Cele Zece Porunci înainte de Sinai

Cititorii Bibliei știu că Cele Zece Porunci au fost date la Sinai, după ieșirea poporului Israel din Egipt. În primă fază, aceste porunci au fost aduse la cunoștința poporului în formă orală, fiind rostite de Însuși Dumnezeu (Exodul 20:1; vezi și v. 19) de pe înălțimea muntelui. Mai apoi, ele au fost aduse înaintea poporului în formă scrisă, de asemenea fiind inscripționate în piatră de Însuși Dumnezeu (Exodul 24:12; 34:1).

Aceste porunci au fost însă cunoscute de patriarhi, și înainte și după Potop, după cum vor arăta textele de mai jos.

Merită observat că, înainte de darea legii la Sinai, Dumnezeu i-a pus la probă pe evrei. Astfel, atunci când le-a dat mana din cer, în șase zile căzând mană și în a șaptea nu, Dumnezeu a spus lui Moise că face acest lucru poporului: „ca să-l pun la încercare și să văd dacă va umbla sau nu după Legea Mea” (Exodul 16:4). Era o lege ce urma să le fie dată sau una pe care o știau, dar o uitaseră, iar acum urma să le fie reamintită? Un răspuns clar găsim în același capitol, când Dumnezeu Se exprimă aproape exasperat: „Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?” (Exodul 16:28).

Fără îndoială că legile lui Dumnezeu erau cunoscute din vremea patriarhilor – vezi aprecierea pe care i-o face Dumnezeu lui Avraam:

„Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele.” (Geneza 26:5)

Lot a știut că homosexualitatea este o fărădelege (Geneza 19:7). Beția lui Noe a fost un păcat pentru care au plătit mai departe (Geneza 9:21,25). Noe a știut despre animale curate și necurate cu mult înainte de legea ceremonială din vremea lui Moise (Geneza 7:2; Leviticul 11). Poligamia lui Lameh, urmaș al lui Cain, a fost de asemenea un păcat (Geneza 4:23). Mergând mai înapoi în istorie, fără îndoială că poruncile au fost știute și în cer, pentru că Domnul Isus spune despre Satana: „El de la început a fost ucigaș […] este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44). De asemenea, în Apocalipsa găsim pe Satana prezentat drept „acela care înșală întreaga lume”, începând cu Eva și Adam (Apocalipsa 12:9; Geneza 3:13).

Să urmărim deci, prin câteva versete, modul în care poruncile lui Dumnezeu au fost știute, ascultate sau încălcate, înainte de momentul când au fost făcute cunoscute înaintea evreilor adunați la Muntele Sinai.

 

Porunca întâi

Exodul 20:2 – „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.”

  • Geneza 5:24 – „Enoh a umblat cu Dumnezeu”
  • Exodul 3:6 – „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”
  • Exodul 12:12 – „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului”

Porunca a doua

Exodul 20:4-6 – „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

  • Geneza 31:19 – „Rahela a furat idolii tatălui ei”
  • Geneza 31:30-35 – „de ce mi-ai furat dumnezeii mei?”
  • Geneza 35:2-4 – „scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru”
  • Exodul 3:6 – „Moise și-a ascuns fața, căci se temea să-L privească pe Dumnezeu”
  • Exodul 12:12 – „voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului”

Porunca a treia

Exodul 20:7 – „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.”

  • Geneza 4:26 – „atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”
  • Geneza 24:3 – „te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeu pământului”
  • Exodul 5:2 – „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?…”

Porunca a patra

Exodul 20:8-11 – „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

  • Geneza 2:2-3 – „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o”
  • Exodul 16:23 – „Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului”
  • Exodul 16:28 – „Vedeți că Domnul v-a dat Sabatul”

Porunca a cincea

Exodul 20:12 – „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

  • Geneza 9:22 – „Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și a spus…”
  • Geneza 19:32 – „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin și să ne culcăm cu el”
  • Geneza 26:34-35 – „[nevestele lui Esau] au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac și Rebeca”
  • Geneza 35:22 – „Ruben s-a dus și s-a culcat cu Bilha, țiitoarea tatălui său. Și Israel a aflat”
  • Geneza 49:4 – „[Ruben] tu nu vei mai avea întâietatea. Căci te-ai suit în patul tatălui tău. Mi-ai spurcat patul suindu-te în el”

Porunca a șasea

Exodul 6:13 – „Să nu ucizi”

  • Geneza 4:8 – „Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât”
  • Geneza 4:15 – „Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare”
  • Geneza 27:41 – „Apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov”
  • Geneza 37:26 – „Ce vom câștiga să ucidem pe fratele nostru?”

