Învierea lui Isus – după trei zile ȘI trei nopți?

Cum explici că Domnul Isus a spus în Matei 12:40 „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului”? Creștinii afirmă în general că Isus a murit în ziua de vineri și a înviat în ziua de duminică. Dar nu sunt trei zile pline!… Și nu sunt decât două nopți!… Să fi murit Domnul într-o zi de joi, sau chiar miercuri, astfel încât să fie exact 72 de ore? (întrebare editată, primită într-un dialog la Biserica Agape, din Dublin).

 

Cuvintele Domnului despre moarte și înviere vin într-un context în care, în ciuda tuturor acțiunilor Sale, unii nu credeau în mesianitatea Lui. Ca atare, au cerut un semn. Iar Domnul le-a spus despre… semnul lui Iona.

Știai de semnul lui Iona?

Nici eu. Cel mai probabil că nu am fi știut de acest semn dacă nu ni-l evidenția Isus. Ca atare, abia privind retrospectiv putem înțelegem de acum paralela:

  • (1) Iona a fost trimis să vestească locuitorilor din Ninive pocăința, dar (2) înainte de asta a stat în pântecul unui pește timp de trei zile și trei nopți, (3) fiind aruncat în mare de marinari păgâni;
  • În același fel, (1) mântuirea cerească va fi vestită oamenilor spre pocăință, dar mai întâi (2) Isus trebuie să fie doborât până în inima pământului, după ce (3) va fi fost dat morții prin mâinile neamurilor.

Probabil că expresia în oglindă „trei zile și trei nopți” este metaforică. Acesta este răspunsul meu direct.

S-ar putea să spui că mă eschivez… Nu e așa. Gândesc astfel pentru că expresia în sine apare o singură dată, iar în celelalte pasaje biblice în care apare același eveniment al învierii, se spune doar „zile”. Subliniez, în toate celelalte pasaje unde se mai vorbește despre învierea Domnului, atât El, cât și ucenicii și chiar dușmanii vorbesc cu toții despre „a treia zi”, socotind astfel zilele și nu nopțile. (Așadar nu e argumentul meu, ci este extras din majoritatea textelor din Scriptură.)

Imaginea unui segment de timp de „trei zile” (nu și de trei nopți) apare de mai multe ori în Scriptură, în dreptul Domnului Hristos (mai jos vor fi menționate și unele texte din Vechiul Testament).

Pe când era copil, abia după trei zile a fost găsit de părinții Lui. Deși părea pierdut (nu încă „în inima pământului”), cu siguranță că a fost găsit împlinind planul Tatălui Său (Luca 2:41-50).

O altă ocazie este aceea în care a stârnit antipatia evreilor ce se încredeau în templul lor. Isus le-a spus că, dacă va fi dărâmat, El va ridica templul în trei zile. Evident, cum scrie Ioan, El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2:18-22).

Metafora aceasta a revenirii la viață după trei zile L-a urmărit până la răstignire. Acuza că El va ridica templul în trei zile apare din nou la momentul răstignirii în Matei 26:61 și 27:40 sau în Marcu 14:58 și Marcu 15:29.

Domnul Însuși le-a spus ucenicilor în repetate ocazii că va muri și că va învia „a treia zi” (Matei 16:21, 17:23, 20:19; Marcu 9:31; Luca 9:22, 18:33, 24:7), sau „după trei zile” (Marcu 8:31, 10:34). Pentru noi sună ciudat să spui că 3 zile = a 3-a zi, dar cred că ești de acord cu mine că Isus nu Se contrazice pe Sine.

Acest lucru a fost pe deplin înțeles de către ucenici, după cum avem dovada în dialogul din drumul spre Emaus. Cei doi ucenici împărtășesc Străinului faptul că „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri…” (Luca 24:21). (Observi că era a treia zi, iar Isus înviase deja. La fel mai jos).

Aceeași idee a fost confirmată de Isus, după înviere, când le-a spus că „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi” (Luca 24:46).

Mai departe ucenicii au predicat același lucru, că Isus „a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:4), sau „Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (Faptele apostolilor 10:40).

Vedem deci ideea repetată că Isus a înviat în timpul celei de-„a treia zi”.

Este uimitor că și dușmanii au știut același lucru, ba chiar s-au străduit să facă tot posibilul ca profeția să nu se împlinească. Venind la Pilat, a doua zi (sâmbătă), care vine după Ziua Pregătirii (vineri), ei au spus: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia” (Matei 27:62-63).

Este evident că au numărat zilele. Fusese Ziua Pregătirii când a murit Isus (Ioan 19:14, 19:31, 19:42). Ordinea este accentuată în Luca 23:54 „Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului.” Apoi a urmat ziua de Sabat, care a coincis cu Paștele („ziua aceea de Sabat era o zi mare”). Așa că se așteptau ca în ziua următoare după Sabat, a treia zi (vineri-sâmbătă-duminică), să se întâmple ceva.

I-au zis lui Pilat: „Dă poruncă, deci, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul, şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” (Matei 27:64)

Pus pe foaie, Isus a murit vineri spre apus, înainte de sfârșitul părții luminoase a unei zile (știi că ziua biblică se sfârșește și apoi începe o alta la apus de soare: „a fost o seară și a fost o dimineață”, zice Geneza 1). Așadar, vineri la apus de soare Isus era deja mort și îngropat. În noaptea aceea a stat în mormânt. La fel pe tot parcursul zilei de Sabat. În noaptea următoare de asemenea a fost în mormânt. Iar duminică dimineața a înviat.

Da, nu sunt trei zile și trei nopți. Nu sunt decât două nopți. Dar cele trei zile sunt – într-un calcul ce include partea ca întreg. În numărătoarea inclusivă, orice porțiune din ziua de vineri se pune ca o zi întreagă, orice porțiune din duminică se pune ca o zi întreagă. Ilustrez: dacă un bebeluș se naște la o dată anume în an, nu greșim nimic dacă spunem că e primul lui an de viață, deși nu a aniversat încă primul an. La fel e la înmormântare, se pune tot anul, chiar dacă decedatul nu a ajuns la împlinirea lui.

