Clive Christian pentru Isus

Ți-ai da tot salariul adunat timp de un an pentru un parfum? Și apoi l-ai turna pe tot pe picioarele cuiva? O femeie a făcut asta. Pentru cea mai importantă ființă din viața ei.

 

Repere de timp și spațiu

Acțiunea are loc în Betania, în casa unui fariseu cunoscut cu nume și poreclă drept Simon Leprosul (Marcu 14:3; Luca 7:36). Personajele principale, pe lângă Simon, sunt Isus și ucenicii Lui, invitatul special și consătean cu Simon, Lazăr cel înviat. La bucătărie și în slujire este pe deplin implicată Marta (Ioan 12:1-2).

În scena doi intră în acțiune și un alt personaj, Maria, sora Martei și a lui Lazăr, o cunoscută a lui Isus (Luca 8:2). Ea nu pare a fi invitată, căci era privită, după cum scrie Luca și prezentând-o așa cum au văzut-o cei de la masă, ca „o femeie păcătoasă” (Luca 7:37).

Ioan spune că evenimentul a avut loc „cu șase[1] zile înainte de Paște” (Ioan 12:1). De asemenea, vorbește despre o „a doua zi” (12:12), când a avut loc intrarea triumfală în Ierusalim (noi îi spunem Duminica de Florii).

Așadar, la încheierea sabatului, lui Isus „I-au pregătit o cină”. Era sâmbătă seara. Nimeni nu știa că peste o săptămână Sărbătoritul era mort…

Isus va veni în anul 2516!

Ucenicii ar fi trebuit să știe că Isus va muri pentru că încă de la primele predici ale lui Ioan Botezătorul acesta L-a prezentat pe Isus drept „mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Evident, un rol de miel al lui Dumnezeu în războiul cu păcatul nu se putea împlini decât prin jertfire.

Începând cu momentul din Cezareea lui Filip, când ucenicii L-au recunoscut de Mesia, Isus le-a spus ce va suferi (Matei 16:21). Niciunul dintre ei nu L-a crezut; Petru chiar s-a rățoit un pic la El (Matei 16:22). După episodul Schimbării la față, Isus le-a spus din nou despre moartea și învierea Lui, iar ei „se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morți” (Marcu 9:10).

Noi astăzi știm istoria, știm că Isus trebuia să moară. Dar pentru ei era la fel de incredibil ca Isus să moară precum am spune noi azi că Isus nu va veni în următorii cinci sute de ani. Da, 500 de ani începând cu 2016… Auzi, cică va veni în 2516! Nu… Imposibil! „Înapoia mea…”

Maria a înțeles altfel…

Se pare însă că Maria e singura care aude un altfel de sunet de tobă. Ea merge după alt ritm (nu uităm dispoziția ei de a asculta – Luca 10:42). Ea a auzit de la Isus planul de mântuire. Și L-a crezut ca atare – ea știe că Isus nu minte. El va muri.

De aceea s-a gândit să adune de pe acum bani și să cumpere ceva pentru Mântuitorul ei, un mir de nard curat cu care să-L îmbălsămeze. E darul ei pentru El, dincolo de ajutorul fizic, utilitar, de acum (Maria mergea după Isus alături de alte femei „care-L ajutau cu ce aveau”; Luca 8:3).

Planul ei cu privire la înmormântare este confirmat de cuvintele Domnului. Isus zice despre parfum că ea „l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele” (Ioan 12:7). Când avea să vină ziua aceea? Niciodată, Doamne! – ar zice Petru. Imposibil, Doamne! – ar zice Lazăr cel înviat. (Cât de curând! – ar zice conducătorii poporului).

Adevărul e că nimeni nu știa, nici Maria… Și, mai important, nimeni nu credea. Decât biata de ea, Maria.

Sub presiunea momentului

Acum însă, în casa lui Simon, Maria aude altfel de discurs. Toți vorbesc despre faptul că Isus va fi împărat la Ierusalim. Ucenicii sunt tot mai încrezători. Mâine e ziua cea mare (Ioan 12:12). Deja mulți oameni vin după Isus, după cum confirmă Scriptura: „o mare mulțime de iudei… au venit acolo”; „mulți iudei plecau de la ei [de la preoți] și credeau în Isus” (Ioan 12:9,11). Ruptura era clară între Isus și conducătorii poporului (vezi tot pasajul din Ioan 11:45-57).

În plus, chiar fratele ei Lazăr era cea mai bună dovadă că pentru Isus moartea nu este o problemă: „au venit acolo nu numai pentru Isus, ci ca să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți” (Ioan 12:9). Isus poate învinge moartea. Marie, poate că ce ai crezut tu nu va fi chiar așa…

În scurt timp Maria e luată de val… crede și ea că Isus va evita moartea, că va ajunge împărat. Că va învinge toate uneltirile preoților și va ieși biruitor.

Darul ei păstrat pentru îngropare rămâne fără obiect. Ce altceva poate să facă cu parfumul? Să i-L dea lui Isus, ca ungere personală, în amintirea iertării păcatelor ei. Face gestul ultim: sparge vasul pentru a-L cinsti pe Isus ca împărat al ei.

Un dar cam scump…

Cu ce dar vii înaintea unui împărat? Unii vor rupe ramuri de finic, alții își vor pune hainele pe jos… (Matei 21:8).

Maria a cumpărat 1 litru (o litră)[2] (Ioan 12:3) de „mir de nard curat”. Dacă se putea vinde cu trei sute de lei (dinari), plata pentru o zi de muncă (vezi Matei 20:10), atunci, dacă scădem vreo 50-60 de zile de sărbătoare (sabate și alte sărbători), valoarea asta reprezintă salariul muncii pe un an de zile (un gram pe zi…). Dacă ne gândim că a mai trebuit și să trăiască din ceva, atunci e clar că sunt economiile ei pe mai mult de un an de zile. Știu, probabil veți zice că e din plata unei curve (Deuteronomul 23:18; Luca 7:39). Dar poate n-o fi fost așa… În orice caz, Domnul o primește: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult” (Luca 7:47).

ipm3Așadar, imaginați-vă un parfum gen Clive Christian. În edițiile speciale, limitate, costă mai mult decât greutatea lui în aur și este recunoscut ca „cel mai scump parfum din lume”.

Să îl prăpădești într-o clipă?

Gest „risipitor”

Să îl desfaci și să îl torni pe tot? Da, pe picioarele Celui ce te-a eliberat de demoni, care te-a iertat de păcate, care este Domnul vieții tale. Maria sparge vasul. Încăperea se umple de mireasmă.

Gestul nu are cum să rămână discret. Iuda sare în sus. Unii din cei de acolo îi țin isonul – „le era foarte necaz pe femeia aceea” (Marcu 14:5). Ioan explică poziția lui Iuda: era un hoț, un șarlatan, un fățarnic (Ioan 12:5-6). El Îl va vinde pe Isus pe un preț sub jumătate din prețul dat de Maria pe acest parfum…

Maria rămâne în offside, am zice azi. Oare a fost ușuratică, emotivă, vrea să iasă în față, ce s-a întâmplat cu ea? Efectiv, Maria nu avea habar de însemnătatea gestului ei pentru viitor. Isus spune clar: „dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare” (Matei 26:12). Cum? Îngropare? Da. Aceeași idee apare și în Marcu: „Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare” (14:8).

Doamne, deci tot vei muri? De ce am făcut asta?

„Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice de ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspirația nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezență nevăzută, vorbește minții și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se explică singură.” (HLL, 560.4).

Isus – apărătorul femeii

Isus îi ia apărarea femeii într-un mod foarte ferm, fără drept de apel: „Lăsați-o în pace. De ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine. […] Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte pentru îngropare.” (Marcu 14:6,8). Aproape întotdeauna Isus ia apărarea celui pus la colț de majorități.

Iar ce urmează șochează mai mult: „Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).

Pomenirea femeii? Propovăduirea Evangheliei? Isuse, nu te mai înțelegem… Dacă e cum spui Tu, atunci vei muri și se va alege praful de tot. Adio Evanghelie, adio pomeniri…

Iuda deja face planuri (Matei 26:14). Nu de săraci îi păsa lui. El este tocmai cel care va apăsa butonul declanșator pentru moartea lui Isus, vânzându-L celor ce căutau să-L ucidă. Dacă pomenirea femeii va fi veșnică, atunci și pomenirea lui ca împotrivitor va fi pe măsură. Sau ca erou!

În timp ce Iuda e mânat spre alte orizonturi, în mintea lui Simon Leprosul începe o altă luptă: dacă Isus e sau nu profet (Luca 7:39). Și asta pentru că pomenirea femeii respective (în mintea lui și a altora) avea de-a face doar cu… desfrânarea ei. Iată de ce Luca nu plasează episodul la finalul misiunii lui Isus. Toți ceilalți evangheliști fac asta, căci ei urmăresc efectele acestui dialog: evidențierea lui Iuda, ca vânzător, rolul lui în declanșarea ireversibilă a evenimentelor finale. Luca, în schimb, accentuează altă dimensiune, a iertării lui Isus față de femeie și față de Simon (vezi un material din seria Isus, prieten minunat (text și video). Iuda habar nu are, el probabil că a și plecat de acolo…

Vasul de alabastru este Isus

Vasul scump care se sparge și umple încăperea e simbol al morții lui Isus (Efeseni 5:2). De ce atâta risipă, să moară Fiul lui Dumnezeu? Pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). Iată un Vas enorm de scump, fără putința de a fi prețuit la adevărata lui valoare.

„Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Isus, Dumnezeu a dat tot cerul.” (HLL, 565.4). „Până la sfârșitul timpului, vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam căzut.” (HLL, 563.1).

Vestirea Evangheliei avea să fie mondială. Iar pomenirea femeii avea să însemne pomenirea lui Isus ca o Evanghelie veșnică, în mijlocul cerului, pentru toți locuitorii pământului (Apocalipsa 14:6). Subiectul ei este unul singur: moartea Fiului lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși.

„Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice norod și din orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5:9-10).

Noi, azi

Ispita noastră de azi este cunoscută: hai să nu-L mai aducem înaintea oamenilor pe Isus, hai doar să le facem bine săracilor. Gata cu evanghelizările, cu Apocalipsele. Hai să fim buni, solidari, să facem bine tuturor, să îi includem pe toți… Nu e rău, ar zice Isus, dar nu uitați că pe ei îi aveți întotdeauna cu voi. Sunt însă datorii care transcend pe cele cotidiene.

Atenție la momentele cruciale ale istoriei! Isus revine. Voi spune tare acest adevăr sau mă voi da în spatele unor pungi cu ajutoare pentru sinistrați? Repetăm, ideea nu e de a nu-i ajuta pe săraci, ci de a nu-L ascunde pe Isus în spatele unui blid cu mâncare. Mă voi pierde între alte biserici sau voi spune adevărul despre Isus și voi da totul pentru slujirea Lui?

În plus, atenție să n-o facem din spiritul lui Iuda: să adunăm pentru săraci, să dăm să ne vadă lumea, să luăm din pungă… (Ioan 12:5-6; Matei 6:2). Dacă aș vrea să dau Domnului 1 milion de dolari, să îi dau la biserică sau mai degrabă la o fundație? Oare cum aș fi privit? Sau cum aș fi privit dacă mi-aș consacra viața pentru El? Nimic din ce e folosit pentru Dumnezeu nu trebuie considerat ca o pagubă. El va purta de grijă (Romani 8:33-34).

„Ea a făcut ce a putut”

Cuvintele acestea au o forță aparte.

Este constatarea Celui care știe toate lucrurile, care poate citi sufletul (vezi și în Ioan 2:25 sau Marcu 12:44). Dumnezeu știe care sunt capacitățile noastre: ce putem face și ce nu putem face. Vestea bună este că El știe, El ne înțelege.[3] Vestea proastă este că nu-L putem păcăli, și va aștepta un răspuns care nu este deloc peste puterile noastre.[4]

Isus citește sufletul Mariei și știe că „ea a făcut ce a putut” pentru El.

La fel a făcut și El pentru noi.

 


Note:

[1] Ceilalți doi evangheliști, Matei și Marcu, par a plasa descrierea într-o perioadă în care vorbesc despre evenimente întâmplate „cu două zile înainte de Paște” (Matei 26:2; Marcu 14:1). Dar descrierea lor urmărește alt fir, acela al prezentării pentru cititor a modului în care bătrânii și mai-marii poporului, ce-L urau pe Isus, au ajuns să obțină un trădător dintre ucenicii lui Isus. Concret, din pasajul acesta înțelegem cum de Iuda a ajuns să-L vândă pe Isus, cum de L-au prins pe Isus în timpul ultimei săptămâni (în urma uneltirilor anterioare). Luca este singurul care plasează episodul undeva în prima jumătate a evangheliei sale, în timp ce toți ceilalți o plasează în a doua jumătate. Sunt motive pentru aceasta, și voi explica la final logica urmărită de Luca.