Porunca a șaptea

Exodul 20:14 – „Să nu preacurvești”

  • „Geneza 19:5 – „scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei”
  • Geneza 19:32 – „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin și să ne culcăm cu el”
  • Geneza 35:22 – „Ruben s-a dus și s-a culcat cu Bilha, țiitoarea tatălui său. Și Israel a aflat”
  • Geneza 34:2 – „[Sihem] a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea și a necinstit-o”
  • Geneza 38:24 – „Tamar, noră-ta, a curvit”
  • Geneza 39:7 – „[Iosif] n-a voit să se culce și să se împreuneze cu ea”
  • Geneza 49:4 – „[Ruben] tu nu vei mai avea întâietatea. Căci te-ai suit în patul tatălui tău. Mi-ai spurcat patul suindu-te în el”

Porunca a opta

Exodul 20:15 – „Să nu furi”

  • Geneza 31:7 – „Tatăl vostru m-a înșelat – de zece ori mi-a schimbat simbria”
  • Geneza 31:19 – „Rahela a furat idolii tatălui ei”
  • Geneza 31:30-35 – „de ce mi-ai furat dumnezeii mei?”
  • Geneza 44:5 – „De ce ați furat paharul din care bea domnul meu?”
  • Geneza 44:8 – „Cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău?”

Porunca a noua

Exodul 20:16 – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”

  • Geneza 12:18-19 – „Pentru ce nu mi-ai spus că este nevastă-ta? De ce ai zis: Este sora mea?”
  • Geneza 18:15 – „Sara a tăgăduit și a zis: N-am râs. Căci i-a fost frică. Dar El a zis: Ba da, ai râs.”
  • Geneza 20:2 – „[Avraam] s-a temut să spună că [Sara] este nevastă-sa”
  • Geneza 26:7 – „[Lui Isaac] îi era frică să spună că este nevastă-sa, ca să nu-l omoare”
  • Geneza 27:12 – „Voi trece drept mincinos înaintea lui”

Porunca a zecea

Exodul 20:17 – „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

  • Geneza 3:6 – „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit […] de dorit”
  • Geneza 20:6 – „Știu și Eu că ai lucrat cu inimă curată, de aceea te-am și ferit să păcătuiești împotriva Mea. Iată de ce nu am îngăduit să te atingi de ea”
  • Geneza 27:36 – „M-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi-născut și […] mi-a luat și binecuvântarea”

Să nu uităm că legea începe cu harul! „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei”. Așadar, Dumnezeu întâi a făcut pentru popor ceva, le-a dat viață și libertate, și apoi i-a cerut să-L asculte. Ascultarea poporului de legea lui Dumnezeu nu este altceva decât confirmarea faptului că L-au primit pe Dumnezeu.

Iar după ce Dumnezeu te scoate din casa robiei tale (pușcărie, droguri, vicii, relații nesănătoase etc.), apoi îți arată calea, adevărul și viața. Poruncile nu sunt interdicții „să nu cumva să…”, ci sunt mai degrabă direcții pentru o nouă viață în care: „tu nu vei ucide”, „tu nu vei fura”, „tu nu vei avea alți dumnezei”…

Anunțuri

Închinare în duh și în adevăr

Întrebare: „Ce este aceea închinare în duh și în adevăr?”

 

Textul biblic

„Doamne” I-a zis femeia „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

„Femeie” i-a zis Isus „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:19-24)

  • Ioan 4:19-24 (dialogul între Isus și o femeie samariteană)
  • Cu alte cuvinte, întrebarea femeii este: unde să ne închinăm, la noi sau la voi?
  • Isus răspunde: închinarea nu ține de loc, ci de atitudine și de adevăr.

 

Contextul biblic

 Care era relația dintre samariteni și evrei?

  • Luca 17:16-18 (cei zece leproși, dintre care doar samariteanul mulțumește)
  • Luca 10:37 (pilda samariteanului milos)
  • Ioan 8:48 (Isus este văzut ca samaritean și demonizat)
  • Ioan 4:49 (iudeii n-au legături cu samaritenii)
  • Ioan 4:40-41 (Isus stă în casă la samariteni, mănâncă cu ei).

 

Ce știm din Biblie despre Samaria?