Am găsit mai mulți comentatori care ilustrează mai bogat că expresiile „după trei zile” / „trei zile și trei nopți” și „a treia zi” sunt interschimbabile. Vezi:

Câteva exemple biblice din Vechiul Testament (din linkurile de mai sus) cu privire la trei zile = a treia zi:

  • când Iosif i-a arestat pe frații săi, spune Scriptura că „i-a aruncat pe toţi, trei zile în temniţă” (Geneza 42:17). Doar că, atunci când i-a scos, Biblia numește că era „a treia zi” (v. 18).
  • Același model îl găsim în experiența lui Roboam, unde „după trei zile” echivalează cu „a treia zi” (2 Cronici 10:5-12).

Câteva exemple biblică cu privire la x zile și x nopți = x zile

  • Isus a postit 40 de zile și 40 de nopți, conform textului din Matei 4:2, în timp ce Marcu 1:13 scrie doar „40 de zile”.
  • Exemplul ideal, cu „trei zile și trei nopți”, este de găsit în postul ținut de Estera (4:16–5:1), care se încheie „a treia zi”, nu după a treia noapte, nu în a patra zi…

Închei deci în tonul acesta. Dacă Isus ar fi fost în mormânt fix „trei zile” și fix „trei nopți”, atunci cam în a câta zi ar fi înviat? Evident, în „a patra zi”. Nu vom găsi nicăieri în Scriptură expresia asta! Nici măcar o dată.

Hristos a înviat!

Anunțuri

Pocăiții se ajută (doar) între ei!…

Vă rog să mă ajutați, dacă puteți să ne spuneți unde pot găsi versete cu care să dovedesc la cineva de religie penticostală că Dumnezeu zice să îi ajutăm pe toți în nevoi, nu numai pe penticostali, dacă ești penticostal. Am ajuns cu cineva la o discuție și mi-a zis că ei se ajută între ei și că nu au dreptul să ajute pe alții din alte religii.

 

Cu aproape 25 de ani în urmă i-am spus unei mătuși ortodoxe despre faptul că am început să merg la adventiști… Mi-a răspuns, oarecum încântată pragmatic de alegerea mea, că „adventiștii se ajută între ei”. Aveam să o aflu mai târziu și să o confirm, fiind ajutat și ajutând pe alții. Este cumva o marcă a tuturor pocăiților, că se ajută între ei, iar baptiștii și penticostalii sunt în prima linie.

Dacă mă gândesc la versete care să se refere la subiectul acesta găsesc destule, desigur. Însă aș vrea să spun ceva, de la bun început – versetele și Biblia nu sunt date ca să dovedim cuiva ceva (unde „a dovedi” înseamnă a le închide gura). Cel mult putem să ne dovedim nouă. Celorlalți doar le prezentăm perspectiva noastră, așa cum înțelegem Biblia, lăsându-i pe ei să se decidă, lăsând ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze mai departe la inima lor. Și nu să le închidă gura, ci să le deschidă mintea și inima.

Hai să încerc cinci pasaje biblice, care să vorbească de la sine. Pot fi mai multe, pot fi mai puține.

Din înțelepciunea Vechiului Testament

„Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul îţi va răsplăti.” (Proverbele 25:21-22) Același text apare și în Noul Testament, în Romani 12:20.

Pe cine să ajuți? Nu doar pe al tău, nu doar pe străin, ci chiar pe vrăjmaș.

Elemente ale adevăratului post

„Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi.” (Isaia 58:6-8)

Nu găsesc aici nicio întrebare cu privire la religia sau credința semenului tău.

Predica de pe Muntele Fericirilor

„Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobicinuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:44-48)

Dacă îi iubim doar pe-ai noștri nu e nicio mare scofală. Abia când ieși din propria ogradă cu ajutorul (de orice natură ar fi el), atunci începe să se vadă creștinismul.

Pavel către galateni

„Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:9-10)

Cui să faci binele? „La toți”. Da, văd, că mai ales fraților în credință. Dar cele două nu se exclud, dimpotrivă. Vezi și mai jos…

Pavel către Timotei

„Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8)

Nu punem în cârca bisericii ajutorarea rudelor noastre, de ele trebuie să ne îngrijim noi. Pavel subliniază un derapaj, nu cumva să te dai credincios iar ai tăi să vină să ceară bisericii, pentru că tu nu-i ajuți.


Mă gândesc că ultimele două versete ar fi putut fi interpretate în cheia în care ai pus întrebarea. Dacă le citim atent, ele ne îndeamnă să ajutăm pe toți, pornind de la cercul cel mai strâns, al celor de sub același acoperiș cu tine, până la cei mai îndepărtați („la toți”).

Reiau un gând de la început. În general pocăiții se ajută între ei, în cadrul aceleiași biserici. E numai normal pentru orice comunitate unde oamenii împărtășesc aceleași perspective (sau limbă, rasă, cultură, religie etc.).

Știu și pot să confirm că pocăiții îi ajută și pe alții, care nu sunt de aceeași religie cu ei.

  • Am fost în Belgia, în stradă, în susținerea familiei Bodnariu (penticostali) și eram adunați de la multe și diferite biserici.
  • Am fost aceiași oameni în același loc și pentru susținerea altor familii, cum era Florin Barbu (ortodox).
  • Am ajutat la Biserica Adventistă din Dublin oameni care nu împărtășeau convingerile noastre religioase, și nu am fost singurii – Marian Popa (ortodox).
  • Am fost în centrul Dublinului împreună cu frați penticostali țigani și adventiști și am ajutat homeless people, oameni fără mâncare fără să îi întrebăm ce religie au.
  • Am fost la o întâlnire cu conducătorii bisericilor românești din Dublin și – trebuie să o spun tare – pastorul uneia dintre bisericile penticostale ne-a confirmat că oricine are nevoie de ajutor să le spună și ei ajută. Amin! Și jos pălăria.

De aceea, aș zice că ideea de „îi ajutăm doar pe ai noștri” nu-și are locul în biserica creștină, indiferent dacă sunt adventiști, penticostali, baptiști, catolici, ortodocși etc. Indiferent dacă sunt creștini sau musulmani, hinduși, budiști. Indiferent dacă sunt credincioși sau nu.