[2] O litră romană = 330g. La înmormântare Nicodim a adus aproape 100 de litri/litre (30kg; Ioan 19:39) dar de o altă valoare, pentru că era „amestecătură de smirnă și de aloe”. Celelalte ajutoare nu aveau nimic suficient pregătit, așa că duminică dimineața femeile „au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus” (Marcu 16:1).

[3] „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” și „Dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are” (1 Corinteni 9:7 și 8:12).

[4] „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).

Anunțuri

Pentru ce M-ai părăsit?

ipm7

L-am urmărit pe Isus alături de diferiți oameni în timpul săptămânii care s-a încheiat. L-am văzut dovedindu-Se ca un prieten de excepție, un „Prieten minunat”. Însă ceea ce vom urmări în seara aceasta va da nota finală. Vom avea dovada prieteniei absolute a lui Dumnezeu față de orice om.

Toți suntem prieteni cu unii, cu alții. Unul ne e prieten bun, altul ne e prieten foarte bun. Iar altul ne este poate ca un frate. Uneori nici frații nu sunt atât de apropiați ca unii prieteni.

Îl vom vedea pe Isus cum știe să fie prieten cu toți: și cu cel care-L vinde, și cu cel care se leapădă de El, și cu cei care-L batjocoresc, unii până în ultima clipă. Vom vedea un Isus părăsit de Dumnezeu, dar un Isus care nu ne părăsește.

E vineri seara. Mâine nu mergem la lucru, ne relaxăm deja. E weekend. Haideți să revedem cu ochii minții un sfârșit de săptămână cu adevărat mare, Săptămâna Mare.

O săptămână mare

Începuse totul în Duminica Floriilor, când Isus intrase triumfal în cetatea Ierusalimului. Se știa, se proclama că este Fiul lui David. Poporul știa asta, doar conducătorii religioși nu voiau în ruptul capului să accepte că Isus din Nazaret ar putea fi Mesia. Ucenicii lui Isus erau pe urmele Lui și visau că în curând se va instaura împărăția lui Dumnezeu pe pământ. „Și când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâșul muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer, și slavă în locurile prea înalte!” (Luca 19:37-38)

Aceasta a fost ziua când cei mai mulți I-au fost prieteni…

Isus merge spre cetate și, în loc să dea jos pe împărat, în loc să bată palma cu marele-preot, în loc să facă o revoluție, ceva, orice ne-am aștepta de la un viitor conducător, El plânge pentru cetate.

„Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele Sunt ascunse de ochii tăi…” În cele din urmă a intrat în Templu, și a început să scoată afară pe cei ce vindeau și cumpărau în el.” (Luca 19:41-45) La moartea unui om, dușmanii lui se bucură iar prietenii îl plâng. Isus plânge pentru cetate. A vrut să fie prietenul cel mai bun, ca o cloșcă ce-și ține puii sub aripi. Și n-ați vrut…

Cina cea de taină

Joi seara Isus face Paștele împreună cu ucenicii. Ei habar nu au ce urmează. Le-a spus-o de nenumărate ori, dar tot n-au priceput – va muri. Se gândesc că este ultima ocazie de Paște de felul acesta, iar apoi vor sărbători în împărăția lui Dumnezeu.

Spune Ioan (capitolul 13), că Isus, fiindcă știa că sfârșitul este aproape, i-a iubit și i-a iubit până la capăt. Ne aducem aminte că a fost seara în care El S-a plecat și le-a spălat picioarele la toți. Smerenia Lui era o pildă ca să facă și ei așa pe viitor. Era semnalul că pe creștini, pe ucenici, nu-i așteptau tronuri de împărat, fotolii de miniștri. Ci mai degrabă o lucrare de slujire.

În acea ocazie Isus a spus că „Cel ce stă cu Mine la masă mă va vinde”, cel ce întinde cu mine în blid. Cui dăm noi voie să întindă cu noi în blid? Am fost la o nuntă odată și se știa – deși sala era plină, unii fuseseră plasați la mesele dintr-un capăt al sălii și alții într-o parte cu totul opusă. De ce? Pentru că erau un pic dușmani… Și atunci, întreb, cui dăm voie să mănânce la masă cu noi? Dar să bage lingura în aceeași farfurie cu noi? După cine bem?

„Trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ioan 13:18). Imaginea aceasta, gestul ridicării călcâiului este cunoscută încă din primele pagini ale Scripturii. Marea luptă între bine și rău, între urmașii lui Dumnezeu și cei ai lui Satana a fost ilustrată în imaginea unui om care calcă capul unui șarpe. Șarpele mușcă de călcâi – e singurul lucru pe care-l poate face – iar omul zdrobește capul șarpelui. Isus a venit pentru a zdrobi capul șarpelui. Doar că, ceea ce vede Isus aici este un om (Iuda) care joacă rolul șarpelui și care vrea să-L zdrobească. Rolurile parcă s-au inversat!

„Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde.” (Matei 26:23). Așadar, vedem cu alți ochi faptul că Isus mânca din același blid cu Iuda.

Iuda iese din scenă. A plecat de lângă Prietenul minunat. Știți cum spune Scriptura? „A intrat Satana în Iuda.” (Ioan 13:27)

Isus a rămas cu ucenicii Lui, doar cu ceilalți 11. Citiți Ioan capitolele 14, 15, 16 și veți vedea cele mai frumoase cuvinte pe care le spune un Prieten mai mare altora mai mici. Mă duc să vă pregătesc un loc. Mă voi întoarce. Nu vă voi lăsa orfani. Vă dau pacea Mea.

Atenție, spre exemplu, la câteva versete extraordinare:

  • „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu.
  • Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.
  • Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.
  • Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:12-15).

Pariul cu Isus

Are loc apoi o scenă teribilă. Spune evanghelistul Matei (26:30-35): „După ce au cântat cântarea, au ieșit în muntele Măslinilor. Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.” Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.” Observați, vă rog, cum le spune vestea rea și imediat și vestea bună. Nu-i lasă în depresie…

Totuși, când a auzit de poticnire, Petru a luat cuvântul, și I-a zis: „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.”„Adevărat îți spun” i-a zis Isus „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petre, să nu ne amăgim. Vei călca pe urmele vânzătorului, doar că nu te vei duce să mă vinzi, ci vei zice că nu știi cine sunt… (El, Petru, care spusese că Isus este Mesia, Hristosul, Fiul Dumnezeului Preaînalt).

Petru I-a răspuns (și Marcu zice „cu și mai multă tărie”, Marcu 14:31): „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Și toți ucenicii au spus același lucru.

Iată o prietenie adevărată!… Hmm. Ușor de zis, greu de făcut.

Rugăciunea din Ghetsimani

Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani și a zis ucenicilor: „Ședeți aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” A luat cu El pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zebedei, și a început să Se întristeze și să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici, și vegheați împreună cu Mine.”

Ce faci atunci când un prieten îți spune că sufletul lui este cuprins de o întristare de moarte? El nu le-a cerut nimic altceva decât să îi știe aproape, să vegheze împreună cu El. Să fie acolo, chiar dacă nu știu și nu pot face nimic.

Au vegheat. Au prins doar primele cuvinte ale rugăciunii. „Apoi a mers puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, și S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Pentru că nu a primit niciun răspuns favorabil din partea Tatălui, Isus S-a ridicat. „Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine! Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:36-41). Mă irită acest „Ce?”… Este ca și cum tu ai copilul în spital, maică-sa e acolo cu el pătimind, iar tu te uiți la televizor la o emisiune de doi bani. Petre, Ioane, Iacove, un ceas! Nu vă țin să faceți noapte albă în post și rugăciune. Fiți doar aici. Vegheați. Și apoi ne dă cheia care clarifică toate eșecurile noastre „duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă”.

Supliciul a continuat. Nouă ni se pare că e greu să vii la biserică, să citești, să te rogi… Oameni buni, noi dormim iar Isus luptă de-adevăratelea… „A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Scena cu ucenicii s-a repetat de trei ori. Isus trebuia să bea paharul mâniei divine. O mânie nu împotriva oamenilor, ci o mânie împotriva păcatului.

Spune-mi, care prieten s-a mai rugat pentru tine până la sânge?

Scena lui Iuda

Intră în scenă Iuda.

Din locul liniștit, al rugăciunii, grădina Ghetsimani devine o scenă de circ – lume, arme albe, torțe, parcă vin toți în căutarea unui tigru. Din gloată se desprinde unul care vine cu brațele deschise a îmbrățișare. „Învățătorule!…” Și, spune Marcu, „L-a sărutat mult” (Marcu 14:45). Iată semnul prieteniei. Iată gesturi de adevărat prieten… Doar că acestea erau numai de fațadă. Erau chiar semnul că „ăsta e dușmanul. Puneți mâna pe el. Să nu cumva să scape.”

Isus nu este păcălit de scena aceasta. Să nu creadă nimeni că a fost atras într-o cursă. Nu doar că știa că va fi vândut, dar chiar și acum dă jos cortina și arată nebunia păcatului. Îl întreabă pe Iuda: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Luca 22:48) Iudo, sărutul e semnul prieteniei. Când Simon Leprosul M-a invitat la el în casă, nu Mi-a dat sărutare. Era prea mândru. În schimb, Maria Magdalena mi-a pupat picioarele… Iar tu folosești sărutul ca semn al vânzării? Cum să cred în sărutul tău, Iudo, când „Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și ciomege…”

„Prietene, ce ai venit să faci, fă!” (Matei 26:50) Prietene??? Până în ultima clipă Isus îl tratează pe Iuda așa cum ar fi tratat pe oricine – El avea să-și dea viața pentru toți!

Lepădarea lui Petru

Nu am uitat că Isus vestise că Păstorul va fi bătut și oile vor fi risipite. Spune Scriptura că „atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Marcu 14:50). Au fugit. Am fugit. Ba, încă, Scriptura ne spune mai departe că „după El mergea un tânăr, care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el și-a lăsat învelitoarea, și a fugit în pielea goală.” (Marcu 14:51-52). Eram și noi pe acolo. Dar când au pus mâna pe noi, am fugit de la Isus. În pielea goală… Și ne credeam prietenii Lui.

Petru însă s-a întors și, spune Scriptura, „Petru L-a urmat de departe până în curtea marelui-preot” (Marcu 14:54). Aici se face că plouă, să nu-l cunoască nimeni. Se crede îmbrăcat, dar e și el „în pielea goală” – atrage atenția. Îl vede o femeie, îl vede un altul, și rând pe rând, de trei ori, la întrebarea „ești prieten cu Isus”, Petru spune că nu-L cunoaște. Atunci când i se spune clar: „nu mai încape îndoială că și tu ești unul dintre oamenii aceia”, Petru arată cât de neputincioasă e carnea. „Atunci el a început să se blesteme și să se jure: „Nu cunosc pe omul acesta, despre care vorbiți!” (Marcu 14:71).

Cum s-a purtat Isus cu Petru? „Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoșul. Domnul S-a întors, și S-a uitat țintă la Petru. Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoșul te vei lepăda de Mine de trei ori.” Și a ieșit afară, și a plâns cu amar.” (Luca 22:60-63). Cum credem că S-a uitat Isus la Petru. Ceva de genul: „na, încrezutule”? Nici vorbă! În clipa marii încercări a lui Isus, El se gândește la Petru. Mă uit la tine, Petre, nu ca să te fac una cu pământul, nemernic ce crezi că ești. Ci ca să știi că știu. Că te știu. Că am știut ce se va întâmpla. Că ești în planul divin în ciuda nebuniei de care tocmai ai dat dovadă. De aceea spune Scriptura despre apostol că „a ieșit afară și a plâns cu amar”.

Petre, nu M-ai crezut niciodată când ți-am spus că voi fi răstignit. Nu ai vrut să accepți asta în ruptul capului. Nu M-ai crezut când ți-am spus că Mă vei trăda… Iată, acum ai ajuns la fundul sacului. Petre, crede-Mă. E totul în planul divin.

Răstignirea

A urmat judecata: de la Ana la Caiafa, de la Pilat la Irod. În final, după nenumărate batjocuri, „au luat pe Isus și L-au dus să-L răstignească.” Ceea ce nu reușiseră la Nazaret, de data aceasta va fi dus până la capăt.

Doar că după Isus mergea încă lume. „În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei, care se boceau, îşi băteau pieptul, şi se tânguiau după El. Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut, şi de ţîţele care n-au alăptat!” Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:27-31).

Încă o dată Isus este interesat de binele celorlalți.

Crucea nu-i e purtată de niciun prieten. Ci de un străin. Și ăla luat cumva cu forța. A purtat-o cu smerenie. Dar nimeni dintre ai Lui sau din gloată nu se înghesuise să o ducă…

Pus pe cruce, este răstignit între doi tâlhari. Preoții de jos îl batjocoresc. Gloata la fel. Soldații îl despoaie de haine și trag la sorți pentru ele – la noroc. „Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură” (Matei 27:44). Despre toți aceștia, „Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34).