  • 1 Împărați 11:33 (pe vremea împăraților, după domnia lui Solomon, țara s-a rupt în două. Motivul principal a fost apostazia)
  • 1 Împărați 11:26-40 (Roboam a rămas cu două seminții, iar Ieroboam a preluat zece seminții.
  • 1 Împărați 11:31 (împăratul Ieroboam conduce cele 10 seminții din nord, Israelul, în timp ce în sud rămâne Iuda)
  • 1 Împărați 12:25-33 (Ieroboam duce poporul în rătăcire: idoli/viței, preoți ai lui, sărbători inventate)
  • 1 Împărați 16:23-24 (Samaria devine cetatea-capitală a Israelului)

 

Căderea Samariei sub asirieni

  • 2 Împărați 17. (ultimul împărat al lui Israel, Osea, a fost luat prizonier de Salmanasar, împăratul Asiriei)
  • 2 Împărați 17 (tot capitolul trebuie citit pentru a vedea păcatele care au dus la căderea Samariei, majoritatea având de-a face cu închinarea)
  • Spre exemplu: au urmat alte obiceiuri, păgânești (v. 8), au adoptat alți dumnezei (v. 7 și 16), au căzut în idolatrie (v. 10), s-au lepădat de credință (v. 15)… Punctul culminant este acela că și-au ars copiii în foc (v. 17). Autorul biblic scrie că „au făcut pe ascuns împotriva Domnului, Dumnezeului lor, lucruri care nu sunt bune” (2 Împărați 17:9). Cum adică, „pe ascuns”? Oare nu vede Domnul?…
  • 2 Împărați 18:27 (aveau o viziune limitată despre Dumnezeu)
  • 2 Împărați 17:20-23 și 18:11-12 (finalul trist al istoriei lor – plecarea în robia asiriană)
  • 2 Împărați 17:18 (nu mai rămâne decât seminția din sud, a lui Iuda – iudeii)

 

Noii samariteni (neamuri și religii amestecate)

  • 2 Împărați 17:24 (asirienii repopulează țara cu alte neamuri, păgâne)
  • 2 Împărați 17:29-31 (noua religie a samaritenilor este una amestecată)
  • 2 Împărați 17:32, 33-34, 41 (textele vorbesc despre amestec între religia adevărată și cea falsă)

 

La venirea din robie (după robia babiloniană a lui Iuda, de 70 de ani)

  • Neemia 4:1-2 (când să zidească cetatea, unii erau „ostașii Samariei”, alții erau „iudeii neputincioși”)
  • Neemia 4:4-5 (reacția lui Neemia față de samariteni)
  • Ezra 4:1 (Ezra îi numește pe samariteni „vrăjmași”)
  • Ezra 4:3 (samaritenii nu sunt lăsați să zidească alături de evrei cetatea Ierusalimului)

 

Revenind la vremea lui Isus

  • Femeia întreabă unde e locul adevărat de închinare, ori-ori – Muntele Garizim (Samaria) sau Muntele Sionului (Ierusalim).
  • Isus răspunde: nici-nici. Știa că Ierusalimul va fi dărâmat, Luca 21:6, după ce templul avea să nu mai fie locul de închinare (Luca 13:35; Luca 23:45).
  • „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți”. Faptele apostolilor 17 (tot capitolul vorbește despre închinare la „un dumnezeu necunoscut”). De asemenea, în capitol, Pavel punctează repetat că Dumnezeu nu are formă (ca idolii), nu este slujit de mâini omenești (preoți), nu locuiește în temple (ca zeii).
  • „Mântuirea vine de la iudei”. Religia adevărată (vezi Romani 3:1-2; 9:4-5, Evrei 1:1-2). Ei aveau Biblia, din ei avea să iasă Mesia.
  • „Închinătorii adevăraţi” (deci e clar că sunt și… neadevărați). Vezi unii neadevărați în Matei 7:21-23 (făcători de minuni). Vezi alții în Matei 15:8. Ca formă, păreau că se închină corect. În realitate… nu! Alții bolboroseau cuvinte repetate, păgânii (Matei 6:7), alții se rugau tare, să-i vadă lumea (Matei 6:5).
  • Dumnezeu „dorește” închinători adevărați, nu ca Iuda (Matei 26:49). De preferat un Toma (Ioan 20:28)
  • „Dumnezeu este Duh” – El este oriunde. Vede în ascuns, când te rogi în odăița ta (Matei 6:6).