Poate că cei cu care ai discutat ar trebui să-și mai întrebe o dată frații de credință. Textele pe care le-am amintit noi sunt cunoscute și lor și cred că sunt puse în aplicare în orice biserică. Însă și ce spui îmi e cunoscut… și e posibil ca în ograda fiecărei biserici să fie și curente care spun să-i ajutăm doar pe ai noștri. Nu ne sunt străine nici cazurile în care, dacă cineva și-a schimbat credința, să fie de acum oaia neagră a familiei, a satului.

Mi-a plăcut ce mi-a spus mătușa mea, că „pocăiții se ajută între ei”. Mi-ar plăcea să fie la fel de cunoscut că pocăiții îi ajută și pe cei ce nu sunt de-ai lor. Eu știu că e așa. Mai trebuie însă să afle și lumea largă.

Cele Zece Porunci înainte de Sinai

Cititorii Bibliei știu că Cele Zece Porunci au fost date la Sinai, după ieșirea poporului Israel din Egipt. În primă fază, aceste porunci au fost aduse la cunoștința poporului în formă orală, fiind rostite de Însuși Dumnezeu (Exodul 20:1; vezi și v. 19) de pe înălțimea muntelui. Mai apoi, ele au fost aduse înaintea poporului în formă scrisă, de asemenea fiind inscripționate în piatră de Însuși Dumnezeu (Exodul 24:12; 34:1).

Aceste porunci au fost însă cunoscute de patriarhi, și înainte și după Potop, după cum vor arăta textele de mai jos.

Merită observat că, înainte de darea legii la Sinai, Dumnezeu i-a pus la probă pe evrei. Astfel, atunci când le-a dat mana din cer, în șase zile căzând mană și în a șaptea nu, Dumnezeu a spus lui Moise că face acest lucru poporului: „ca să-l pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu după Legea Mea” (Exodul 16:4). Era o lege ce urma să le fie dată sau una pe care o știau, dar o uitaseră, iar acum urma să le fie reamintită? Un răspuns clar găsim în același capitol, când Dumnezeu Se exprimă aproape exasperat: „Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?” (Exodul 16:28).

Fără îndoială că legile lui Dumnezeu erau cunoscute din vremea patriarhilor – vezi aprecierea pe care i-o face Dumnezeu lui Avraam:

„Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele.” (Geneza 26:5)

Lot a știut că homosexualitatea este o fărădelege (Geneza 19:7). Beția lui Noe a fost un păcat pentru care au plătit mai departe (Geneza 9:21,25). Noe a știut despre animale curate și necurate cu mult înainte de legea ceremonială din vremea lui Moise (Geneza 7:2; Leviticul 11). Poligamia lui Lameh, urmaș al lui Cain, a fost de asemenea un păcat (Geneza 4:23). Mergând mai înapoi în istorie, fără îndoială că poruncile au fost știute și în cer, pentru că Domnul Isus spune despre Satana: „El de la început a fost ucigaș […] este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44). De asemenea, în Apocalipsa găsim pe Satana prezentat drept „acela care înșală întreaga lume”, începând cu Eva și Adam (Apocalipsa 12:9; Geneza 3:13).

Să urmărim deci, prin câteva versete, modul în care poruncile lui Dumnezeu au fost știute, ascultate sau încălcate, înainte de momentul când au fost făcute cunoscute înaintea evreilor adunați la Muntele Sinai.

 

Porunca întâi

Exodul 20:2 – „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.”

  • Geneza 5:24 – „Enoh a umblat cu Dumnezeu”
  • Exodul 3:6 – „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”
  • Exodul 12:12 – „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului”

Porunca a doua

Exodul 20:4-6 – „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

  • Geneza 31:19 – „Rahela a furat idolii tatălui ei”
  • Geneza 31:30-35 – „de ce mi-ai furat dumnezeii mei?”
  • Geneza 35:2-4 – „scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru”
  • Exodul 3:6 – „Moise și-a ascuns fața, căci se temea să-L privească pe Dumnezeu”
  • Exodul 12:12 – „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului”

Porunca a treia

Exodul 20:7 – „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.”

  • Geneza 4:26 – „atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”
  • Geneza 24:3 – „te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeu pământului”
  • Exodul 5:2 – „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?…”

Porunca a patra

Exodul 20:8-11 – „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

  • Geneza 2:2-3 – „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o”
  • Exodul 16:23 – „Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului”
  • Exodul 16:28 – „Vedeți că Domnul v-a dat Sabatul”

Porunca a cincea

Exodul 20:12 – „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

  • Geneza 9:22 – „Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și a spus…”
  • Geneza 19:32 – „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin și să ne culcăm cu el”
  • Geneza 26:34-35 – „[nevestele lui Esau] au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac și Rebeca”
  • Geneza 35:22 – „Ruben s-a dus și s-a culcat cu Bilha, țiitoarea tatălui său. Și Israel a aflat”
  • Geneza 49:4 – „[Ruben] tu nu vei mai avea întâietatea. Căci te-ai suit în patul tatălui tău. Mi-ai spurcat patul suindu-te în el”

Porunca a șasea

Exodul 6:13 – „Să nu ucizi”

  • Geneza 4:8 – „Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât”
  • Geneza 4:15 – „Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare”
  • Geneza 27:41 – „Apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov”
  • Geneza 37:26 – „Ce vom câștiga să ucidem pe fratele nostru?”

Porunca a șaptea

Exodul 20:14 – „Să nu preacurvești”

  • „Geneza 19:5 – „scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei”
  • Geneza 19:32 – „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin și să ne culcăm cu el”
  • Geneza 35:22 – „Ruben s-a dus și s-a culcat cu Bilha, țiitoarea tatălui său. Și Israel a aflat”
  • Geneza 34:2 – „[Sihem] a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea și a necinstit-o”
  • Geneza 38:24 – „Tamar, noră-ta, a curvit”
  • Geneza 39:7 – „[Iosif] n-a voit să se culce și să se împreuneze cu ea”
  • Geneza 49:4 – „[Ruben] tu nu vei mai avea întâietatea. Căci te-ai suit în patul tatălui tău. Mi-ai spurcat patul suindu-te în el”

Porunca a opta

Exodul 20:15 – „Să nu furi”

  • Geneza 31:7 – „Tatăl vostru m-a înșelat – de zece ori mi-a schimbat simbria”
  • Geneza 31:19 – „Rahela a furat idolii tatălui ei”
  • Geneza 31:30-35 – „de ce mi-ai furat dumnezeii mei?”
  • Geneza 44:5 – „De ce ați furat paharul din care bea domnul meu?”
  • Geneza 44:8 – „Cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău?”

