sunt două lumi diferite. Cu totul diferite, ca viața de moarte.

Dacă vrei să-L găsești pe Isus, nu te duce între cei morți. N-ai nicio șansă. Isus este de găsit mergând pe urmele Lui. Cea mai bună urmă pe care ne-a lăsat-o este Biblia, Sfânta Scriptură.

Înțelegem deci că Isus îi spune ucenicului: Fiule, vino după Mine. Te chem să vestești împărăția lui Dumnezeu. Să o faci cu bucurie, să fii pescar de oameni, să aduci viață în viața oamenilor, să le luminezi calea. Dacă te întorci la ai tăi, te întorci în lumea morților, a neputinței omenești, a puterii păcatului. Lasă morții spirituali să se îngrijească de tot ceea ce e mort. E treaba lor. Tu ai o altă misiune. Te chem să fii predicator de veste bună, nu țârcovnic de înmormântări.

Chemarea este clară: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:60)

Ucenicul acesta este simbolul celui ce nu e încă gata. Dar care crede că vine o zi când va fi gata… Noi suntem ca ucenicul acesta. Avem două opțiuni, viața și moartea. Desigur, e posibil să ni se pară fix pe dos: să credem că în lume e viață, iar la biserică este moarte… Adevărul este că moartea este să te întorci în lume, să te ocupi de starea jalnică a lumii, de decăderea bisericii, să tot vestești Apocalipse… Iar viața e cu Isus, să vestești cu bucurie împărăția Lui.

Partea frumoasă este că Biblia nu ne spune ce a făcut acest ucenic. Noi trăim cu impresia că a plecat la taică-su acasă… Dar nu știm. Poate că a mers după Isus, până la capăt. Ne rămâne posibilitatea de a scrie finalul poveștii…

La Hollywood totul se termină cu bine. În Biblie totul se termină cu tine!

Neprihănirea noastră și neprihănirea cărturarilor și a fariseilor

„Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:20)

Protecția muncii

Rândurile următoare au un subiect aparte, „neprihănirea”, despre care cuvântul apostolic al Epistolei către evrei spune că este un subiect menit oamenilor maturi, nu unor bebeluși.

„Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:13-14).

Modele de neprihănire

Cuvintele citate din Evanghelia după Matei sunt între cele mai dure cuvinte ale lui Isus, căci nu par deloc a fi negociabile și sigur nu lasă loc la întors.

Avem (1) formula cunoscută „vă spun”, ceea ce implică o autoritate aparte, un accent, o subliniere clară; apoi (2) sunt apreciați la scenă deschisă cei mai buni performeri ai vremii – fariseii și cărturarii – și le este recunoscută o neprihănire aparte, un model de urmat; (3) ni se pune în față standardul lor ca unul care poate și trebuie să fie întrecut; iar (4) nota finală se cunoaște prin intrarea sau nu în împărăția cerurilor (cu alte cuvinte strădania e acum și aici, iar verdictul e atunci și acolo).

Pare o misiune imposibilă.

Neprihănirea fariseilor și a cărturarilor era recunoscută. Era un proverb în vremea aceea că, dacă din toată lumea nu ar reuși să intre în ceruri decât doi inși, atunci unul ar fi cărturar și celălalt ar fi fariseu.

Capcana neprihănirii

Provocarea este clară: (1) uite modelul, (2) fii mai bun ca el, (3) vei lua premiul. Cât de bun să fiu ca să iau premiul? Și cât de bun poți fi, cât de „mai bun” față de niște campioni mondiali?

La capătul pasajului, Isus pune următoarea ștachetă: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48).

Părem prinși într-un clește, avem de dus o luptă pentru împărăția cerurilor în care modelul de jos este maximumul pământesc, neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, iar modelul de sus este maximumul ceresc, desăvârșirea lui Dumnezeu Tatăl.

Dinamica este clară, fiți mai buni decât cei de jos, ținta e să atingeți ce e sus. Pentru idealul de sus, calificativul va fi simplu: ești sau nu ești ca. Ținta e să nu fii cumva mai puțin decât. Trebuie să fii „egal” cu Dumnezeu, nu „mai mic sau egal”. Pentru idealul de jos, calificativul e invers: trebuie să nu fii egal, cu niciun chip… Trebuie să fii „mai mare”, în niciun caz „mai mare sau egal” cu fariseii și cărturarii.

Dacă pentru idealul divin, al egalității nu avem grade de comparație (ori ești ori nu ești), pentru cuvântul „întrece” sunt disponibile și alte redări, în diferitele traduceri ale Bibliei: „să treacă dincolo” sau „să treacă cu mult dincolo”, „să fie mai bună”, „să fie îmbelșugat peste” (un fel de „cu vârf și îndesat”), „să fie cu mai multă credincioșie”…

Așadar, ce fel de superioritate a neprihănirii urmărea Isus în ucenicii Lui? (Nu uităm că predica nu este un curs pentru inițiați, ci este pentru toată gloata).

Neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, luată la bani mărunți

Ce se poate ști despre neprihănirea fariseilor și a cărturarilor?

În cea mai mare parte era o spiritualitate săvârșită pentru a fi văzută. Spunea Isus: „Vai de voi, Fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi la sinagogi, şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe!” (Luca 11:43) Se poate surprinde imediat dorința de a ieși în față, de a fi evidențiat și separat clar de gloată. (Până la urmă acesta le era și numele de farisei, adică „separați”).

Fără îndoială că oamenii puteau fi păcăliți, dar nu și Dumnezeu. Același Isus spunea: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile”. Iar mai departe evaluarea era următoarea: „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15). Ca atare și ucenicilor le-a dat îndemnul clar, prioritar: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12:1).

Trei sunt zonele pe care el abordează Isus atunci când evaluează spiritualitatea fariseilor: (1) ce face față de aproapele său; (2) ce face față de Dumnezeu; (3) ce face față de sine.

  1. Față de aproapele – milostenia

„Tu, deci, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6:1).

  1. Față de Dumnezeu – rugăciunea

„Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni” (Matei 6:5).

  1. Față de sine – postul

„Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6:16)

 

Neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, la bara judecății

Ca să îi cunoaștem mai bine, merită să citim „vaiurile” pentru cărturari și farisei rostite de Isus, din aceeași evanghelie, Matei 23:1-33.

Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.

Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: „Rabi! Rabi!”

Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osîndă.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.

Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic” „dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el.”

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţînţarul şi înghiţiţi cămila!

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, cari, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.

Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi, şi ziceţi: Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi, deci, umpleţi măsura părinţilor voştri!

Şerpi, pui de năpîrci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?

Neprihnărea noastră să o întreacă pe aceasta?!…

Hmm… Neprihănirea noastră trebuie să o întreacă pe a lor. Desigur, dar care e dinamica? Nu spre afară, ci spre înăuntru. Nu spre lauda oamenilor, ci spre lauda lui Dumnezeu. Nu spre fapte, ci spre esențe, spre spirit. „Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 6:1).

Este deci cât se poate de ilustrativă acum pilda din Luca 18:9-14 (vameșul și fariseul):

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi.

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”

Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”

Caz concret, Saul/Pavel

Apostolul Pavel a fost un astfel de sfânt.

Când era Saul (fariseul) era cam așa: „eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană” (Filipeni 3:5-6).

În altă parte scrie: „Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu, şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” (Galateni 1:13-14).

Iar în fața gloatei care-l acuza a strigat: „Eu sunt Iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu deamăruntul Legea părinţilor noştri, şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi toţi azi. Am prigonit până la moarte această Cale” (Faptele apostolilor 22:3-4).

Mai târziu s-a văzut a fi nu mai vrednic decât o stârpitură. „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” (1 Corinteni 15:8-10).

Mântuire prin har, nu prin fapte

„Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Galateni 2:21).

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:20-26).

Ani de zile mai târziu, după ce Saul a devenit Pavel, scria mărturisind un mare schimb:

„Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El…”

Ce neprihănire a avut Pavel? „… nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă (Filipeni 3:7-9).

Iar continuarea, intrarea în împărăția cerurilor așteptată de orice credincios:

„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi” (Filipeni 3:10-11).

Până atunci rămâne o luptă, o tensiune, un echilibru:

„Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi” (Filipeni 3:12-15)

Pilda lucrătorilor viei

Matei, capitolul 20

1Fiindcă Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieșit dis-de-dimineață să-și tocmească lucrători la vie. 2S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu (dinar) pe zi și i-a trimis la vie.

unfair3A ieșit pe la ceasul al treilea și a văzut pe alții stând în piață fără lucru. 4’Duceți-vă și voi în via mea’, le-a zis el, ’și vă voi da ce va fi cu dreptul’. Și s-au dus. 5A ieșit iarăși pe la ceasul al șaselea și al nouălea și a făcut la fel.

6Când a ieșit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alții stând în piață și le-a zis: ’De ce stați aici toată ziua fără lucru?’ 7Ei i-au răspuns: ’Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.’ ’Duceți-vă și voi în via mea’, le-a zis el, ’și veți primi ce va fi cu dreptul’.

8Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: ’Cheamă pe lucrători și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi.’ 9Cei din ceasul al unsprezecelea au venit și au luat fiecare câte un leu. 10Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare. 11După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului 12și ziceau: ’Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei.’

13Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: ’Prietene, ție nu-ți fac nicio nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? 14Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. 15Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’

16Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.”

 

Parabola aceasta este cea mai bună introducere pentru… „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.” (Luca 7:47)