După o vreme unul dintre tâlhari simte că Isus e altfel. Și începe să-și ceară iertare: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42). Altul în locul lui Isus ar fi zis altceva… Dar Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:43).

Cine mai este lângă cruce? Pe cine se mai poate baza Isus? Când Îi este sete primește oțet… Privește în jos și vede pe mama Lui. Cui i-o va lăsa în grijă? Da, lângă cruce mai este un om – ucenicul pe care-l iubea Isus.

Observăm marea uimire de aici? Cine dintre toți ucenicii a venit până lângă cruce? Nu Iuda, șmecherul. Nu Petru, viteazul înflăcărat și totuși laș. Nu altul care preferă să fugă în pielea goală – circ curat. Nici Simon Leprosul. Nici Lazăr. Nici Zacheu. Nici… nimeni. Nimeni dintre ceilalți cu o singură excepție – Ioan. Iar Ioan este atât de atent cum scrie încât nu zice: dar eu am rămas… sau: și dintre toți, a rămas Ioan… sau oricum ar fi scris vreunul dintre noi. Ci scrie: „ucenicul pe care-l iubea [Isus]” (Ioan 19:26).

Ioan devine aici un simbol. El nu este el, fiul lui Zebedei, ci este singurul bărbat desemnat printr-un simbol „cel pe care-l iubea Isus”.

Desigur, sunt și alte persoane acolo, dar toate de sex feminin și… departe: „Acolo erau şi multe femei, care priveau de departe; ele urmaseră pe Isus din Galilea, ca să-I slujească. Între ele era Maria Magdalina, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedei.” (Matei 27:55-56).

Au loc ore de chin. Nici soarele nu mai îndură, și se face un întuneric de trei ore.

Isus rostește apoi cele mai teribile cuvinte rostite vreodată. Unele care i-au șocat pe ucenici. Iar pe noi nu ne șochează că nu le punem la suflat, că nu ne dăm silința să le pricepem. Imaginați-vă scena: Fiul lui Dumnezeu este ridicat pe cruce. Cel nevinovat moare pentru cei vinovați. Dar înainte de a murit rostește cele mai teribile cuvinte către ceruri: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)

Sunt cuvinte din Psalmul 22. Și un copilaș știe Psalmul 23. Dar pe cel de la numărul 22 nu-l citesc toți, nu-și fac toți timp să-l prindă. Este exact desfășurarea răstignirii.

Într-un final Isus va spune „s-a sfârșit”.

Moare. Stupoare! Ce e de făcut mai departe? „Şi tot norodul, care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept” (Luca 23:48). Nu S-a dat jos de pe cruce. N-a venit Ilie să-L salveze. Vai de lume…

„Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile, cari-L însoţiseră din Galilea, stăteau departe, şi se uitau la cele ce se petreceau” (Luca 23:49). Nu știu ce să facă mai departe. Aici intră în scenă prietenii necunoscuți: Iosif, „era un ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor” (Ioan 19:38) sau Nicodim căruia îi rămâne ca marcă tot frica: „Nicodim, care la început se dusese la Isus, noaptea, a venit şi el…” (Ioan 19:39)

Cu ajutorul lor și al femeilor Isus este îngropat. La spital nu a venit mai nimeni, la înmormântare se înghesuie mai mulți. Așază în mormânt pe cel mai bun prieten al lor, pe Prietenul minunat.

Concluzii

Haideți să revedem prietenia lui Isus:

  1. Plânge pentru cetatea Ierusalimului, cea care-L va lepăda mai mult decât a făcut-o Nazaretul, din care nu putea să iasă nimic bun…
  2. Îl ține aproape pe Iuda cât se poate de mult, înmoaie în același blid, îi dă bucata lui de pâine. Îl numește prieten. Acceptă sărutarea lui…
  3. Se roagă pentru ucenici deși aceștia dorm în loc să vegheze alături de el.
  4. Îl privește pe Petru în momentul celei mai mari căderi a acestuia tocmai ca să-l asigure că totul va fi bine…
  5. Le compătimește pe femeile Ierusalimului care-L bocesc îndreptându-le atenția spre propria lor soartă…
  6. Îl mântuiește pe tâlharul pocăit, pe cel care câteva ore mai înainte blestemase și el cu gloata…
  7. Se roagă pentru toți nefericiții de lângă cruce: romani, preoți, gloată, habarniști… Nu știu ce fac!

Isus Se sacrifică cu totul. Iar când privește spre ceruri vede un Dumnezeu Tatăl care Și-a întors pentru o clipă privirea de la El. Este momentul acela crucial în istoria universului când, în cuvintele apostolului Pavel, Hristos S-a făcut blestem pentru noi: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” (Galateni 3:13).

Este momentul acela crucial când Hristos moare arătându-ne dragostea lui Dumnezeu. Unii își închipuie că Dumnezeu era supărat pe noi și trebuia îmbunat cu o jertfă. Biblia spune însă altceva, nu despre mânia ci despre dragostea lui Dumnezeu la cruce: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8)

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16)

Cine este deci Prietenul minunat?

„Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2 Corinteni 5:18-20)

Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Prea multe griji și frământări

ipm6Anunțam că în seara aceasta vom vedea două femei: una care se străduie să dea totul pentru Dumnezeu, și alta care primește totul de la Dumnezeu. Mă bucur că nu lipsiți!

Dacă în ocazia anterioară vă prezentam dialogul dintre Isus și tânărul bogat, unde Isus îi spunea acestuia „îți mai lipsește un singur lucru”, de data aceasta chiar vedem accentuat contrastul dintre „multe lucruri” despre care noi spunem că trebuie și „un singur lucru” despre care Domnul spune că trebuie.

Textul biblic (Luca 10:38-42)

Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui.

Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, deci, să-mi ajute.”

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

Isus în case de oameni

Așadar, încă o ocazie în care Isus este pe drum. El nu are un scaun papal la care să vină lumea, El nu a zidit o mănăstire în care să se ascundă de lume. El este acolo unde sunt oamenii, iar călătoria îl duce din loc în loc. Un astfel de sat, în care a intrat este Betania. Acolo locuia familia celor trei frați: Marta, Maria și Lazăr.

Betania era situată cam la 2,5–3 km de Ierusalim (Ioan 11:18). În această zonă botezase Ioan și tot aici avuseseră loc primele dialoguri între Isus și ucenicii Lui (Ioan 1:28). Aici locuia și Simon Leprosul, cu care ne-am întâlnit într-o ocazie anterioară (Matei 26:6). În Betania S-a retras Domnul în ultima săptămână a vieții Sale, când, seară de seară, după o zi de predicare sau interacțiune cu mulțimea ieșea apoi din cetate mergând în satul amintit (Marcu 11:11; Matei 21:17). Betania era spre Muntele Măslinilor și tot aici a avut loc și ultima binecuvântare, înainte de înălțare (Luca 24:50).

„Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.” Așa cum v-am mai spus, ori de câte ori citim un pasaj dintr-o evanghelie, merită să căutăm același eveniment și în celelalte. În felul acesta ne îmbogățim perspectiva asupra subiectului. Spre exemplu, dacă citesc ceea ce s-a întâmplat la învierea lui Lazăr, aflu că Isus venea aici ca la niște prieteni: „Isus o iubea pe Marta, şi pe sora ei, şi pe Lazăr” (Ioan 11:5). Așadar, primirea lui Isus în casă nu era a unui străin. Iar faptul că se spune că „Marta L-a primit în casa ei” dovedește că ea era șefa casei, poate cea mai în vârstă, femeie destoinică ce ținea gospodăria. Cel mai probabil era nemăritată, pentru că nu aflăm nimic despre soțul ei.

Pune-te, masă!

Doar că Isus nu vine niciodată singur. În general are după El mulțime de oameni. Acolo unde era invitat (ex. la nunta din Cana Galileei; Ioan 2:1), Isus era însoțit de ucenici. Fiecare dintre noi a fost sau a primit musafiri. Una e să vină un om, sau o familie, și alta e să vină cât o echipă de fotbal cu antrenor, și cu câteva rezerve. Nu-mi imaginez că Isus cerea ospețe, poate chiar veneau și ei cu mâncare. Vă aduceți aminte că, atunci când au trecut prin Samaria (Ioan 4:5), ucenicii au fost trimiși să cumpere mâncare. În același timp e clar că a găzdui 12-13 oameni nu e lucru ușor.

Și dintr-o dată parcă vedem cum începe acțiunea: fă un foc, adu apă, întinde așternutul mai bine, mai adu ceva pe care să se stea, numără farfuriile, mai caută în cămară etc. Marta intră în priză, zice Scriptura: „Marta era împărţită cu multă slujire”. Este felul ei, este ceea ce face ea pentru Dumnezeu.

(Sunteți oameni veniți la biserică.) Am bănuiala că așa suntem majoritatea dintre noi. Sau măcar am avut în viață ocazii în care am transpirat pentru Domnul. Poate chiar pentru acest eveniment: împarte invitații, întinde cabluri, fă repetiții, verifică să fie totul în ordine etc. Este foarte bine și Dumnezeu merită din partea noastră tot ce putem face.

Dar am aceeași bănuială și că undeva, cândva, ați obosit a face pentru Domnul. Să nu ne fie rușine să recunoaștem – marii oameni ai lui Dumnezeu au avut momente în care au trudit de se prăpădeau (ex. Moise, sfătuit de socrul lui să acționeze mai sistematic). Am bănuiala că ați văzut și cum, pe când unii transpirau, alții stăteau fără a face nimic (sau cel puțin așa se vedea).

De una singură

Când o gospodină are de pregătit masa pentru musafiri, e clar că e agitată. Dar când îi vine un ajutor, să zicem o soră, sau soția musafirului, sau o vecină, atunci dintr-o dată se înjumătățește treaba. Iar imaginea e foarte bună: în timp ce una servește sau aduce la masă ce trebuie, cealaltă trebăluiește în bucătărie pregătind următorul pas. Totul merge strună, nu sunt timpi morți, jenanți. În schimb, dacă ești singură, sunt mereu pauze. Că tu trebuie să toci, să amesteci, să pui în farfurii, să aduci la masă etc.

Până acum Marta fusese ajutată mai întotdeauna de sora ei Maria. Acum însă are loc ceva diferit, ceva ce devine intriga acestui pasaj. „Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui.”

Din acest moment avem două cadre diferite, două perspective opuse iar Isus este fix între ele. În bucătărie, sau pe hol, în cămară, la intrarea în sufragerie este vânzoleală, agitație, zgomot. În aceeași sufragerie Isus deja răspunde probabil unor întrebări, iar cel puțin un spectator – Maria – uită de tot ce avea de făcut și e cucerită de cuvintele lui Isus. Ni s-a întâmplat tuturor să rămânem cu furculița în mână, sau cu o cutie pe la jumătatea drumului ascultând o știre (breaking news) la televizor. „Furat de peisaj”, cum spunem, uităm pentru ce am venit și suntem cuceriți de noua realitate care se deschide în fața noastră.

Dar, v-ați gândit vreodată că poate atunci Isus le spunea o variantă din Pilda fiului risipitor? Iar ea, Maria, se vedea fiica pierdută în cocina lumii, plecată de acasă și fugărită prin lume de șapte demoni. Iar Marta, în casa ei, era fiica cea mare… Cele două perspective au marele contrast al orientării: în timp ce Marta e cu picioarele pe pământ, are toți pașii calculați, Maria nu știe decât să stea la picioarele lui Isus. Aici e locul ei de siguranță. A venit acasă. Nu e acasă la Marta. E acasă la Isus, la picioarele Lui.

Explozia

Vine momentul când Marta explodează. „Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El…” – observați că Marta este „ceas”. Și I-a zis lui Isus: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, deci, să-mi ajute.”

E ca și cum ar zice: Doamne, Tu ești prietenul meu. Ești un prieten minunat. Dar chestiile astea cu predicatul, cu ascultarea, cu venitul la biserică au toate vremea lor. La biserică le știi Tu pe toate, dar aici, la mine-n casă, eu fac legea (exagerez un pic). Pe lumea asta mai sunt și altele de făcut. Doamne, și eu aș vrea să stau și să ascult, dar de pus masa cine crezi că v-o pune? Chiar așa, parcă nu-Ți pasă că eu muncesc ca proasta… (exagerez un pic mai mult).

Marta știe și ce e de făcut mai departe: Tu, Doamne, îi poruncești ei să mă ajute și deblocăm situația. Doamne fă așa, fă altfel, stai, fă din nou, dă-Te mai încolo… Noi ăștia care suntem Marte, știm ce avem de făcut noi, ce au de făcut ceilalți de lângă noi, și știm și ce are de făcut Domnul. Deci, cine le știe pe toate?

Iar dacă nu ies toate cum vrem noi ne mai și bosumflăm. Venim la Dumnezeu (sau la biserică) și ne plângem. Comentariile noastre, rugăciunile noastre, atitudinile noastre sunt: Doamne, eu muncesc de mă spetesc iar Tu parcă ești atent tot asupra celorlalți, care nu fac nimic… Păi așa ne-a fost înțelegerea?