Porunca a noua

Exodul 20:16 – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”

  • Geneza 12:18-19 – „Pentru ce nu mi-ai spus că este nevastă-ta? De ce ai zis: Este sora mea?”
  • Geneza 18:15 – „Sara a tăgăduit și a zis: N-am râs. Căci i-a fost frică. Dar El a zis: Ba da, ai râs.”
  • Geneza 20:2 – „[Avraam] s-a temut să spună că [Sara] este nevastă-sa”
  • Geneza 26:7 – „[Lui Isaac] îi era frică să spună că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare”
  • Geneza 27:12 – „Voi trece drept mincinos înaintea lui”

Porunca a zecea

Exodul 20:17 – „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

  • Geneza 3:6 – „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit […] de dorit”
  • Geneza 20:6 – „Știu și Eu că ai lucrat cu inimă curată, de aceea te-am și ferit să păcătuiești împotriva Mea. Iată de ce nu am îngăduit să te atingi de ea”
  • Geneza 27:36 – „M-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi-născut și […] mi-a luat și binecuvântarea”

Să nu uităm că legea începe cu harul! „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei”. Așadar, Dumnezeu întâi a făcut pentru popor ceva, le-a dat viață și libertate, și apoi i-a cerut să-L asculte. Ascultarea poporului de legea lui Dumnezeu nu este altceva decât confirmarea faptului că L-au primit pe Dumnezeu.

Iar după ce Dumnezeu te scoate din casa robiei tale (pușcărie, droguri, vicii, relații nesănătoase etc.), apoi îți arată calea, adevărul și viața. Poruncile nu sunt interdicții „să nu cumva să…”, ci sunt mai degrabă direcții pentru o nouă viață în care: „tu nu vei ucide”, „tu nu vei fura”, „tu nu vei avea alți dumnezei”…

Închinare în duh și în adevăr

Întrebare: „Ce este aceea închinare în duh și în adevăr?”

 

Textul biblic

„Doamne” I-a zis femeia „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

„Femeie” i-a zis Isus „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:19-24)

  • Ioan 4:19-24 (dialogul între Isus și o femeie samariteană)
  • Cu alte cuvinte, întrebarea femeii este: unde să ne închinăm, la noi sau la voi?
  • Isus răspunde: închinarea nu ține de loc, ci de atitudine și de adevăr.

 

Contextul biblic

 Care era relația dintre samariteni și evrei?

  • Luca 17:16-18 (cei zece leproși, dintre care doar samariteanul mulțumește)
  • Luca 10:37 (pilda samariteanului milos)
  • Ioan 8:48 (Isus este văzut ca samaritean și demonizat)
  • Ioan 4:49 (iudeii n-au legături cu samaritenii)
  • Ioan 4:40-41 (Isus stă în casă la samariteni, mănâncă cu ei).

 

Ce știm din Biblie despre Samaria?

  • 1 Împărați 11:33 (pe vremea împăraților, după domnia lui Solomon, țara s-a rupt în două. Motivul principal a fost apostazia)
  • 1 Împărați 11:26-40 (Roboam a rămas cu două seminții, iar Ieroboam a preluat zece seminții.
  • 1 Împărați 11:31 (împăratul Ieroboam conduce cele 10 seminții din nord, Israelul, în timp ce în sud rămâne Iuda)
  • 1 Împărați 12:25-33 (Ieroboam duce poporul în rătăcire: idoli/viței, preoți ai lui, sărbători inventate)
  • 1 Împărați 16:23-24 (Samaria devine cetatea-capitală a Israelului)

 

Căderea Samariei sub asirieni

  • 2 Împărați 17. (ultimul împărat al lui Israel, Osea, a fost luat prizonier de Salmanasar, împăratul Asiriei)
  • 2 Împărați 17 (tot capitolul trebuie citit pentru a vedea păcatele care au dus la căderea Samariei, majoritatea având de-a face cu închinarea)
  • Spre exemplu: au urmat alte obiceiuri, păgânești (v. 8), au adoptat alți dumnezei (v. 7 și 16), au căzut în idolatrie (v. 10), s-au lepădat de credință (v. 15)… Punctul culminant este acela că și-au ars copiii în foc (v. 17). Autorul biblic scrie că „au făcut pe ascuns împotriva Domnului, Dumnezeului lor, lucruri care nu sunt bune” (2 Împărați 17:9). Cum adică, „pe ascuns”? Oare nu vede Domnul?…
  • 2 Împărați 18:27 (aveau o viziune limitată despre Dumnezeu)
  • 2 Împărați 17:20-23 și 18:11-12 (finalul trist al istoriei lor – plecarea în robia asiriană)
  • 2 Împărați 17:18 (nu mai rămâne decât seminția din sud, a lui Iuda – iudeii)

 

Noii samariteni (neamuri și religii amestecate)

  • 2 Împărați 17:24 (asirienii repopulează țara cu alte neamuri, păgâne)
  • 2 Împărați 17:29-31 (noua religie a samaritenilor este una amestecată)
  • 2 Împărați 17:32, 33-34, 41 (textele vorbesc despre amestec între religia adevărată și cea falsă)

 

La venirea din robie (după robia babiloniană a lui Iuda, de 70 de ani)

  • Neemia 4:1-2 (când să zidească cetatea, unii erau „ostașii Samariei”, alții erau „iudeii neputincioși”)
  • Neemia 4:4-5 (reacția lui Neemia față de samariteni)
  • Ezra 4:1 (Ezra îi numește pe samariteni „vrăjmași”)
  • Ezra 4:3 (samaritenii nu sunt lăsați să zidească alături de evrei cetatea Ierusalimului)

 