 

La vremea sfârșitului

  • 2 Tesaloniceni 2:4 (antihristul va pretinde închinare)
  • Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina balaurului – Satana)
  • Apocalipsa 13:4 (oamenii se vor închina fiarei politico-religioase care va conduce lumea)
  • Apocalipsa 13:8 (cei aleși, cei scriși în cartea vieții Mielului nu i se vor închina)
  • Apocalipsa 13:12 (fiara a doua, o putere creștină cu coarne de miel dar cu glas de balaur, va face ca toată lumea să se închine primei fiare)
  • Apocalipsa 13:15 (toți cei ce nu se vor închina fiarei vor fi condamnați la moarte)

 

Apelul final din partea lui Dumnezeu pentru închinarea adevărată

  • Apocalipsa 14:6-7 (închinați-vă Creatorului)
  • Apocalipsa 14:9 (cine se închină fiarei primește mânia lui Dumnezeu)

 

Împlinirea profeției

  • Apocalipsa 16:2 (plăgile vor cădea peste cei ce se închină fiarei)
  • Apocalipsa 20:4 (cei ce nu se închină fiarei vor primi mântuirea)

 

Concluzii

  • În cele 10 Porunci (Exodul 20) avem două porunci care vorbesc despre închinare. Porunca a doua ne spune cui să NU ne închinăm. Iar porunca a patra ne spune CÂND să ne închinăm lui Dumnezeu. Se pare că timpul închinării e mai important pentru Dumnezeu decât locul închinării.
  • Isus nu a vorbit decât de 2 ori despre închinare. Aici, cu femeia samariteană, și în pustia ispitirii, când Satana a cerut ca Isus să-i aducă închinare. Așadar, dacă urmăm sfatul lui Isus, El spune că (1) numai lui Dumnezeu să i te închini (Luca 4:8), iar (2) lui Dumnezeu să te închini „în duh” (nu în trup/formă) și „în adevăr” (nu în minciună) (Ioan 4:22-24).
  • În duh = fii conștient că Dumnezeu este oriunde, nu este legat de un loc (templu, munte), de un ritual (ce cuvinte să spui), de niște oameni (preoți), de niște forme (cu fața către)…
  • În adevăr = Fii conștient că trebuie să te închini Lui „în adevăr”, nu în minciună. Isus este calea, adevărul și viața (Ioan 14:6). În adevăr înseamnă în El, în Isus Hristos, în minciună înseamnă în Satana (Ioan 8:44). Să ne închinăm după cum spune Scriptura, căci Isus S-a rugat Tatălui pentru noi când a zis: „Sfințește-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Vorbirea în limbi (omenești), sau 5 > 10 000

(faoi labhairt i dteangacha – despre vorbirea în limbi)

 

Semn al creștinilor

Isus Hristos este primul care amintește vorbirea în limbi: „Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi” (Marcu 16:17). Așadar vorbirea în limbi avea să fie un „semn” prin care apostolii să fie „martori”, prin care să se realizeze înaintarea Evangheliei „în toată lumea”, „la orice făptură”, „în toate neamurile”, „până la marginile pământului” (Marcu 16:15; Matei 28:19; Faptele apostolilor 1:8). Este evident deci că vorbirea în limbi avea să fie un semn inteligibil, limbi înțelese de alți oameni, prin care să se vestească Evanghelia.

Cincizecimea

Prima ocazie a acestui „semn” a avut loc la scurt timp după aceea, în ziua Cincizecimii. Pe când apostolii erau toți adunați, „niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei, și s-au așezat câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Faptele apostolilor 2:3-4).

În ce „alte limbi” au început să vorbească apostolii celor adunați la Cincizecime? Evident, în alte limbi decât cea folosită de toți iudeii veniți în Ierusalim… Căci „fiecare îi auzea vorbind în limba lui” (2:6). Uimiți, cei prezenți, prozeliții, (credincioși dintre „neamuri”) chiar se întrebau unii pe alții: „Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia dintre noi în limba noastră, în care ne-am născut?” (2:8). Sunt enumerate mai jos mai mult de 15 regiuni și neamuri în care se vorbeau diferite limbi (ex. egipteni, mezi, arabi, romani) și toți mărturiseau: „îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (2:11). Așadar este clar că apostolii vorbeau, predicau Evanghelia, lucrurile minunate ale planului lui Dumnezeu în cuvintele din diferitele limbi materne ale celor prezenți.