Am vrea ca întâi să fie toate după cum vrem noi, să punem masa, și apoi să vorbească Domnul cât vrea, că noi ne-am făcut partea. Or Isus răstoarnă iar lucrurile. Și poate zice tuturor, așa cum s-a întâmplat în Samaria, când ucenicii Îl rugau să mănânce, şi ziceau: „Învăţătorule, mănâncă!” Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.” Atunci, spune Scriptura, Ucenicii au început să-şi zică unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Dar Isus le-a răspuns: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:31-34).

„Doamne, nu-Ți pasă?” Că așa se vede…

Marto, Mie-mi pasă!

Marto, Marto

Să vedem cum răspunde Prietenul minunat. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

„Marto, Marto”. Nu avem cum să nu înțelegem dragostea lui Isus pentru femeia aceasta. Nicăieri în Biblie nu-l mai găsim repetând așa numele unei femei. O mai face pentru Simon Petru, când spune că Satana i-a cerut pe apostoli ca să-i cearnă. O mai face pentru Ierusalim, când plânge pentru cetate… Când am făcut-o noi ultima oară? Ce am transmis prin asta? Evident, dragoste, compătimire, înțelegere. E un alt fel de a spune „of, of”.

Marto, „pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu”. Marto, tu ai impresia că sunt orb și nu văd? Tu crezi că eu sunt Prieten doar cu unii? Tu crezi că pe unii îi hămălesc și pe alții îi țin în puf? Tu crezi că Mie îmi trebuie aplaudaci? Și că nu-i văd pe cei ce trudesc de-adevăratelea? Așa Îl vedem noi uneori pe Dumnezeu.

Marto, Marto, știu multele tale îngrijorări. Dar să mai știi un lucru, că toate acestea sunt bune, dar altul e lucrul care chiar trebuie făcut. Tu ai crescut știind că „trebuie”. Trebuie să faci, să mergi, să dai, să pui, să dregi. Tu ai știut mereu că sunt multe de făcut și te-ai stresat cu ele.

(Așa ajungem în lumea noastră: ne doboară stresul. Îi facem față uneori, ne felicităm pentru asta, iar mâine o luăm din nou de la capăt. Nu ne ajunge timpul, nu ne ajung banii, nu ne mai ajunge speranța. Și în timpul acesta vrem să trudim și pentru Domnul.)

În fața tuturor acestor lucruri pe care Domnul le știe, El ne prezintă alternativa: „un singur lucru trebuie”.

Partea cea bună

Doamne, care e acel „un singur lucru [care] trebuie”? „Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

Care parte, Doamne? Să vii numai la biserică? Să studiezi zi și noapte? Să o ții numai în post și rugăciune? Stați liniștiți, nu credeți că Marta nu venea la biserică. Sau nu studia, sau nu se ruga… Era o femeie religioasă, știa despre Mesia, despre învierea morților, despre puterea lui Isus. Deci contrastul între surori nu este că una e credincioasă și alta nu. Noi de multe ori așa împărțim oamenii la biserică. Ăl de vine e considerat credincios, ăl de stă acasă, nu. Cine se agită pentru Domnul trece de evlavios, cel care e mai neagitat, trece de neimplicat, lumesc chiar.

Aici însă diferența nu e între o credincioasă și o necredincioasă, între o femeie de casă și una mai umblătoare, între o sfântă și o prostituată… Ci între două feluri de a fi cu Isus.

Observați că acel „un singur lucru” care „trebuie” nu e identificat concret? Nu e un obiect, ci e o atitudine. Iar marea, uriașa diferență, capitala diferență între Marta și Maria este una cu care trebuie să plecăm și noi în seara aceasta de aici.

Marta este tipul de om care face totul pentru Isus. Ea se străduie să dea totul pentru Dumnezeu. Maria, în schimb, este tipul de om care primește totul de la Isus. A da și a primi – aici e toată diferența. Isus nu are atât de mult nevoie de oameni care să dea totul pentru El – deși așa ni se spune. El are mult mai mare nevoie (noi avem să fim!) de oameni care să învețe să primească totul de la El. Dacă predicatorul se chinuie să smulgă de la tine o implicare, e degeaba… Poate o vei face din obligație. Dacă însă vei fi stat la picioarele lui Isus, vei veni tu însuți, fie înainte de a ți se cere, fie, atunci când ți se cere, vei veni și vei merge a doua milă.

E de primit, nu de dat.

Mărul are două părți. Una frumoasă, lucioasă, curată, nepătată. Cealaltă jumătate are o gaură de vierme. Tai mărul prin două și ai de ales, de împărțit. Ce vei alege? Toți ne-am repezi la partea cea bună. Fără să știm că acolo s-ar putea să fie de fapt stricăciunea. Maria știa că are viermele, fusese cu partea ei la Isus. El o curățase, scosese șapte demoni din ea, iar acum îi redăruise libertatea. Partea ei, primită de la Isus, e cea mai sigură din lume.

Așa e și mântuirea. În cuvintele lui Pavel, „dacă neprihănirea se capătă prin păzirea legii [adică prin ce pot face eu], atunci degeaba a murit Hristos” (Galateni 2:21).

Tu unde ești în poza asta?

În această seară poate că deja știm niște „Marte”, știm niște „Marii”. Aș vrea însă să ne poziționăm ca ucenicii. Ei tac, urmăresc scena. Isus e centrul, nu Marta, nici Maria. Să nu spunem noi cine e Martă și cine e Marie, ci să ne uităm la noi înșine. Să ne alegem și noi partea cea bună, care nu ni se va lua.

Dacă-L primești pe Isus Hristos în viața ta, ai primit „partea cea bună”. Asta nu ți se va lua niciodată! Alte lucruri, câte alte lucruri nu am primit și am pierdut apoi… Pentru câte lucruri nu am muncit din greu ca să le avem, numai ca să le vezi făcute praf într-o clipă. Căutăm toți să fim câștigători, să nu luăm partea cu pată, stricată, partea cu viermele… Vrem „partea cea bună”! Aceasta este Isus Hristos.

Nu știm ce s-a întâmplat mai departe, dacă Maria „s-a simțit” și s-a ridicat… Dacă Marta a lăsat totul și a venit și ea să asculte pe Isus. Dacă Isus le-a împăcat… Știu însă că la moartea fratelui lor erau împreună. Și mai știu că, mai departe, vom auzi de Maria (nu și de Marta), ca să ni se dovedească faptul că ce i-a spus Isus s-a împlinit întocmai.

Mâine seară vom vorbi despre ocazia în care Maria și-a pierdut cel mai bun prieten, când a trebuit să-L îngroape. Iar sâmbătă dimineața vom vorbi despre ocazia în care nici măcar în mormânt nu L-a mai găsit, crezând că i-a fost luat.

Marto, Marto, te iubesc

Dumnezeu ne pune fiecăruia în față partea cea bună. Avem să întindem mâna și să o primim. Este relația cu Isus Hristos, Prieten minunat.

Apelul acestei ocazii este să faceți mai puțin pentru Dumnezeu și să primiți mai mult de la El. Da, să faceți mai puțin. Să nu vă mai aglomerați cu toate ritualurile, cu toate rânduielile, cu toate cele care trebuie și nu trebuie, legate și dezlegate.

Să primiți mai mult de la Dumnezeu. Să-L cunoașteți mai mult pe El. Pentru că textul biblic al zilei poate fi citit și așa: Atât de mult a iubit Dumnezeu pe Maria, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca Maria să creadă în El și să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Auzi, tu, Marto? Vino și tu aici, lângă Mine.

Îți mai lipsește un singur lucru

ipm5

Textul biblic (Marcu 10:17-22)

Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

„Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.   Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.”

El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.”

Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”

Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.

Tineri creștini

Atunci când vorbim despre prieteni – majoritatea avem „prieteni” pe Facebook – înțelegem oameni cu care ne cunoaștem, care ne-ar ajuta la nevoie („prietenul adevărat la nevoie se cunoaște”), oameni care ne fac cinste etc. Prietenia nu are vârstă, dar vor recunoaște că prietenii adevărați sunt cei care au făcut proba timpului, cu care ai trecut prin bune și rele, cu care te știi poate din facultate, din liceu.

Personajul din ocazia aceasta nu este un bătrân, ca Nicodim. Pentru că lumea credinței, bisericile, nu sunt pline doar cu bătrâni. Știu, în majoritatea bisericilor lumii vom găsi oameni în vârstă, iar cluburile gem de tineri. Dar și tinerii Îl caută pe Dumnezeu. Eu am început să citesc Biblia în liceu, la vârsta de 16 ani. Și sunt sigur că nu sunt singurul.

Tânărul din ocazia aceasta e interesat de relația lui cu Dumnezeu. Evanghelistul Matei îl numește chiar așa „tânăr” (nu-i știm numele), și adaugă că a venit la Isus „alergând”. Și nu doar că era un tânăr care a venit la Isus, dar când a ajuns în fața Lui a îngenuncheat înaintea Lui.

Tânărul acesta era un „fruntaș” – ca și Nicodim, un tânăr înaintat în ale credinței față de cei din generația lui. Nu știm de ce nu a venit mai devreme, ce l-a ținut acolo unde era, dar putem deduce din textul lui Marcu urgența momentului (citiți Evanghelia după Marcu și subliniați ori de câte ori apare cuvântul „îndată”. Veți fi uimiți.)

Isus stă să plece mai departe și „tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui…”

Care-i problema?

Când citim Biblia vedem că ori de câte ori cineva a îngenuncheat înaintea lui Isus, sau a alergat după El, spre El, a fost o problemă de viață și de moarte. În fața Lui a alergat demonizatul din Gadara (Marcu 5:6) sau mai-marele vameșilor, Zacheu (Luca 19:4). La picioarele Lui s-au plecat tatăl băiatului demonizat (Matei 17:14), un lepros (Marcu 1:40), Iair, tatăl fetiței înviate (Marcu 5:22), femeia vindecată de hemoragie (Marcu 5:23), Maria Magdalena în casă la Simon (Luca 7:45), leprosul samaritean vindecat (Luca 17:16).

Așadar, cel puțin la prima vedere, faptul că un om vine alergând la Isus, se pleacă în genunchi la picioarele Domnului, și dă glas unei întrebări, unei solicitări, ne transmite ideea clară a unei nevoi capitale pe care numai Isus o poate împlini. Hai să vedem despre ce era vorba.

Solicitarea tânărului însă nu are în vedere o vindecare, o înviere, o eliberare de vreo suferință anume. Este de cu totul alt soi. Omul acesta e interesat de mântuire. Atât de interesat încât el aleargă spre Isus, vine la picioarele Lui, cade în genunchi, ar da totul ca să afle răspunsul la întrebarea: „ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

Spuneți-mi dumneavoastră, ca să primești o moștenire, trebuie să faci ceva sau să fii ceva? Evident, să fii fiu, fiică. Ești moștenitor de drept. Ecuația e simplă: ești fiu al lui Dumnezeu, vei moșteni viața veșnică. Dar știți că la împărțirea averii mai vin și alții. Spre exemplu, o văduvă tânără cu care bătrânul bogătaș s-a însurat pe când el avea 80 de ani și ea 28… Nu e un singur caz de felul acesta. Sigur, și ea a fost ceva, cică „nevasta”, care „l-a iubit”. În realitate ea nu a fost ceva, ci ea a făcut ceva.

Și atunci, revenind la întrebarea tânărului, care e întrebarea tuturor oamenilor ce vin la biserică (și a celor ce nu vin la biserică): de fapt, cum se mântuiește omul? Conform lui Matei, tânărul întreabă „ce bine să fac” – el așa știe: faci binele, faci fapte bune, vei fi mântuit. Nu le faci, nu ești.

Acum, dacă era interesat de viața veșnică și era și fruntaș între ai lui, nu credem că era un păcătos. Nu credem că făcuse numai rele și acum se pocăise. Nici vorbă. Omul acesta era pe calea virtuții, făcea numai bine (sau așa credea el). Și cu toate acestea – mare atenție aici – simțea că ceva îi lipsește. Omul simte că mai trebuie ceva. Altfel, stătea fruntaș unde era. Aici însă se vede ca un codaș. Habar nu are. Simte că mai trebuie ceva, dar nu știe ce. Așa că vine la Cel ce are toate răspunsurile.

Isus, bunul învățător

În fața acestei întrebări Isus va răspunde întotdeauna prompt. Știu că sunt dileme care ne chinuiesc în viață, întrebări la care Dumnezeu nu ne-a răspuns. Dar la o cerere de mântuire El va răspunde întotdeauna. Pe loc. Și aici, îi spune tânărului ce trebuie să facă.