Revenind la vremea lui Isus

  • Femeia întreabă unde e locul adevărat de închinare, ori-ori – Muntele Garizim (Samaria) sau Muntele Sionului (Ierusalim).
  • Isus răspunde: nici-nici. Știa că Ierusalimul va fi dărâmat, Luca 21:6, după ce templul avea să nu mai fie locul de închinare (Luca 13:35; Luca 23:45).
  • „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți”. Faptele apostolilor 17 (tot capitolul vorbește despre închinare la „un dumnezeu necunoscut”). De asemenea, în capitol, Pavel punctează repetat că Dumnezeu nu are formă (ca idolii), nu este slujit de mâini omenești (preoți), nu locuiește în temple (ca zeii).
  • „Mântuirea vine de la iudei”. Religia adevărată (vezi Romani 3:1-2; 9:4-5, Evrei 1:1-2). Ei aveau Biblia, din ei avea să iasă Mesia.
  • „Închinătorii adevăraţi” (deci e clar că sunt și… neadevărați). Vezi unii neadevărați în Matei 7:21-23 (făcători de minuni). Vezi alții în Matei 15:8. Ca formă, păreau că se închină corect. În realitate… nu! Alții bolboroseau cuvinte repetate, păgânii (Matei 6:7), alții se rugau tare, să-i vadă lumea (Matei 6:5).
  • Dumnezeu „dorește” închinători adevărați, nu ca Iuda (Matei 26:49). De preferat un Toma (Ioan 20:28)
  • „Dumnezeu este Duh” – El este oriunde. Vede în ascuns, când te rogi în odăița ta (Matei 6:6).

 

La vremea sfârșitului

  • 2 Tesaloniceni 2:4 (antihristul va pretinde închinare)
  • Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina balaurului – Satana)
  • Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina fiarei politico-religioase care va conduce lumea)
  • Apocalipsa 13:8 (cei aleși, cei scriși în cartea vieții Mielului nu i se vor închina)
  • Apocalipsa 13:12 (fiara a doua, o putere creștină cu coarne de miel dar cu glas de balaur, va face ca toată lumea să se închine primei fiare)
  • Apocalipsa 13:15 (toți cei ce nu se vor închina fiarei vor fi condamnați la moarte)

 

Apelul final din partea lui Dumnezeu pentru închinarea adevărată

  • Apocalipsa 14:6-7 (închinați-vă Creatorului)
  • Apocalipsa 14:9 (cine se închină fiarei primește mânia lui Dumnezeu)

 

Împlinirea profeției

  • Apocalipsa 16:2 (plăgile vor cădea peste cei ce se închină fiarei)
  • Apocalipsa 20:4 (cei ce nu se închină fiarei vor primi mântuirea)

 

Concluzii

  • În cele 10 Porunci (Exodul 20) avem două porunci care vorbesc despre închinare. Porunca a doua ne spune cui să NU ne închinăm. Iar porunca a patra ne spune CÂND să ne închinăm lui Dumnezeu. Se pare că timpul închinării e mai important pentru Dumnezeu decât locul închinării.
  • Isus nu a vorbit decât de 2 ori despre închinare. Aici, cu femeia samariteană, și în pustia ispitirii, când Satana a cerut ca Isus să-i aducă închinare. Așadar, dacă urmăm sfatul lui Isus, El spune că (1) numai lui Dumnezeu să i te închini (Luca 4:8), iar (2) lui Dumnezeu să te închini „în duh” (nu în trup/formă) și „în adevăr” (nu în minciună) (Ioan 4:22-24).
  • În duh = fii conștient că Dumnezeu este oriunde, nu este legat de un loc (templu, munte), de un ritual (ce cuvinte să spui), de niște oameni (preoți), de niște forme (cu fața către)…
  • În adevăr = Fii conștient că trebuie să te închini Lui „în adevăr”, nu în minciună. Isus este calea, adevărul și viața (Ioan 14:6). În adevăr înseamnă în El, în Isus Hristos, în minciună înseamnă în Satana (Ioan 8:44). Să ne închinăm după cum spune Scriptura, căci Isus S-a rugat Tatălui pentru noi când a zis: „Sfințește-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Staruinta in Noul Testament

Cele mai reprezentative texte cu privire la „stăruință” regăsite în Noul Testament.

 

 

Faptele apostolilor 1:14  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.

Faptele apostolilor 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni.

Faptele apostolilor 6:4  Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”

Faptele apostolilor 13:43  Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu.

Faptele apostolilor 14:22  întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

Romani 2:7  Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea;

Romani 11:23  Şi chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi.

Romani 12:12  Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

2 Corinteni 8:4  Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.

Galateni 3:10  Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, Sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Efeseni 6:18  Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii,

Coloseni 4:2  Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.

Coloseni 4:12  Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentruca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.

1 Timotei 2:15  Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.

1 Timotei 4:16  Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.

1 Timotei 5:5  Cea cu adevărat văduvă, care a rămas singură, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, şi stăruieşte, zi şi noapte, în cereri şi rugăciuni.

2 Timotei 4:2  propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.

Evrei 12:1  Şi noi, deci, fiindcă Suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

Evrei 13:1  Stăruiţi în dragostea frăţească.

Iacov 1:25  Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.

Iacov 5:17  Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.

1 Petru 1:10  Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare.

Vorbirea în limbi (omenești), sau 5 > 10 000

(faoi labhairt i dteangacha – despre vorbirea în limbi)

 

Semn al creștinilor

Isus Hristos este primul care amintește vorbirea în limbi: „Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi” (Marcu 16:17). Așadar vorbirea în limbi avea să fie un „semn” prin care apostolii să fie „martori”, prin care să se realizeze înaintarea Evangheliei „în toată lumea”, „la orice făptură”, „în toate neamurile”, „până la marginile pământului” (Marcu 16:15; Matei 28:19; Faptele apostolilor 1:8). Este evident deci că vorbirea în limbi avea să fie un semn inteligibil, limbi înțelese de alți oameni, prin care să se vestească Evanghelia.

Cincizecimea

Prima ocazie a acestui „semn” a avut loc la scurt timp după aceea, în ziua Cincizecimii. Pe când apostolii erau toți adunați, „niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei, și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Faptele apostolilor 2:3-4).