Dar oare de au spus unii din cei prezenți, disprețuitor, că „sunt plini de must”? (2:13). Atunci când un om beat încearcă să vorbească știm că i se împleticește limba. Poate că așa a sunat și pentru unii din cei prezenți acolo, cam cum am scris noi sub titlul documentului – faoi labhairt i dteangacha (care în limba irlandeză înseamnă „despre vorbirea în limbi”). În timp ce pentru unii cuvintele erau vestire de Evanghelie, răsunătoare armonii despre minunile divine, pentru alții era bolboroseală, motiv de batjocură…

Fenomenul vorbirii în limbi era așadar o împlinire a profeției lui Isus și un semnal de start al procesului de predicare a Evangheliei la toate neamurile. Ceea ce înainte ar fi fost o mare piedică pentru apostolii neștiutori de carte (vezi observația din Faptele apostolilor 4:13), acum era la fel de natural ca limba maternă – apostolii puteau vorbi în alte limbi, limbi străine, pentru a putea ajunge cu solia divină până la marginile pământului. Iar asta nu se putea împlini decât prin darul Duhului Sfânt.

La păgânul Corneliu

Nu la multă vreme după aceea vorbirea în limbi reapare într-un context diferit, la Cezareea. Dacă la Cincizecime era totul într-un cadru evreiesc (Ierusalim, sărbătoare iudaică, mulți pelerini evrei și mai puțini dintre neamuri), următoarea ocazie este într-o zonă străină, în casa unui roman, Corneliu, unde toți cei prezenți erau neiudei. După predicarea lui Petru în fața tuturor celor adunați în casa lui Corneliu (rude și prieteni ai acestuia) are loc o repetare a fenomenului de la Cincizecime: „Duhul Sfânt S-a coborât peste toți cei ce ascultau Cuvântul”. Evreii prezenți au fost uimiți conștientizând faptul că „darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:44-46).

Încă o dată aflăm că vorbirea în limbi era inteligibilă, ascultătorii conștientizând că cei ce vorbesc o fac „mărind pe Dumnezeu”. Încă o dată apostolii recunosc că cei din casa lui Corneliu „au primit Duhul Sfânt ca și noi” (4:47). Chiar înainte de botezul cu apă!

La iudeii credincioși, dar fără Isus

Cea de-a treia ocazie notată în Faptele apostolilor este în Efes (din nou în lumea mare), când niște ucenici primiseră doar botezul cu apă, dar nu și pe cel cu Duh Sfânt. Din altă perspectivă, după cum deduce Pavel imediat, ei primiseră doar vestirea lui Ioan, despre pocăință, dar nu și mesajul Evangheliei lui Isus Hristos (19:1-7) și făgăduința coborârii Duhului Sfânt cu daruri spirituale.

După ce apostolul Pavel și-a pus mâinile peste ei, „Duhul Sfânt S-a coborât peste ei și vorbeau în limbi și proroceau”. Este din nou repetat același lucru: cunoașterea lui Hristos se confirmă prin primirea Duhului, manifestată prin mai multe daruri spirituale. Pavel și alții prezenți au confirmat vorbirea în limbi și prorocia acestora – deci au fost manifestări vizibile, ce puteau fi evaluate ca atare ca acte supranaturale.

În Corint. Și numai în Corint.

În restul Noului Testament și al Bibliei, vorbirea în limbi nu mai apare decât în 1 Corinteni. Lucrul acesta este semnificativ – înseamnă că în Corint manifestarea darului vorbirii în limbi a creat oarecare probleme din moment ce apostolul Pavel îl abordează și îl reglementează aici și doar aici.

Darul vorbirii în limbi este unul dintre darurile Duhului Sfânt și este, ca toate celelalte, dat „spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7). Așadar, nu vorbesc pentru mine, ci pentru alții. Nu vorbesc fără ca alții să înțeleagă, ci tocmai ca ei să recepționeze mesajul respectiv. Pavel vorbește atât despre darul „feluritelor limbi” dar și despre cel al „tălmăcirii limbilor” (12:10). O limbă străină care este vorbită fără tălmăcire nu este un dar „spre folosul altora”…

În plus, apostolul întreabă: „Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” (12:30). Surprindem deci și ideea că nu este obligatoriu ca toți să aibă toate darurile… Nu sunt toți apostoli, nu sunt toți făcători de minuni. Ba chiar, se pare că există chiar o ierarhie a darurilor, căci apostolul îi îndeamnă „umblați după darurile cele mai bune” (12:31).