Doar o mică corectură, de fapt o îndreptare spre a ști cu cine vorbește. În Luca, Isus zice „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Ca și cum ar zice: tinere, nu-ți spun altceva decât ți-ar spune Dumnezeu. Și în Matei Isus îl îndreaptă tot spre Dumnezeu: nu există vreun bine în afara lui Dumnezeu. „De ce mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur.”

Iar continuarea e clară: „dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.”

Care porunci?

Asta întreabă și omul nostru, imediat. „Care?” Să nu credem că întreabă ca un neștiutor. Nu uităm că era… fruntaș. El întreabă mai degrabă mirat că ar mai fi ceva ce el nu a luat în calcul, ceva care ar fi făcut ca nota lui că nu fie „10 curat”.

Atent, ca la catehizare, Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi: să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Asta am învățat și noi, asta îi învățăm pe copiii noștri. Și pentru mulți oameni dialogul acesta e norma lor de viață. Vrei să fii mântuit? Foarte bine, condiția e clară: păzește poruncile.

Aș vrea să nu ne amăgim cu imaginea asta. Nu că n-ar fi adevărată, ci că nu este completă. Dacă o lăsăm așa cum este promovăm mântuirea prin fapte – tu păzești poruncile, Dumnezeu se uită la tine, Îi place ce vede, te mântuiește. Nu-I place ce vede, nu te mântuiește…

Între oameni (nu vorbesc aici de Isus), cel mai mare păzitor al legii lui Dumnezeu a fost apostolul Pavel. El spune în Epistola către Filipeni (capitolul 3) că, atunci când era fariseu, păzea legea lui Dumnezeu „fără prihană”. Totuși, când a ajuns creștin, scrie în Epistola către romani (capitolul 7) a văzut că este prins într-o mare luptă personală: vrea să facă binele, dar răul este lipit de el. Să fim bine înțeleși, când scria Romanii Pavel nu curvea, nu ucidea, nu fura. Dar vedea în el o altă lege, aceea pe care o vedem toți în noi: suntem vânduți robi păcatului. Este foarte bine să vrem să facem binele, să păzim poruncile. Dar dacă suntem cinstiți cu noi înșine, recunoaștem că nu le păzim. La suprafață poate părea că suntem sfinți, dar dacă suntem la fel de cinstiți ca Pavel, vom recunoaște că ori de câte ori vrem și facem un bine, și răul este lipit de noi – un gând necurat, o faptă, un gest, un orice poate păta binele făcut.

În orice caz, confruntat cu ceea ce tânărul acesta credea că e o listă de bife, el spune ferm: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” Evident, avem de-a face cu un credincios model: toate, păzite, cu grijă, de când mă știu. Cazierul meu e curat. Am bifat tot – vreau coroniță! Aici însă apare strigătul inimii lui „ce-mi mai lipsește?” El simte că mai e ceva… Că nu a ajuns încă la desăvârșire.

Vrei să fii desăvârșit?

Isus știe care e strigătul ascuns al inimii. De aceea, scrie în Matei, Isus i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit…” Isus ne cunoaște. Ferice de toți cei ce vrem să fim desăvârșiți. Apoi urmează condiția lui „dacă”: „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer!”

E pe dos! Tânărul simte că îi mai trebuie ceva (că e pe minus), iar Isus îi spune să mai lase din ele (e pe plus)… De fapt, să lase tot. Tinere, mântuirea nu e o chestie de „ce faci?”, „cât ai?”, „ce-ți mai trebuie?”

Răspunsul lui Isus nu se termină aici. Ceea ce îi cere Isus – să vândă tot ce are, să dea la săraci – este doar condiția pentru a ajunge la punctul Zero. Abia de acolo e modelabil. Și îl asigură de ceva – „vei avea o comoară în cer”.

Ceea ce trebuie să facă efectiv tânărul acesta e mai mult. Lui chiar îi lipsește ceva. Știți ce? El are de toate, e bogat, are avuții pe care le poate vinde și ferici săracii lumii, e fruntaș și are o reputație excelentă. Ceva îi lipsește.

Ce? Crucea!

L-a iubit…

Este uimitor ce vom citi acum din Marcu: „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: «Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.»”

De unde știi tu, evanghelistule, că „Isus S-a uitat țintă la el”? Păi, sigur au fost acolo martori apostolii, care au văzut asta. Dar de unde știi că „l-a iubit”? Păi… s-a simțit în tonul vocii, s-a văzut pe chipul Lui, a făcut un gest de apropiere… Nu știu.

Dar știu că ce avem aici este un Prieten minunat care „l-a iubit”. Să nu credem că a fost un dialog în doi peri, pe picior de plecare. Isus l-a iubit pe acest om. A văzut în el o dorință și o neputință. Isus a fost gata să-l ajute, i-a spus ce are de făcut. L-a asigurat că tot ce va pierde va câștiga însutit, într-un loc unde comorile nu se pierd. „Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.” Apoi, vino! Te iau cu Mine. Te fac ucenic. Vei fi evanghelist… Urmează-Mă! Dar nu uita, „ia-ți crucea”.

Se cuvinte să facem aici o clarificare. Isus nu a spus tuturor să vândă tot și să meargă după El. Da, apostolii pescari sau vameșul au lăsat totul și au mers după El – așa spune Scriptura. Dar au fost nenumărați alții care și-au păstrat casele, averile și o parte din ele le-au folosit pentru Domnul. Unii au vândut mai mult, alții mai puțin. De asemenea, când Isus spune să iei crucea, asta echivalează cu a-ți asuma o moarte de sacrificiu, ca El. Dar nu toți apostolii sau toți creștinii din Faptele apostolilor au murit ca martiri. Nu vreau aici să îndulcesc povara… Ci să înțelegem că avem de-a face cu un caz special, care cere o soluție aparte. Pentru tânărul acesta bogățiile erau semnul prosperității lui materiale și mai ales spirituale – era binecuvântat de Dumnezeu. Și totuși aurul și argintul, acareturile nu-i umpleau un gol în inimă. Ba chiar puteau deveni blestemul lui…

De aceea scrie că Isus „l-a iubit”. În sufletul acestui om golul respectiv putea fi umplut cu o cruce.

Reduceri: bogății de vânzare

„Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.” Este cea mai nefericită încheiere a unei întâlniri cu Isus. Ai venit într-un suflet la Isus, ai alergat înaintea Lui, te-ai plecat la picioarele Lui și ai pus cea mai frumoasă întrebare a tuturor timpurilor: „vreau mântuirea, cum pot s-o am?” Iar acum pleci „mâhnit”, agale, „întristat de tot”…

Poate ai venit la biserică în seara asta dornic că afli cum e cu mântuirea. Poate ai vrut să auzi că mântuirea e altfel. Că nu cere chiar așa mari sacrificii. Oare vei pleca „întristat de tot”? Unde te vei duce? Dacă răspunsul lui Isus nu te mulțumește, ce te face să crezi că altceva te va mulțumi? Ai încercat de toate, ai păzit tot ce ai putut, ai făcut tot ce ai știut că e bun. Iar acum încă simți că ceva îți lipsește. Vii la Isus plin de speranță și pleci plin de deznădejde? O, Isuse, fii mai bun cu el. Cum să-l superi pe fratele fruntaș?

Avraam a fost foarte bogat. Iov a fost poate între cei mai bogați. În Noul Testament avem un Levi-Matei care lasă totul. Avem un Zacheu care dă la săraci cu mână largă. Se poate!

Dacă tânărul a întrebat „cât Îți dau să fiu mântuit?”, Isus răspunde „nu-Mi da nimic Mie. Dă-le altora, uite, săracilor…”. Mie nu trebuie să-Mi dai nimic. Mulți oameni simt că ei trebuie să dea ceva lui Dumnezeu. Mai ales ceea ce au muncit ei cu mâinile lor: bani, averi, timp. Or Isus spune: hei, de la Mine poți doar să primești. Vei primi o comoară în cer. Iar aici pe pământ vei avea de primit și purtat o cruce. Te prinzi?

Este pariul pe care Isus îl face cu fiecare dintre noi. Apostolii s-au prins și nu au fost dezamăgiți. Până la bătrânețe îi veți găsi prin Faptele apostolilor, prin epistole, prin Apocalipsa ca oameni care au fost cuceriți de Isus. Ca unii care vorbesc despre El ca fiind cel mai bun Prieten. Tânărul acesta a avut aceeași ocazie.

Nu vreau să termin pe o notă negativă. Nu știm ce s-a ales de el. Poate nu s-a mai întors niciodată. Poate, peste ani de zile, a văzut totul într-o altă lumină și s-a pocăit. Biblia spune că atunci, de acolo, a plecat dezamăgit.

Toate sunt posibile

În fața eșecului aparent, Isus a explicat ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” Nu e vorba că nu vor intra, ci că nu vor intra bogați, bazându-se pe bogățiile lor. În cer nu se intră în funcție de cât ai contul de gras.

Nu e de mirare că ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis la rândul lor: „Cine poate, atunci să fie mântuit?” Pentru ei bogăția era semnul binecuvântării divine, cele două veneau la pachet.

„Isus S-a uitat ţintă la ei”, zice Biblia, şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19:23-26). Dacă vrei să intri în cer păzește poruncile. Nu ca să fii mântuit, ci ca să dovedești că tu ești mântuit. E diferență ca de la cer la pământ. Dă la săraci. Nu ca să fii mântuit, ci ca să arăți că tu ești deja pe urmele lui Hristos.

Selfie…

Ceva îmi stăruie în minte: „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit.”

Asta face și azi Isus. Se uită țintă la noi nu ca să ne sperie, nu ca să înlemnim în fața Lui. Ci ca să vedem că ne iubește. Povestea noastră s-ar putea încheia altfel decât să plecăm în seara asta de la biserică „mâhniți”, agale, „întristați de tot”. Să plecăm mai degrabă cu imaginea unui Isus care Se uită țintă la noi, care ne iubește. El este Prietenul minunat care ne dă o coroană cu spini și o coroană de împărat. Așa a avut și El. Cine se va uita doar la coroana cu spini va pleca mâhnit. Cine se va uita doar la coroana de împărat, se va amăgi singur. Cum vom putea?

„La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” Rugăciunea din seara aceasta să dea curs gândurilor noastre, nevoilor noastre, așteptărilor din sufletul nostru și Dumnezeu să ne răspundă. Iar noi să Îi răspundem Lui.

În poza vieții tale, în selfie-ul tău fă loc și pentru crucea lui Hristos.

Trebuie să vă nașteți din nou

ipm4

Poate că după prezentarea anterioară simțiți ceva ce a simțit și personajul din seara aceasta: Isus vorbește bine, spune lucrurile așa cum trebuie. Dar eu nu sunt nici lepros, nici hoț, nici prostituată. Sunt om așezat, la casa mea, cu experiență. Sunt om bun, de treabă chiar.

Și totuși e ceva în acest Isus care-mi spune că, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le știu, pe care le fac, mai e ceva… Ceva ce El are și eu nu.

Cu astfel de gânduri se frământa un om, Nicodim.

Textul biblic

 

Ioan 3:1-16

Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?”

Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?”

Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Creștini cu experiență…

„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor.” Am prezentat aseară câte ceva despre farisei. De data aceasta personajul principal este chiar un conducător al lor, un fruntaș. Era tipul de conducător care, dacă ar fi mers în miezul zilei oriunde în Ierusalim, toți i-ar fi făcut plecăciuni copleșiți de personalitatea lui.

Acest om însă așteaptă lăsarea serii, pentru că face ceva neobișnuit pentru el. Merge să vorbească cu unul mai mic ca el (dar poate totuși mai mare ca el). Învățătorul din Nazaret. Reținem, era cărturar, era fruntaș, era om bătrân, era respectat. Marele învățător vine la un alt învățător…

„Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: «Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.»”

Venirea lui Nicodim noaptea – și, atenție, oriunde se vorbește despre Nicodim în Biblie (evanghelia după Ioan, 7:50, 19:39), asta-i e marca: „cel care venise la Isus noaptea” – venirea lui arată o nevoie de discreție, o jenă, o rușine, o ceva ce nu s-ar cădea să se facă la lumina zilei.

Ce spune efectiv? Ei bine, face o caracterizare a lui Isus: Învățător, venit de la Dumnezeu.

Cumva, Mesia? Nu.

Noi suntem Nicodim. Da, Isuse, știu că ești un învățător venit de la Dumnezeu. Ce tare! Dar mai mult… nu. Ești doar învățător, bine, venit din partea lui Dumnezeu.

Este clar ca lumina zilei, de care se ferește Nicodim, că Isus face niște semne pe care nu le poate face nimeni dacă nu L-ar avea pe Dumnezeu de partea lui. Nu uităm că, în altă ocazie, alții au spus că Isus face minuni cu ajutorul domnului dracilor. Ei bine, Nicodim e versat, știe ce e minciună și ce e adevăr, simte dacă are în față un șarlatan sau un om credincios autentic. Așa că începe cu o declarație de recunoaștere. Știm („suntem mai mulți”), Te recunoaștem ca Învățător de la Dumnezeu, faci semne în fața cărora ne declarăm pitici.