În ce „alte limbi” au început să vorbească apostolii celor adunați la Cincizecime? Evident, în alte limbi decât cea folosită de toți iudeii veniți în Ierusalim… Căci „fiecare îi auzea vorbind în limba lui” (2:6). Uimiți, cei prezenți, prozeliții, (credincioși dintre „neamuri”) chiar se întrebau unii pe alții: „Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia dintre noi în limba noastră, în care ne-am născut?” (2:8). Sunt enumerate mai jos mai mult de 15 regiuni și neamuri în care se vorbeau diferite limbi (ex. egipteni, mezi, arabi, romani) și toți mărturiseau: „îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (2:11). Așadar este clar că apostolii vorbeau, predicau Evanghelia, lucrurile minunate ale planului lui Dumnezeu în cuvintele din diferitele limbi materne ale celor prezenți.

Dar oare de au spus unii din cei prezenți, disprețuitor, că „sunt plini de must”? (2:13). Atunci când un om beat încearcă să vorbească știm că i se împleticește limba. Poate că așa a sunat și pentru unii din cei prezenți acolo, cam cum am scris noi sub titlul documentului – faoi labhairt i dteangacha (care în limba irlandeză înseamnă „despre vorbirea în limbi”). În timp ce pentru unii cuvintele erau vestire de Evanghelie, răsunătoare armonii despre minunile divine, pentru alții era bolboroseală, motiv de batjocură…

Fenomenul vorbirii în limbi era așadar o împlinire a profeției lui Isus și un semnal de start al procesului de predicare a Evangheliei la toate neamurile. Ceea ce înainte ar fi fost o mare piedică pentru apostolii neștiutori de carte (vezi observația din Faptele apostolilor 4:13), acum era la fel de natural ca limba maternă – apostolii puteau vorbi în alte limbi, limbi străine, pentru a putea ajunge cu solia divină până la marginile pământului. Iar asta nu se putea împlini decât prin darul Duhului Sfânt.

La păgânul Corneliu

Nu la multă vreme după aceea vorbirea în limbi reapare într-un context diferit, la Cezareea. Dacă la Cincizecime era totul într-un cadru evreiesc (Ierusalim, sărbătoare iudaică, mulți pelerini evrei și mai puțini dintre neamuri), următoarea ocazie este într-o zonă străină, în casa unui roman, Corneliu, unde toți cei prezenți erau neiudei. După predicarea lui Petru în fața tuturor celor adunați în casa lui Corneliu (rude și prieteni ai acestuia) are loc o repetare a fenomenului de la Cincizecime: „Duhul Sfânt S-a coborât peste toți cei ce ascultau Cuvântul”. Evreii prezenți au fost uimiți conștientizând faptul că „darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:44-46).

Încă o dată aflăm că vorbirea în limbi era inteligibilă, ascultătorii conștientizând că cei ce vorbesc o fac „mărind pe Dumnezeu”. Încă o dată apostolii recunosc că cei din casa lui Corneliu „au primit Duhul Sfânt ca și noi” (4:47). Chiar înainte de botezul cu apă!

La iudeii credincioși, dar fără Isus

Cea de-a treia ocazie notată în Faptele apostolilor este în Efes (din nou în lumea mare), când niște ucenici primiseră doar botezul cu apă, dar nu și pe cel cu Duh Sfânt. Din altă perspectivă, după cum deduce Pavel imediat, ei primiseră doar vestirea lui Ioan, despre pocăință, dar nu și mesajul Evangheliei lui Isus Hristos (19:1-7) și făgăduința coborârii Duhului Sfânt cu daruri spirituale.

După ce apostolul Pavel și-a pus mâinile peste ei, „Duhul Sfânt S-a coborât peste ei și vorbeau în limbi și proroceau”. Este din nou repetat același lucru: cunoașterea lui Hristos se confirmă prin primirea Duhului, manifestată prin mai multe daruri spirituale. Pavel și alții prezenți au confirmat vorbirea în limbi și prorocia acestora – deci au fost manifestări vizibile, ce puteau fi evaluate ca atare ca acte supranaturale.

În Corint. Și numai în Corint.

În restul Noului Testament și al Bibliei, vorbirea în limbi nu mai apare decât în 1 Corinteni. Lucrul acesta este semnificativ – înseamnă că în Corint manifestarea darului vorbirii în limbi a creat oarecare probleme din moment ce apostolul Pavel îl abordează și îl reglementează aici și doar aici.

Darul vorbirii în limbi este unul dintre darurile Duhului Sfânt și este, ca toate celelalte, dat „spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7). Așadar, nu vorbesc pentru mine, ci pentru alții. Nu vorbesc fără ca alții să înțeleagă, ci tocmai ca ei să recepționeze mesajul respectiv. Pavel vorbește atât despre darul „feluritelor limbi” dar și despre cel al „tălmăcirii limbilor” (12:10). O limbă străină care este vorbită fără tălmăcire nu este un dar „spre folosul altora”…

În plus, apostolul întreabă: „Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” (12:30). Surprindem deci și ideea că nu este obligatoriu ca toți să aibă toate darurile… Nu sunt toți apostoli, nu sunt toți făcători de minuni. Ba chiar, se pare că există chiar o ierarhie a darurilor, căci apostolul îi îndeamnă „umblați după darurile cele mai bune” (12:31).

Capitolul 13 din 1 Corinteni este cunoscut tuturor pentru pledoaria făcută de apostol cu referire la dragoste. Nu întâmplător el începe chiar cu menționarea limbilor, arătând că, dacă un om nu are dragoste pentru ceilalți („spre folosul altora”), nu-i folosește la nimic să vorbească „în limbi omenești”, nici chiar „în limbi îngerești” (13:1).

Finalul de capitol reamintește că dragostea este mai presus de toate, căci „limbile vor înceta” (13:9). Și apoi, chiar la începutul capitolului 14, apostolul spune din nou: „urmăriți dragostea” (14:1). Citim printre rânduri că există riscul ca în biserică să vedem o manifestare a darurilor, dar… lipsită de dragoste. Că cei din Corint, ca și noi, puteau vorbi în limbi dar nu o făceau „spre folosul altora”, ci doar pentru a se da mari…

Mai ales să prorociți

Capitolul 14 din 1 Corinteni este practic o comparație între darul prorociei și darul vorbirii în limbi. Așa trebuie citit, așa trebuie înțeles. Este o comparație în care avem contraste depline ce urmăresc o aceeași idee – daruri primite „spre folosul altora”.