Capitolul 13 din 1 Corinteni este cunoscut tuturor pentru pledoaria făcută de apostol cu referire la dragoste. Nu întâmplător el începe chiar cu menționarea limbilor, arătând că, dacă un om nu are dragoste pentru ceilalți („spre folosul altora”), nu-i folosește la nimic să vorbească „în limbi omenești”, nici chiar „în limbi îngerești” (13:1).

Finalul de capitol reamintește că dragostea este mai presus de toate, căci „limbile vor înceta” (13:9). Și apoi, chiar la începutul capitolului 14, apostolul spune din nou: „urmăriți dragostea” (14:1). Citim printre rânduri că există riscul ca în biserică să vedem o manifestare a darurilor, dar… lipsită de dragoste. Că cei din Corint, ca și noi, puteau vorbi în limbi dar nu o făceau „spre folosul altora”, ci doar pentru a se da mari…

Mai ales să prorociți

Capitolul 14 din 1 Corinteni este practic o comparație între darul prorociei și darul vorbirii în limbi. Așa trebuie citit, așa trebuie înțeles. Este o comparație în care avem contraste depline ce urmăresc o aceeași idee – daruri primite „spre folosul altora”.

Este știut că pentru Pavel toate darurile sunt bune de urmărit, dar, subliniază el: „mai ales să prorociți”. Expresia aceasta apare de mai multe ori în capitol, și nu poate fi trecută cu vederea (vezi versetele 1, 5, 22, 39). Este ca și cum ar spune – uite, abordez chestiunea vorbirii în limbi, dar este ca și cum ne-am certa pe cine să ocupe locul 4, când discuția ar trebui să fie despre locul 1. Întrucât știm că prorocirea nu venea prin puterea omului – „căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21), înțelegem că Pavel le cere să fie supuși Domnului, ca El să vorbească prin ei.

Să urmărim deci contrastul între prorocie și vorbirea în limbi (nu ca și cum ar fi opuse, ci să le vedem caracteristicile și uzul/abuzul în Corint). (versetele 2-5)

Comparație între prorocie și vorbirea în limbi

  • Vorbirea în limbi: Cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu
  • Prorocia: Cine prorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor

La prima vedere acest verset uimește, pentru că pare a sugera ideea că cel ce vorbește în limbi nu are treabă cu oamenii… Nu uităm că vorbim despre daruri spirituale, date „spre folosul altora”. Nu uităm că darul vorbirii în limbi a fost dat pentru a duce Evanghelia la toate neamurile. Și atunci, ideea că „cel ce vorbește în alte limbi vorbește Domnului și nu oamenilor” este adevărată doar dacă nu este însoțită și de o traducere a vorbirii respective. (Vezi versetul 28).

  • Vorbirea în limbi: Nimeni nu-l înțelege și cu duhul el spune taine
  • Prorocia: Spre zidire, sfătuire și mângâiere

Cel ce vorbește în limbi spune taine pentru că… nu-l înțelege nimeni. Tainele lui Dumnezeu sunt descoperite poporului lui Dumnezeu (Daniel 2:18; 1 Corinteni 15:51; Efeseni 5:32; Coloseni 1:26; vezi și Apocalipsa ca „descoperire”). Vorbirea în limbi fără traducere te izolează, în schimb prorocia este pentru împărtășire, pentru consolidarea bisericii.

  • Vorbirea în limbi: Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși
  • Prorocia: Dar cine prorocește zidește sufletește biserica

Vorbirea în limbi fără tălmăcire, care să o facă spre folosul altora, este individualistă. Prorocia este spre binele întregii biserici.

Îndemnul lui Pavel la momentul acesta este deschis: „Aș dori ca toți să vorbiți în limbi, dar mai ales să prorociți”. După care apostolul face încă o dată o ierarhie „Cine prorocește este mai mare decât cine vorbește în alte limbi…” Este gata să anuleze comparația cu o singură excepție, o excepție care face ca cei doi să fie la fel, nu unul mai mare – „afară numai dacă tălmăcește aceste limbi”. Care e ideea? Un vorbitor în limbi al cărui mesaj este tradus pe înțelesul tuturor nu este inferior unui proroc. „Pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (14:5). Încă o dată este subliniată aceeași idee „spre folosul altora”.

Ta-ta-ta-ta!

Urmează o ilustrare a unui caz în care apostolul ar veni la ei și le-ar vorbi „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” dar într-o limbă pe care ei nu ar cunoaște-o. „De ce folos v-aș fi eu dacă aș veni la voi vorbind în alte limbi și dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici prorocie, nici învățătură?” (14:6) Pentru apostol predicarea în alte limbi trebuie să fie luminătoare de minte, să aducă o descoperire, o cunoștință, o învățătură despre Dumnezeu.