Naștere din nou

La prima vedere ceea ce spune Nicodim e aproape adevărat. Doar că răspunsul lui Isus dă cortina la o parte, parcă îl dezbracă, parcă aruncă în aer tot eșafodajul pe care Nicodim dorea să construiască ceva. Dacă citim ultimele versete ale capitolului 2 (care ar fi trebuit să facă parte tot din acest capitol 3, ne dăm seama că Isus citea gândurile oamenilor).

„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.»”

Ce legătură are una cu alta? Ce a spus Nicodim și ce implică Isus aici? Este cât se poate de clar că Isus citise în venirea lui Nicodim seara, în cuvintele lui de introducere, în tonul vocii, în postura lui, în tot ceea ce se întâmpla acolo… ceva mai mult.

Bun, dacă tu spui că sunt Învățător venit de la Dumnezeu, iată mesajul divin (cu marca „adevărat, adevărat”): cine nu se naște din nou nu vede cerul. Este cum nu se poate mai radical. Dar este cum nu se poate mai simplu. Radical pentru că nu lasă loc de întors, nu suferă tocmeală, este verde-n față și negru pe alb. În același timp, este cât se poate de simplu: „naștere din nou”. Ce-o fi aia? Se întreabă Nicodim. (În Biblia în traducerea ortodoxă se spune la fel de frumos „naștere de sus”.)

„Nicodim I-a zis: «Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?»” Ce apreciez la Nicodim este că nu o dă la întors. Sigur, are un blocaj, nu înțelege din prima la ce se referă Isus. Dar nici nu se eschivează. El simte că LUI îi vorbește Isus. El ia cuvintele lui Isus la nivel personal, știe că lui îi sunt adresate, nu celui din stânga sau din dreapta. El se pune imediat în lumina reflectorului lui Isus și se reanalizează.

Așadar, întrebăm și noi, cu el:

  • Se poate naște un om bătrân? Răspuns cert: NU.
  • Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, și să se nască? Răspuns la fel de sigur: NU.
  • Isuse, ce spui Tu e clar imposibil omenește, sigur Te referi la altceva. Poți să mai spui o dată, în alte cuvinte?

Naștere din apă și din Duh

„Isus i-a răspuns: «Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.»” Aha, de acum înțelegem. Nu e vorba de a storci carnea, de a o întineri mereu, de a face orice ca să mergi înapoi… E imposibil. Nicodime, nu la asta mă refer și tu știi foarte bine. Nașterea din nou despre care vorbesc este aceea „din apă și din Duh”.

Steinhardt

În cultura și spiritualitatea românească un loc aparte îl ocupă Nicolae Steinhardt. În 1960 fusese condamnat la ani grei de temniță în lotul Noica-Pillat. Era un evreu, din Pantelimon. La vârsta de 48 de ani s-a botezat creștinește, în ascuns, în arestul de la Jilava. Devenit apoi monahul de la Rohia, avea să fie recunoscut de papa Ioan Paul al II-lea drept „un martir al lui Hristos, înflorit pe pământ românesc”. Botezat om mare, căci L-a cunoscut pe Hristos în a doua jumătate a vieții, părintele Steinhardt a lăsat în urmă greutățile, necazurile, prefăcându-le pe toate în binecuvântări pe paginile din Jurnalul fericirii. Cum a reușit să devină un alt om? Răspunsul dat de sine însuși e luat din cuvintele Evangheliei – naștere din nou[1].

De asemenea, un alt om mare s-a botezat la 94 de ani. Citiți experiența lui Mihail Kalașnikov pe www.tainedinscripturi.ro, la capitolul 5, cu titlul „Și mor spre a se naște”.

Oameni bătrâni. Născuți din nou!

Puii șarpelui

Este cât se poate de clar că ceea ce transmite Isus este imaginea botezului. Naștere din apă și din Duh. Una este simbolul celeilalte. Dacă un om se botează, el transmite un semnal – că în sufletul lui a avut loc o schimbare, că în cugetul lui s-a îndreptat și vrea de acum să meargă pe calea cea bună. Pocăința este schimbarea minții. Dintre cei care veneau la Ioan Botezătorul, la Iordan, numai unii au fost mustrați teribil. Veneau acolo tot felul de oameni care-și mărturiseau păcatele (nu se spovedeau), care primeau botezul lui Ioan și urmau să trăiască apoi o viață nouă. Îi găsiți și pe ucenici, și pe vameși, și pe soldații romani. Dar găsiți și farisei și saduchei, pe care Ioan îi cataloghează aspru: „pui de năpârci”. Vipere, șerpi. Tatăl lor este șarpele cel vechi, Satana. Ce se naște dintr-un șarpe? Or ce face Isus acum este să-i ceară lui Nicodim nu să se nască din nou din mama lui, din părinții lui, pentru că nu ar rezolva nimic.

Isus continuă de acum dezvoltarea simbolului folosit: „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” Nicodime, ce este născut din carne poartă semnalmentele cărnii, neputințele cărnii, păcatele cărnii. Nu ai cum să scoți din carne altceva decât carne, din șarpe altceva decât șarpe. Dar ce e născut din Duh, poartă semnalmentele duhovnicești, spirituale. El nu va fi mânat de poftele cărnii, de apucăturile ei, ci de îndemnurile duhului.

Mirarea lui Nicodim

Oho, probabil că la momentul acesta, deși era întuneric, Nicodim ridicase mult din sprâncene. Sau își scărpina barba a mirare. Sau oftase. Sau… Știu asta pentru că Isus subliniază un lucru: „Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou.»”

Apoi continuă explicația folosind din nou asemănarea cu Duhul: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Fac o paranteză aici. Când Isus vorbește despre „Duh” și când vorbește despre „vânt” El folosește același cuvânt. Duhul lui Dumnezeu are semnalmentele vântului: nu-l vezi, dar e acolo; nu-l poți prinde în mână, dar îi simți puterea; nu știi de unde a pornit și nici încotro merge după ce trece de tine, dar e posibil să te răstoarne sau să te ia pe sus. Și atunci, „oricine este născut din Duhul” este altfel de ființă. Stați liniștiți, tot în carne și oase este, nu devine fantomă, nu trăiește în alte sfere, ci el este născut din altă parte, are de acum alte aspirații, nu mai bate cu pumnul în masă, ci se lasă condus de Părinții lui din cer.

La momentul acesta Nicodim ne citește gândurile. El I-a zis lui Isus: „Cum se poate face aşa ceva?” Este imposibilitatea cu care s-a confruntat Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul – cum să mai nască un prunc niște oameni bătrâni? Este imposibilitatea cu care s-a confruntat Maria, mama lui Isus – cum să nască o femeie care nu a avut o relație cu un bărbat? Totuși, atmosfera în care are loc dialogul îmi spune că Isus nu bătea câmpii. Nu spunea lucruri imposibile. Nicodim trebuia să știe din istoria poporului său despre puterea lui Dumnezeu.

Mirarea lui Isus

Ca atare, Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri?” Nicodime, dacă tu nu crezi în naștere din nou, dacă tu te faci că nu pricepi – tu ești învățătorul lui Israel – ce așteptări să avem de la oricine altcineva?

Pentru a treia oară Isus începe o afirmație prin cuvintele „adevărat, adevărat îţi spun”. Din nou sunt cuvinte pline de miez, de semnificații. De aici începe și finalul discuției lor. Este o antiteză între „noi” și „voi”, între a mărturisi și a nu primi o mărturie, între a crede și a nu crede, între a urca la cer și a coborî de la cer, între lucrurile pământești și cele cerești. Nicodime, lucrurile sunt cât se poate de simple, alb și negru, dar sunt atât de încărcate de implicații ca de la pământ la cer. Să urmărim:

„Noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră.”

Noi și voi

Cine este „noi” și cine este „voi”? Dat fiind subiectul în cauză – botezul nașterii din nou – proclamat de Ioan Botezătorul și confirmat de Isus, înțeleg că „noi vorbim ce știm” se referă la Isus, la Ioan, la toți cei care au văzut și au mărturisit marea nevoie a omului – nașterea din nou.

Dar „voi nu primiți mărturia noastră”. Voi, fariseii, saducheii, preoții, voi încă vă bazați pe faptele voastre, pe meritele voastre, pe nașterea voastră din Avraam. În altă ocazie Isus a spus lucrurilor pe nume, cu referire la botezul lui Ioan: „tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:29). Iată cum nașterea din nou nu este un moft, nu este ceva ce poate fi trecut cu vederea, ci echivalează cu „a-I da dreptate lui Dumnezeu”. Refuzul nașterii din nou, pe de altă parte, echivalează cu „a zădărnici planul lui Dumnezeu” pentru mine și pentru tine.

Atenție, nu vorbesc aici de a te boteza. Cu o scăldare îi păcălești pe oameni și te cred creștin. Cu o cruce făcută larg, te iau toți de om spiritual. Vorbesc de nașterea din nou, aia din Duh. Pe care nu o simte nimeni din afara ta mai bine ca tine. E cu durere, e cu sacrificii. Dar apoi urmează viața!

În pântece…

Imaginați-vă un făt, în pântecele mamei lui. Acolo e bine, are tot ce-i trebuie. E cald, are mâncare, nu știe de sete, de stres, de facturi, de supărări. Ba încă, mai aude uneori și muzică, parcă aude pe cineva vorbind cu el. Dar nu vede pe nimeni.

Hopa, interesant, acum vede că are niște ceva așa… Hai să le zicem mâini. Aaa, și încă ceva, mai sunt două, mai jos, niște… picioare. Are și urechi, și gură, și ochi. La ce or fi bune toate astea?

Păi, i-ar explica cineva, ce trăiești tu aici e viață, dar e un fel de viață. Adevărata viață e… afară. Ce afară? Du-te, domnule de aici. Mă păcălești să dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Aici e viața! Aici e raiul, aici e iadul. Și din nou i-ar spune cineva: Nu, fiule, viața adevărată e dincolo. Acolo vei vedea, vei auzi, vei mirosi, vei merge, vei desena, vei cânta… Să crezi sau să nu crezi?

Spune Scriptura că Dumnezeu a pus în noi chiar și gândul veșniciei… La ce ne-ar fi bun gândul despre veșnicie dacă totul s-ar sfârși în mormânt? Există viață dincolo de viața aceasta. O viață veșnică.

Spune Isus mai departe: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cerești? Tu le predici la oameni despre „împărăția lui Dumnezeu”. Ai fost tu acolo? Eu aici îți spun lucruri pe care le cunoști: naștere din apă, asemănarea cu vântul, om născut nu din carne, ci din duh. Tu pe-astea nu le crezi. Dar vrei să ajungi în cer. Îți spun Eu cum este acolo. Sau… dacă-ți spun, vei crede?

Să vedem o mostră de perspective diferite: „Isus a zis: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis.Voi Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.” Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-l putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci, şi să înveţe pe greci?” (Ioan 7:33-35). Evreul nu-și imagina cum un învățător din Israel s-ar duce prin diaspora, printre greci, printre necurați. Evident, nici nu-și imaginau că aceștia ar fi putut vreodată să ajungă în cer…

Cine a fost în cer?

„Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” Nu ne poate spune nimeni despre împărăția lui Dumnezeu decât unul care a fost acolo și s-a întors. Din păcate „nimeni nu s-a suit la cer”.

Știu, veți spune ce putea spune și Nicodim: păi Ilie nu s-a suit la cer? („Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt”; 2 Împărați 2:11) Doamne, ai uitat? Sau de Enoh, înainte de Potop (Geneza 5:24). Și Moise, la fel. („Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise…”; Iuda 1:9). Doar nu degeaba se lupta Satana pentru trupul lui – a fost înviat și luat la cer.

Dar aici nu despre asta este vorba. Nimeni nu poate spune despre lucrurile cerești mai bine decât „Cel ce S-a pogorât din cer”. Țineți minte că și Pavel a fost luat la cer, în viziune („ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească; 2 Corinteni 12:3-4). Și când a revenit la realitatea de pe pământ a zis că nu poate spune nimic…

Unii oameni cred că în împărăția lui Dumnezeu se intră ca la stadion: ai plătit biletul, intri și gata. Nu e așa. Cine a fost acolo, a fost acolo! Or dacă cineva poate vorbi despre Cer, atunci este Isus. Iar primul pas pe care-l face (întrucât știe că, „dacă vă voi vorbi despre lucruri cerești nu veți crede”), este să-i spună lui Nicodim care nu e biletul spre acolo: nu faptele, nu carnea, nu meritele. În împărăție se intră prin naștere. Din nou.

Ca între prieteni

Încheierea dialogului are loc ca între prieteni. Dacă prietenul tău este atins de o boală și tu ai medicamentul pentru boala aceea, ce vei face, i-l dai sau nu? Dacă ești prieten, i-l vei da. Sunt oameni care-și dau viața pentru alții, alții care donează organe, alții care fac sacrificii imense. Dacă noi suferim în aceeași pușcărie și la un moment dat eu aflu un loc de evadare, oare nu ți-l voi spune? Dacă tu ești atins de un virus, iar eu am antivirusul, oare să nu ți-l dau?