Este știut că pentru Pavel toate darurile sunt bune de urmărit, dar, subliniază el: „mai ales să prorociți”. Expresia aceasta apare de mai multe ori în capitol, și nu poate fi trecută cu vederea (vezi versetele 1, 5, 22, 39). Este ca și cum ar spune – uite, abordez chestiunea vorbirii în limbi, dar este ca și cum ne-am certa pe cine să ocupe locul 4, când discuția ar trebui să fie despre locul 1. Întrucât știm că prorocirea nu venea prin puterea omului – „căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21), înțelegem că Pavel le cere să fie supuși Domnului, ca El să vorbească prin ei.

Să urmărim deci contrastul între prorocie și vorbirea în limbi (nu ca și cum ar fi opuse, ci să le vedem caracteristicile și uzul/abuzul în Corint). (versetele 2-5)

Comparație între prorocie și vorbirea în limbi

  • Vorbirea în limbi: Cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu
  • Prorocia: Cine prorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor

La prima vedere acest verset uimește, pentru că pare a sugera ideea că cel ce vorbește în limbi nu are treabă cu oamenii… Nu uităm că vorbim despre daruri spirituale, date „spre folosul altora”. Nu uităm că darul vorbirii în limbi a fost dat pentru a duce Evanghelia la toate neamurile. Și atunci, ideea că „cel ce vorbește în alte limbi vorbește Domnului și nu oamenilor” este adevărată doar dacă nu este însoțită și de o traducere a vorbirii respective. (Vezi versetul 28).

  • Vorbirea în limbi: Nimeni nu-l înțelege și cu duhul el spune taine
  • Prorocia: Spre zidire, sfătuire și mângâiere

Cel ce vorbește în limbi spune taine pentru că… nu-l înțelege nimeni. Tainele lui Dumnezeu sunt descoperite poporului lui Dumnezeu (Daniel 2:18; 1 Corinteni 15:51; Efeseni 5:32; Coloseni 1:26; vezi și Apocalipsa ca „descoperire”). Vorbirea în limbi fără traducere te izolează, în schimb prorocia este pentru împărtășire, pentru consolidarea bisericii.

  • Vorbirea în limbi: Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși
  • Prorocia: Dar cine prorocește zidește sufletește biserica

Vorbirea în limbi fără tălmăcire, care să o facă spre folosul altora, este individualistă. Prorocia este spre binele întregii biserici.

Îndemnul lui Pavel la momentul acesta este deschis: „Aș dori ca toți să vorbiți în limbi, dar mai ales să prorociți”. După care apostolul face încă o dată o ierarhie „Cine prorocește este mai mare decât cine vorbește în alte limbi…” Este gata să anuleze comparația cu o singură excepție, o excepție care face ca cei doi să fie la fel, nu unul mai mare – „afară numai dacă tălmăcește aceste limbi”. Care e ideea? Un vorbitor în limbi al cărui mesaj este tradus pe înțelesul tuturor nu este inferior unui proroc. „Pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (14:5). Încă o dată este subliniată aceeași idee „spre folosul altora”.

Ta-ta-ta-ta!

Urmează o ilustrare a unui caz în care apostolul ar veni la ei și le-ar vorbi „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” dar într-o limbă pe care ei nu ar cunoaște-o. „De ce folos v-aș fi eu dacă aș veni la voi vorbind în alte limbi și dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici prorocie, nici învățătură?” (14:6) Pentru apostol predicarea în alte limbi trebuie să fie luminătoare de minte, să aducă o descoperire, o cunoștință, o învățătură despre Dumnezeu.

Firul logic al apostolului ne duce spre o a doua ilustrație, de data aceasta prin instrumente muzicale, arătând că o piesă muzicală sau un sunet de alarmă trebuie să aibă sens, să fie inteligibil, să transmită un mesaj sau un semnal anume. Să se recunoască piesa…, am zice, dacă ar fi vorba de muzică. Să se știe ce alarmă sună, am zice, dacă am reciti azi cuvintele lui Pavel: „Dacă trâmbița dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (14:8). Și apoi tot el întreabă: „Tot așa și voi, dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți?” (14:9) Important este să se priceapă ceea ce se spune, altfel e vorbărie goală. Nu e de mirare că în finalul ilustrației apostolul dă un prim verdict: fără tălmăcire „parcă ați vorbi în vânt…”

Pavel afirmă mai departe că „sunt multe feluri de limbi în lume, totuși niciuna din ele nu este fără sunete înțelese” (14:10). Înțelese de cine? Evident, de vorbitorii acelei limbi. Și pentru ceilalți cum sună? Cam „străineză”… „Dar dacă nu cunosc înțelesul sunetului, voi fi ca un străin pentru cel ce vorbește, și cel ce vorbește va fi ca un străin pentru mine” (14:11). Apostolul nu vrea „străini” în biserică, ci oameni care să împărtășească același mesaj, același adevăr mântuitor.

Nu traduce nimeni? Atunci stai jos!

De aici mai departe Pavel este hotărât: să nu existe vorbire în limbi fără traducerea ei. „Cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul s-o tălmăcească” (14:13). Cele două trebuie deci să meargă împreună, doar așa zidesc biserica, altfel e doar un show. Și, din păcate, e cel care poate fi contrafăcut cel mai ușor și care… nu te costă nimic. Darul ajutorărilor te costă (casă, haine, mâncare, bani), darul cârmuirii te costă (timp, planuri, sacrificii), darul vindecării cere să faci minunea sau… să o lași baltă.

Revenind, ce e de făcut dacă nu există și darul complementar, al tălmăcirii?