Firul logic al apostolului ne duce spre o a doua ilustrație, de data aceasta prin instrumente muzicale, arătând că o piesă muzicală sau un sunet de alarmă trebuie să aibă sens, să fie inteligibil, să transmită un mesaj sau un semnal anume. Să se recunoască piesa…, am zice, dacă ar fi vorba de muzică. Să se știe ce alarmă sună, am zice, dacă am reciti azi cuvintele lui Pavel: „Dacă trâmbița dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” (14:8). Și apoi tot el întreabă: „Tot așa și voi, dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți?” (14:9) Important este să se priceapă ceea ce se spune, altfel e vorbărie goală. Nu e de mirare că în finalul ilustrației apostolul dă un prim verdict: fără tălmăcire „parcă ați vorbi în vânt…”

Pavel afirmă mai departe că „sunt multe feluri de limbi în lume, totuși niciuna din ele nu este fără sunete înțelese” (14:10). Înțelese de cine? Evident, de vorbitorii acelei limbi. Și pentru ceilalți cum sună? Cam „străineză”… „Dar dacă nu cunosc înțelesul sunetului, voi fi ca un străin pentru cel ce vorbește, și cel ce vorbește va fi ca un străin pentru mine” (14:11). Apostolul nu vrea „străini” în biserică, ci oameni care să împărtășească același mesaj, același adevăr mântuitor.

Nu traduce nimeni? Atunci stai jos!

De aici mai departe Pavel este hotărât: să nu existe vorbire în limbi fără traducerea ei. „Cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul s-o tălmăcească” (14:13). Cele două trebuie deci să meargă împreună, doar așa zidesc biserica, altfel e doar un show. Și, din păcate, e cel care poate fi contrafăcut cel mai ușor și care… nu te costă nimic. Darul ajutorărilor te costă (casă, haine, mâncare, bani), darul cârmuirii te costă (timp, planuri, sacrificii), darul vindecării cere să faci minunea sau… să o lași baltă.

Revenind, ce e de făcut dacă nu există și darul complementar, al tălmăcirii?

Să zicem că într-o biserică vorbitorul sau cântărețul îi pune pe cei prezenți să repete alături de el niște cuvinte, spre exemplu „Kumbaya”. Nu toți cei din sală știu ce se spune acolo, dar sună bine… Sau poate că într-o ocazie un vorbitor se roagă într-o altă limbă (că îi e mai ușor, mai intim așa) și spunem și noi „amin” la finalul rugăciunii lui. O spunem de politețe, că n-am înțeles o boabă. Avem totuși credința că a zis de bine… Desigur, pe limba lui spunem/confirmăm lucruri frumoase, dar pentru mintea noastră nu a fost decât o turuială de cuvinte neînțelese. Deci „dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod” (14:14). Pavel ne întreabă deschis: „Cum va răspunde „Amin” la mulțumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu știe ce spui?” (14:16). Păi da, ar zice corinteanul, dar de ce să fie supărare, că doar… am spus lucruri frumoase, și despre Dumnezeu. „Negreșit, tu mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufletește” (14:17). Din nou ideea ca acest dar să fie manifestat „spre folosul altora”.

Eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toți

Apostolul dă apoi un exemplu excelent – exemplul personal. „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți” (14:18).

Poate fi vorba de numărul de limbi, poate fi vorba de ocaziile nenumărate de a vorbi în alte limbi, pe măsură ce călătorea în tot restul Europei și Asiei. Dar mai este ceva – Pavel știa mai bine ca toți cum se manifesta darul limbilor, nu trebuia să îi explice nimeni cum stau lucrurile. Ca atare el dă și formula (pe care noi am pus-o în titlul acestui document): 5 > 10 000. „În biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă…” (14:19). Din nou ideea „spre folosul altora”. Mai bine cinci cuvinte din care să se hrănească spiritual și alții, decât zece mii de cuvinte străine, filosofice, teologice din care nu se alege cu ceva decât… vedeta (pardon, vorbitorul).

Comparația, reloaded (sic!)