Oameni buni, dacă voi sunteți în căutarea lui Isus, iar eu L-am găsit deja, oare să nu vi-L arăt?

„Șarpele”

În istoria poporului Israel a fost un moment în care, din pricina necredinței și a îndărătniciei lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă suferinței și neputinței. În pustie fiind, au fost atacați de șerpi veninoși. Până atunci nu se întâmplase asta, dovadă că fuseseră păziți de Dumnezeu. Dar, într-o zi, au ridicat pumnul împotriva lui Dumnezeu și s-au plâns că le merge rău. Că mai bine rămâneau robi în Egipt, că n-au apă de băut. Că mai bine se chinuiau acolo în Egipt, decât cu mâncarea asta proastă (de la biserică). În scurt timp Domnul Și-a tras mâna de pe ei, ca să vadă ce înseamnă să meargă ei așa, de capul lor. Au fost atacați de șerpi veninoși. Au murit mulți în ocazia aceea.

Antidotul a fost oferit tot de Dumnezeu (nu de medicii lor, nu de mai-marii răzvrătirii).

Textul din Numeri 21 spune așa: „Domnul i-a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe înfocat, şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat, şi va privi spre el, va trăi.» Moise a făcut un şarpe din aramă, şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele din aramă, trăia” (Numeri 21:8-9). Imaginea avea însemnătate: șarpele care-l mușcase pe om – și nu era o altă imagine mai potrivită pentru păcat – putea fi învins. Singura condiție era ca omul mușcat să privească spre cum avea să fie înfrânt șarpele. Ridicat pe un par, cu capul zdrobit.

Puteai să fii deștept și să spui: „Asta e o prostie. Cum să mă uit la un șarpe înfipt într-un par?” Chiar așa, care dintre noi se duce la farmacie și cere farmacistei doar să-i arate medicamentele, fără să le ia… Ei bine, nebunia lui Dumnezeu este mai presus de înțelepciunea omenească. Puteai să fii deștept, zic. Și să mori!

Sau puteai fi „prost” și să privești. Căci privirea echivala cu credința! Era dovada faptului că toate meritele omului, tot efortul lui era zero. Că toată scăparea venea de la Dumnezeu. Și doar de la El.

Încheie Isus: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Aici ajungem din nou la adevărata naștere din nou – nu o naștere care să se încheie cu moarte, ci una care să se prelungească în viață veșnică. Isus îi spune efectiv lui Nicodim: Omule, Eu voi fi înălțat pe un par, și oricine va privi la Mine răstignit și va crede în ceea ce fac Eu, nu va pieri lovit de păcat, ci va avea viața veșnică.

De unde știm noi tot dialogul acesta între Nicodim și Domnul Isus? Pentru că a venit o zi în care Nicodim a avut un deja-vu. Când Isus a fost răstignit pe cruce, când toți au crezut că e sfârșitul, pentru Nicodim a fost începutul. Cânt toți vedeau în cruce un blestem, Nicodim vedea o binecuvântare. A fost momentul când Nicodim a ieșit în față. Nu era noapte, nu apusese soarele. A ieșit la lumina zilei și a făcut pasul în față pentru Hristos. Apoi, cel mai probabil, i-a povestit lui Ioan evanghelistul episodul acesta. Iar Ioan l-a scris pentru credința noastră. Urmează versetul scris de Ioan ca o concluzie a acestui dialog cu implicații pe viață și pe moarte.

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Aici se încheie dialogul între Isus și Nicodim. Aceasta este Evanghelia!

Nu este de mirare că versetul de aur al Bibliei, scris apoi de Ioan, reia cuvintele lui Isus dându-ne definiția Planului lui Dumnezeu pentru noi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Cine și-ar da viața pentru tine?

Cine ar lăsa mai degrabă să-i moară copilul decât să-i mori tu?

Cine?

 

Primești într-o zi un mesaj. Doar atât: „Te iubesc.”

Și semnat… „Dumnezeu”.

 

Planul lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine este mântuirea noastră. Pentru aceasta El a făcut tot ce trebuia: ne-a iubit, L-a dat pe singurul Lui Fiu, a îngăduit să fie ridicat pe o cruce, ca simbol al păcatului (nu ca păcătos), astfel încât noi toți, cei din jurul crucii, să privim acolo. Și privind să fim schimbați, să căpătăm viața veșnică.

În fața crucii lui Isus are loc nașterea din nou. Când vezi că tu trebuia să fii acolo, pe cruce, când vezi că, dacă te îndepărtezi de crucea Lui, te mușcă șerpii lumii acesteia, atunci știi că singura ta salvare este acolo și numai acolo.

Iar ceea ce credeai că este moarte… este nașterea din nou. Spre viața veșnică.

„Nu te mira că ți-am zis: trebuie să vă nașteți din nou!”


 

[1] Steinhardt scria așa: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj Napoca: Editura Dacia, 1991, p. 85.)

Cui i s-a iertat mult iubește mult

ipm3

În ocazia aceasta aș dori să-L însoțim pe Isus într-o casă. Nu la biserică, ci într-o casă. Un prieten de-al Lui Îl invită la o masă. Dacă în prezentarea anterioară Isus fusese invitat într-o casă de vameș, unde s-ar fi adunat numai păcătoșii, de data aceasta El este oaspetele de seamă al unui fariseu. Deși evenimentul pe care-l vom urmări azi a avut loc în ultima săptămână înainte de răstignire (concret, sâmbătă seara, înaintea duminicii intrării triumfale în Ierusalim – vezi Ioan 12:1 și 12), evanghelistul Luca îl plasează aici. Are un interes misionar, evanghelistic. După ce Domnul vorbise în capitolul 7 despre un Ioan Botezătorul la a cărui predicare au răspuns vameșii și păcătoșii, nicidecum fariseii, după ce El este socotit ca un prieten al vameșilor și al păcătoșilor, Luca vine cu contrabalansarea imaginii. Isus poate fi și prieten al fariseilor. Uite, unul dintre ei L-a invitat la masă. Observați deja un paradox? Isus se duce și la unii, și la alții. Îi iubește și pe unii și pe alții. Dacă a fost la un vameș, iată că se poate duce și la un fariseu.

Textul biblic

 

Luca 7:36-50

 

Un Fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa Fariseului, şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa Fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor, şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrămile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea cu mir.

Când a văzut lucrul acesta, Fariseul, care-L poftise, şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.”

Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.”

„Spune, Învăţătorule” I-a răspuns el.

„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cinzeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, deci, care din ei îl va iubi mai mult?”

Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.”

Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” Apoi S-a întors spre femeie şi i-a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrămile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.”

Apoi a zis femeii: „Iertate îţi Sunt păcatele!” Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: „Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?” Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

 

Fariseii

Fariseii erau o grupare a societății evreiești de la vremea aceea (pe lângă saduchei, zeloți, irodiani etc). Erau cei mai religioși dintre toți evreii, foarte atenți la tot ceea ce însemna religia. Ei predicau, învățau, făceau rugăciunile lungi, le plăcea să le facă lumea plecăciuni în piețe. Când un fariseu se ducea pe stradă, sau la piață, iar apoi se întorcea acasă, era cât se poate de scrupulos cu obiceiurile de a se spăla, a se curăța, nu cumva să fie necurat. Spre exemplu, în Luca 11:37 veți găsi că Isus e invitat la prânz la un fariseu și, când Isus nu se spală pe mâini (spălare ceremonială, nu igienică), „fariseul a văzut cu mirare” lucrul acesta.

Dacă la prima vedere par oameni de apreciat, merită știut că nu o dată Isus îi critică pe farisei pentru că erau interesați doar de ceea ce se vedea. Concret, îi aseamănă cu mormintele – pe afară marmură, alb, curat, îngrijit, pe dinăuntru oase și putregai (Luca 11, Matei 23).

Așadar Isus e invitat la masă la un fariseu. Personajul nostru poartă numele de Simon (vezi versetul 40). Ori de câte ori citiți Biblia, e bine să urmăriți dacă pasajul respectiv mai apare și în altă carte a Bibliei. Mai ales în ceea ce privește evenimentele descrise în evanghelii, dacă citiți pasajul în toate evangheliile în care apare, veți îmbogăți foarte mult cunoașterea și înțelegerea lui. Dacă mergem deci în celelalte evanghelii, vom găsi același episod – invitația lui Isus la masă, în casa unui fariseu pe nume Simon – doar că acestui fariseu ceilalți evangheliști îi spun „Simon Leprosul”.

Simon Leprosul

De aici lucrurile se complică, se adâncesc, urmează să descoperim profunzimi nebănuite la prima citire. După cum am spus, fariseul era omul care se ferea de necurăție. Simbolul cel mai crunt al necurăției era… lepra. Pentru orice om din societatea aceea, a avea lepră era semnul blestemului. Dar pentru un fariseu?

Îmi imaginez că într-o zi Simon s-a descoperit cu lepră. Nu a spus la nimeni (era incredibil și pentru el – poate i se pare!). A încercat tot ceea ce putea să facă: rugăciuni, plecăciuni, spălări, frecări, donații la templu – orice. Și nimic. Încotro să mergi? Biblia era clară, cum nu se poate mai clară: „Leprosul, atins de această rană, să-şi poarte hainele sfâşiate, şi să umble cu capul gol; să-şi acopere barba, şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Leviticul 13:45). Hai, nemernicul de lepros să-și poarte soarta, dar mărețul fariseu… cum așa?

Spre ilustrație, gândiți-vă că mergeți într-o zi la dermatologie. Ați fost la un ștrand și apoi v-a apărut pe piele o urmă. Când intrați în cabinetul medicului, asistenta se ocupă de dvs. în anticameră. Auziți voci în cabinetul medicului, voci bărbătești, și apoi vedeți cum iese, pe ușa din dos, un episcop. Vă știți cu asistenta și ea șoptește așa, conspirativ: „…sfinția sa… are sifilis”. Cum?! Și dintr-o dată încep să se croiască toate scenariile din lume.

Așa și cu Simon, sfântul lepros. Până într-o zi când s-a dus la Isus. Auzise în piață despre Isus – cum vindeca oameni, cum ridica poverile celor apăsați, cum vestea robilor izbăvirea… A vindecat chiar și lepra. Chiar și pe un samaritean. Ajuns pe fundul prăpastiei, Simon nu mai avea de ales. S-a dus deci la Isus, care l-a vindecat (nu avem pasajul în Biblie, putem doar să ni-l imaginăm). Dar de aici știu evangheliștii să scrie că acest Simon este… Simon Leprosul.

În semn de apreciere, Simon Îl invită acum pe Isus la masă.

Și de aici începe povestea noastră.

La masă, fără toast

„Un Fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa Fariseului, şi a şezut la masă.” În Biblie multe evenimente se întâmplă la masă: întâlniri, dialoguri, replici, predici, gesturi, trădări, iubiri. Pe toate le găsiți în ocaziile în care Isus stă la masă, în casele oamenilor. Publicul este restrâns. Se știe că cele mai mari adevăruri pe care le-a spus Isus le-a spus unui grup restrâns de oameni sau chiar în dialoguri om la om.

Aici atmosfera este una deosebită: Isus e invitat în casa unui sfânt. Sau așa știu toți. Doar Isus și el știu ce boală rușinoasă a avut. Omul nu spune motivul pentru care dă ospățul acesta. Nu se închină un toast pentru vindecare. Isus intră în joc și nu-l face de rușine pe Simon.

Doar că, la un moment dat, în scenă intră o „leproasă”. Mă rog, nu avea lepră, dar nu era cu nimic mai curată ca un lepros.

Neinvitata…

„Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa Fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor, şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrămile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea cu mir.”

Orice oraș are și sfinți și păcătoși. Are și bulevarde pentru promenadă, unde mergi la pas, are și străduțe lăturalnice, cu firme roșii, unde bărbații intră mai pe ascuns. Femeia aceasta este denumită de Luca „o femeie păcătoasă”. (Dacă citiți același pasaj în celelalte evanghelii, descoperim că femeia este Maria Magdalena, cetatea este Betania). O femeie „păcătoasă” nu era o vrăjitoare, nu era o bețivancă, nu era o hoață. Era, spus negru pe alb, o prostituată.

Întrucât Maria Magdalena era sora lui Lazăr și a Mariei, mai mult ca sigur că serviciile pe care le presta le făcea la domiciliul clientului (nu în casa familiei). Intrase ea în multe case săracă, și ieșise cu câțiva bănuți mai bogată. Intrase în multe case ca și cum nimic nu se întâmplă și ieșise, probabil, pe întuneric, rușinată, necurată. Acum aude despre Isus, că este în cetatea ei.