Să zicem că într-o biserică vorbitorul sau cântărețul îi pune pe cei prezenți să repete alături de el niște cuvinte, spre exemplu „Kumbaya”. Nu toți cei din sală știu ce se spune acolo, dar sună bine… Sau poate că într-o ocazie un vorbitor se roagă într-o altă limbă (că îi e mai ușor, mai intim așa) și spunem și noi „amin” la finalul rugăciunii lui. O spunem de politețe, că n-am înțeles o boabă. Avem totuși credința că a zis de bine… Desigur, pe limba lui spunem/confirmăm lucruri frumoase, dar pentru mintea noastră nu a fost decât o turuială de cuvinte neînțelese. Deci „dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod” (14:14). Pavel ne întreabă deschis: „Cum va răspunde „Amin” la mulțumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu știe ce spui?” (14:16). Păi da, ar zice corinteanul, dar de ce să fie supărare, că doar… am spus lucruri frumoase, și despre Dumnezeu. „Negreșit, tu mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufletește” (14:17). Din nou ideea ca acest dar să fie manifestat „spre folosul altora”.

Eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toți

Apostolul dă apoi un exemplu excelent – exemplul personal. „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți” (14:18).

Poate fi vorba de numărul de limbi, poate fi vorba de ocaziile nenumărate de a vorbi în alte limbi, pe măsură ce călătorea în tot restul Europei și Asiei. Dar mai este ceva – Pavel știa mai bine ca toți cum se manifesta darul limbilor, nu trebuia să îi explice nimeni cum stau lucrurile. Ca atare el dă și formula (pe care noi am pus-o în titlul acestui document): 5 > 10 000. „În biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă…” (14:19). Din nou ideea „spre folosul altora”. Mai bine cinci cuvinte din care să se hrănească spiritual și alții, decât zece mii de cuvinte străine, filosofice, teologice din care nu se alege cu ceva decât… vedeta (pardon, vorbitorul).

Comparația, reloaded (sic!)

Urmează o a doua comparație între prorocie și vorbirea în limbi (versetele 20-25). Încă o dată apostolul trage un semnal de alarmă referitor la situația din Corint: „nu fiți copii la minte”. Nu avem cum să nu citim printre rânduri că acești corinteni sau măcar unii dintre ei se cam „prosteau” unii pe alții cu manifestări supranaturale incomplete, ce se pretindeau a fi manifestări ale darurilor Duhului Sfânt.

  • Vorbirea în limbi: Limbile sunt un semn pentru necredincioși
  • Prorocia: Prorocia este un semn pentru credincioși

La ce „credincioși” sau „necredincioși” face referire apostolul aici? Unii cred că e vorba despre necredincioși în sensul de păgâni, oameni la care nu a ajuns Evanghelia, iar prorocia s-ar adresa celor veniți deja în biserică. Totuși, textul citat de Pavel din Vechiul Testament ne arată că lucrurile stau altfel. E vorba de cei care nu au ascultat cuvântul Domnului rostit în modul obișnuit. Spre exemplu, dacă nu au ascultat de Ieremia sau Ezechiel, care vesteau în limba evreiască pocăința (spre a nu ajunge în Babilon), vor asculta de poruncile haldeilor lui Nebucadnețar, care îi vor duce robi în Babilon. Cine nu a știut despre venirea lui Mesia din Daniel 9 avea să o afle de pe buzele magilor din Răsărit. În ceea ce privește vestirea Evangheliei, dacă nu au ascultat de Isus, vor auzi cu urechile lor (ex. la Cincizecime) cum ucenicii Lui vor vesti în limbi străine adevărul lui Dumnezeu altor neamuri și acestea se vor pocăi, în timp ce poporul ales nu…

  • Vorbirea în limbi: Dacă toți ar vorbi în limbi și intră unul fără daruri sau necredincios, ar spune că sunteți nebuni.
  • Prorocia: Dacă toți prorocesc și intră un necredincios sau fără daruri, este încredințat și judecat de toți.

În prima ocazie, într-o sală unde toți vorbesc în limbi dar nu sunt și urechi de auzit (în tălmăcire), vizitatorul ar auzi o babilonie. Concret, în cuvintele dure ale lui Pavel, „ar zice că sunteți nebuni”. Iată ce risc enorm, ca biserica lui Dumnezeu să fie asemuită cu un spital de nebuni…

În timp ce, dacă ar auzi o prorocie, „tainele inimii lui sunt descoperite”. Și atunci ar mărturisi că Dumnezeu este în mijlocul bisericii respective. Iată ce ocazie unică, să-L descoperi pe Dumnezeul cerurilor în mica ta biserică.

Cum se îndreaptă situația?

„Ce este de făcut atunci, fraților?” (14:26). Expresia-cheie este „zidirea sufletească” (un alt fel de a spune „spre folosul altora”).

„Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând, și unul să tălmăcească” (14:27). Regulile puse de Pavel sunt de bun-simț:

  1. este vorba de moderație (2 vorbitori, cel mult 3),
  2. de o desfășurare în ordine (la rând, nu simultan), și mai ales de
  3. înțelegere a celor spuse (traducerea). Fără traducător este babilonie curată: „Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în biserică” (14:28). Sunt cuvinte dure, căluș, dar reflectă o realitate. Decât să fie ospiciu, unde vorbesc toți, care cum vrea, mai bine să fie muțenie spre rugăciune – mai bine taci pentru Dumnezeu decât să spui vorbe neînțelese ca din partea Lui.

Păi și cu darul cum rămâne? Pavel nu-l împiedică ci spune despre posesorul lui: „să-și vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu” (14:28).

Încheierea capitolului este pe aceeași linie: „Astfel, deci, fraților, râvniți după prorocire, fără să împiedicați vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială” (14:39-40). Pavel reafirmă că prorocia e mai presus ca vorbirea în limbi, dar și că vorbirea în limbi are rolul și locul ei. El reamintește că toate trebuie să se facă fără abuzuri, fiecare urmând o rânduială, dând prioritate altuia. Spre folosul altora…

Concluzii

  • Darul spiritual al vorbirii în limbi a fost afirmat de Isus și s-a împlinit în viața bisericii încă din primele zile ale istoriei ei, prin coborârea Duhului Sfânt.
  • Darul spiritual al vorbirii în limbi implică vorbirea în limbi străine pentru înaintarea Evangheliei, care să fie astfel predicată la toate neamurile.
  • Darul spiritual al vorbirii în limbi trebuie să se manifeste în limbi inteligibile, însoțit de traducere, ca să fie spre folosul ascultătorilor și zidirea bisericii.