Urmează o a doua comparație între prorocie și vorbirea în limbi (versetele 20-25). Încă o dată apostolul trage un semnal de alarmă referitor la situația din Corint: „nu fiți copii la minte”. Nu avem cum să nu citim printre rânduri că acești corinteni sau măcar unii dintre ei se cam „prosteau” unii pe alții cu manifestări supranaturale incomplete, ce se pretindeau a fi manifestări ale darurilor Duhului Sfânt.

  • Vorbirea în limbi: Limbile sunt un semn pentru necredincioși
  • Prorocia: Prorocia este un semn pentru credincioși

La ce „credincioși” sau „necredincioși” face referire apostolul aici? Unii cred că e vorba despre necredincioși în sensul de păgâni, oameni la care nu a ajuns Evanghelia, iar prorocia s-ar adresa celor veniți deja în biserică. Totuși, textul citat de Pavel din Vechiul Testament ne arată că lucrurile stau altfel. E vorba de cei care nu au ascultat cuvântul Domnului rostit în modul obișnuit. Spre exemplu, dacă nu au ascultat de Ieremia sau Ezechiel, care vesteau în limba evreiască pocăința (spre a nu ajunge în Babilon), vor asculta de poruncile haldeilor lui Nebucadnețar, care îi vor duce robi în Babilon. Cine nu a știut despre venirea lui Mesia din Daniel 9 avea să o afle de pe buzele magilor din Răsărit. În ceea ce privește vestirea Evangheliei, dacă nu au ascultat de Isus, vor auzi cu urechile lor (ex. la Cincizecime) cum ucenicii Lui vor vesti în limbi străine adevărul lui Dumnezeu altor neamuri și acestea se vor pocăi, în timp ce poporul ales nu…

  • Vorbirea în limbi: Dacă toți ar vorbi în limbi și intră unul fără daruri sau necredincios, ar spune că sunteți nebuni.
  • Prorocia: Dacă toți prorocesc și intră un necredincios sau fără daruri, este încredințat și judecat de toți.

În prima ocazie, într-o sală unde toți vorbesc în limbi dar nu sunt și urechi de auzit (în tălmăcire), vizitatorul ar auzi o babilonie. Concret, în cuvintele dure ale lui Pavel, „ar zice că sunteți nebuni”. Iată ce risc enorm, ca biserica lui Dumnezeu să fie asemuită cu un spital de nebuni…

În timp ce, dacă ar auzi o prorocie, „tainele inimii lui sunt descoperite”. Și atunci ar mărturisi că Dumnezeu este în mijlocul bisericii respective. Iată ce ocazie unică, să-L descoperi pe Dumnezeul cerurilor în mica ta biserică.

Cum se îndreaptă situația?

„Ce este de făcut atunci, fraților?” (14:26). Expresia-cheie este „zidirea sufletească” (un alt fel de a spune „spre folosul altora”).

„Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând, și unul să tălmăcească” (14:27). Regulile puse de Pavel sunt de bun-simț:

  1. este vorba de moderație (2 vorbitori, cel mult 3),
  2. de o desfășurare în ordine (la rând, nu simultan), și mai ales de
  3. înțelegere a celor spuse (traducerea). Fără traducător este babilonie curată: „Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în biserică” (14:28). Sunt cuvinte dure, căluș, dar reflectă o realitate. Decât să fie ospiciu, unde vorbesc toți, care cum vrea, mai bine să fie muțenie spre rugăciune – mai bine taci pentru Dumnezeu decât să spui vorbe neînțelese ca din partea Lui.

Păi și cu darul cum rămâne? Pavel nu-l împiedică ci spune despre posesorul lui: „să-și vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu” (14:28).

Încheierea capitolului este pe aceeași linie: „Astfel, deci, fraților, râvniți după prorocire, fără să împiedicați vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială” (14:39-40). Pavel reafirmă că prorocia e mai presus ca vorbirea în limbi, dar și că vorbirea în limbi are rolul și locul ei. El reamintește că toate trebuie să se facă fără abuzuri, fiecare urmând o rânduială, dând prioritate altuia. Spre folosul altora…

Concluzii

  • Darul spiritual al vorbirii în limbi a fost afirmat de Isus și s-a împlinit în viața bisericii încă din primele zile ale istoriei ei, prin coborârea Duhului Sfânt.
  • Darul spiritual al vorbirii în limbi implică vorbirea în limbi străine pentru înaintarea Evangheliei, care să fie astfel predicată la toate neamurile.
  • Darul spiritual al vorbirii în limbi trebuie să se manifeste în limbi inteligibile, însoțit de traducere, ca să fie spre folosul ascultătorilor și zidirea bisericii.