Biblia spune că Isus a scos din Maria Magdalena șapte draci (Luca 8:2). Din nou, ca și în cazul lui Simon, nu știm când a avut loc evenimentul (sau dacă a fost unul singur sau o serie de exorcizări). Isus a vindecat-o pe această femeie, iar acum ea vine să-și arate recunoștința. Nu are casa ei, nu are reputația lui Simon, ea nu-L invită pe Isus, ci se autoinvită acolo unde este Isus.

Așa că acum să ne imaginăm scena. „Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa Fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor, şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrămile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea cu mir.”

Film mut

Gestul ei este înduioșător – este semnul recunoștinței maxime. Nu spune nimic: o spune mirosul de mir, o spune sunetul suspinelor ei, o spune gestul sărutului picioarelor lui Isus. Este un film mut, dar în fața căruia amuțești. Nimeni nu scoate o vorbă. Stupoare!

Nici Simon, ditamai gazda, nu scoate o vorbă. Dar în interiorul lui clocotește. „Când a văzut lucrul acesta, Fariseul, care-L poftise, şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.»”

Ce gândește Simon? (fac o paranteză aici, de unde știe evanghelistul ce a gândit Simon? Probabil că apoi, în timp, omul s-a destăinuit.) E relativ simplu: sfinții nu stau în apropierea păcătoșilor, femeia aceasta (se vede pe ea), e o femeie dubioasă, păcătoasă; dacă se atinge de El și El o lasă, atunci e clar – eu credeam că e proroc, dar cred că e doar un șarlatan…

Simone, ești nebun? El te-a vindecat de lepră! Iar acum tu nici măcar rangul de proroc nu i-l mai dai? Nu uităm, totul se întâmplă în mintea lui Simon. Pentru că primul care sparge tăcerea este Isus.

„Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.»”

«Spune, Învăţătorule» I-a răspuns el.”

Din nou scena mesei devine platforma unui adevăr inegalabil. Niciun amvon, niciun microfon, indiferent cine ar fi în spatele lui, nu a fost martorul unor adevăruri mai mari decât cele rostite de Isus așa, la liber, fără amplificare, ca între prieteni.

Isus are să-i spună ceva lui Simon. E ca și cum ar zice: Simone, hai să răspund gândurilor din inima ta. Tu vrei de la Mine să mă port cu ea cum crezi tu că e mai bine. Tu crezi că e o păcătoasă și ar merita un șut, scoasă afară de-a berbeleacul. Dar tu te-ai purtat cu Mine cum ar fi trebuit? Ce avem în față este o păcătoasă. Dar tu de ce te crezi mai bun? (Isus nu-i spune nimic din toate acestea.)

Încă o dată Isus apelează la o pildă. Într-o pildă, într-o ilustrație, ai marele avantaj că spui lucrurile într-o manieră în care îl dezarmezi pe om cu propriile lui mâini.

Șșșt! Începe pilda…

„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cinzeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, deci, care din ei îl va iubi mai mult?”

Imaginea datornicului nu le era străină și probabil că nu ne este străină nici nouă. Fiecare dintre noi am avut, la un moment dat, o datorie de achitat cuiva. A fost un moment în care nu ți-au mai ajuns banii și te-ai împrumutat. Unul o sumă, altul alta, unul și-a pus ipotecă ce mai avea, altul s-a legat pe 30 de ani. Datornicii din pildă erau amândoi datori unui singur om. Doar că diferența dintre ei era covârșitoare. Unul era dator cu o sumă și altul cu o sumă de 10 ori mai mare. Într-o zi însă, când cei doi se duc să mai ceară păsuire, reeșalonarea creditului, din biroul său iese directorul băncii care le spune: „Oameni buni, gata, ați scăpat. Nu mai aveți nicio datorie. La revedere!”

Isus întreabă: „Care dintre ei îl va iubi mai mult?” Este evident că omul acela va fi iubit, va fi respectat, i se va duce vestea – ce om bun! Dar Isus e interesat de ceva mai mult, nu de faima omului, ci de ceea ce se va întâmpla în sufletul fostului datornic – care îl va iubi mai mult?

De ce pune această întrebare? Pentru că ceea ce se desfășura în casa lui Simon erau gesturi de iubire față de Cel în fața căruia toți suntem datori. Simon îl chemase în semn de apreciere pentru vindecarea bolii lui (deși nu știa nimeni), Maria îl ungea ca semn de apreciere pentru exorcizarea ei (deși nu știa nimeni).

Simon este versat în calcule (toată viața lui, toată religia lui era un calcul): „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Este o matematică simplă. Iar Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” Pilda a fost rostită, s-a dat verdictul. De acum începe aplicarea ei. Este ceea ce va răsturna toate calculele lui Simon (și ale noastre).

Aplicarea pildei

„Apoi S-a întors spre femeie şi i-a zis lui Simon: «Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrămile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.»”

Îmi place enorm de mult imaginea aceasta: „S-a întors spre femeie și i-a zis lui Simon…” Și acum începe să deșire gândurile celui ce se îndoia dacă Isus e proroc. Păi, Simone, dacă sunt proroc, cum ai crezut tu până la venirea femeii acesteia, te-ai purtat cu Mine cum te-ai fi purtat cu un proroc? „Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele […] Tu nu Mi-ai dat sărutare […] Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn.” Așadar, când Simon L-a invitat pe Isus la masă, cam cât a crezut că Îi datorează lui Isus? Puțin…

Dar femeia? „Vezi tu pe femeia aceasta? […] ea Mi-a stropit picioarele cu lacrămile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei […] ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele […] ea Mi-a uns picioarele cu mir.” Cât a crezut ea că Îi datorează lui Isus? Totul…

Contrastul este maximal între cei doi: Simon nu-L sărută nici pe față, Maria Îi sărută picioarele…

De aceea îţi spun: «Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.»” Păcatele ei, care sunt multe… Simone, știu despre ce e vorba. Sunt proroc.

La prima vedere avem aici o situația intrigantă: „cui i se iartă puțin, iubește puțin”. Pare normal, pare natural – dacă m-ai iertat de 50 de lei, doar n-o să-ți fiu acum dator pe viață. Este fix religia lui Simon. Am păcătuit – nu prea mult, alții m-au atras – am fost iertat și gata, de acum înainte nu mai greșesc. Doamne, dă un pic cu guma de șters, hai că nu Ți-am stricat desenul. Nu ca alții care Te-au făcut să rupi foaia și s-o iei de la capăt.

Cui i se iartă puțin? Cui păcătuiește puțin… Cine a păcătuit puțin? Eeeei, cam nimeni…

„Ți-am greșit puțin [crede Simon], deci mă iubești mult” – aceasta este mântuirea prin fapte. Iubesc doar cât mi se iartă. Fac cât mi se cere. Dau înapoi cât am greșit. Dar ai tu habar cât ți se iartă? Știi tu cât ți se cere? Poți să-ți imaginezi cât ai greșit?

Să ne îndreptăm spre evaluarea făcută femeii. „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult.” Păi nu e tot același lucru? Nu, deloc.

Interesează aici o matematică a mântuirii. Este ceva care naște dintr-un „zero” un „+infinit”. Când a iubit femeia aceasta? Ordinea etapelor este următoarea: omul păcătuiește, se pocăiește (a iubit mult), i se iartă. De unde a văzut Domnul că femeia aceasta „a iubit mult”? Din gestul ei, evident. Un gest care trăda o pocăință profundă, o înțelegere a planului de mântuire, a ceea ce avea să se întâmple cu Isus mai departe. Era ultimul omagiu pe care ea îl aducea Celui care a mântuit-o. În timpul acesta Simon se uită la cum e îmbrăcată, cum vine la biserică, ce gesturi face, cum de are tupeul să intre aici etc.

Observați uriașa diferență: lui Simon îi spune „ți se iartă puțin, vei iubi puțin”, în timp ce femeii i se spune „a iubit mult, i se va ierta mult”. Nu doar mărimea interesează, ci și ordinea.

Parfumul femeii arăta mărimea dragostei ei. Din celelalte evanghelii aflăm că a costat foarte mult. Se putea vinde cu 300 de dinari, în condițiile în care 1 dinar era munca pe o zi. Să ne imaginăm că ea a dat tot ce a putut pune deoparte timp de un an de zile. Sunt și azi parfumuri (ex. Clive Christian) care costă 12 000 de euro. Ca și cum ai pune deoparte 1000 de euro și apoi, la finalul anului i-ai da pe un parfum. Un astfel de parfum costă mai mult decât greutatea lui în aur… Ce cadou i-a făcut Maria Domnului? Ce jertfă a adus ea? (și cum se compară cu a lui Simon…)

Adevăratul verdict

„Apoi a zis femeii: «Iertate îţi sunt păcatele!»” Extraordinar. Este așteptarea oricăruia dintre noi, să auzim azi, aici, ceea ce ne dorim să auzim și în ziua judecății: „Iertate îți sunt păcatele!” Aici este marele miez al întregului eveniment. Un om – femeia – care vine să caute iertarea de păcate. Și o dobândește.

Nu uităm că la masă erau numai sfinți. Din aceia care credeau, ca și Simon la început, că stau la masă cu un proroc. Doar că prorocul face ceva ce niciun proroc nu a mai făcut – proclamă iertarea păcatelor. Dar ce e El, Dumnezeu?

„Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: «Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?»” Isus pare a nu-i băga în seamă. Nu le răspunde. Ei să rămână cu întrebările lor. În timp ce ceilalți pun întrebarea, Simon tace. Este bulversat, dar în același timp este cucerit – niciodată n-a văzut lucrurile în felul acesta. Isus se îndreaptă spre femeie și îi spune ceea ce dorim să ne spună tuturor: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

Roluri schimbate

În casa aceea, în ocazia de ospăț, Simon a venit ca la el acasă. Era sfânt, era curat, era apreciat. Avea invitați de marcă și între ei era un proroc – Isus din Nazaret. La finalul ospățului Simon se vede așa cum era – mai rău decât o prostituată.

El L-a privit pe Isus de sus, când locul lui era lângă femeie, la picioarele Domnului. Este cucerit acum de acest Isus, Prieten minunat. Pentru prima oară Simon vede în femeia aceasta așa cum a fost el în realitate, atunci când a fost vindecat de Isus. Se vede din nou lepros, de data aceasta acoperit de lepra păcatului. Este ochi și urechi la Isus – modul în care Isus se comportă cu femeia aceasta este exact modul în care Isus se va purta și față de el oricând el va păși pe calea acestei femei – calea iubirii în care „a iubit mult”.

În casa aceea, în ocazia de ospăț, Maria Magdalena a venit neinvitată. S-a strecurat. Era nedorită, nesuferită, strica poza. La finalul ospățului iese din casa aceea o femeie cu totul altfel: fără păcate, mântuită. Merge în pace.

În seara aceea, la culcare, doi oameni au vorbit lui Dumnezeu despre Isus ca despre un Prieten minunat. Din ocazia aceea au spus tuturor oamenilor despre un Prieten minunat.

În seara aceasta câți dintre noi vor vorbi despre un Prieten minunat? Înainte de a răspunde cu un „Amin” la rugăciunea finală, haideți să cântăm împreună un imn în cinstea Lui, chiar cu acest titlu – Isus, Prieten minunat.

Cântare

Versurile imnului #90.

 

Isus, Prieten minunat, 

Din cerurile ‘nalte,

El pân’ la mine S-a plecat, 

Pe când eram în moarte…

M-a scos din foc, m-a scos din val

Cu braţul Său cel tare,

Şi am, la marea de cristal,

Cetate de scăpare!

 

Isus, Prieten minunat

Şi bun cât nu se poate,

Sunt fericit că L-am aflat,

El mă-nţelege-n toate;

Şi nici o teamă nu mai am:

El duce-a mea povară

Şi glasul Său e sfânt balsam,

Nimic să nu mă doară…

 

Isus, Prieten minunat,

Prin orice-ar fi să vină,

Pe braţul Său eu sunt purtat

În pace şi lumină;

Şi nici un pas pe calea mea

El singur nu mă lasă,

De parcă-am început deja

Vecia cea frumoasă… 

Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea

ipm2În prezentarea de aseară v-am făcut cunoștință cu Isus. El este Hristosul, adică Mesia, cel trimis de Dumnezeu ca Fiul al Său. Dacă evreii au spus despre El că este nebun, că este demonizat, că este un înșelător care duce oamenii în rătăcire…, cei mai mari dușmani ai lor au – samaritenii – au avut o perspectivă cu totul diferită. La finalul șederii lui Isus printre samariteni, ei spuneau: „L-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, mântuitorul lumii” (Ioan 4:42). Iată cum poporul ales Îl respingea pe Mesia iar cei cărora evreii nu le dădeau nicio șansă la mântuire aveau înțelegerea corectă asupra misiunii lui Isus Hristos. Încheiam prezentarea trecută cu gândul că ar trebui să știm care a fost misiunea lui Isus – de ce a venit pe acest pământ? Evident, nu e vorba de întrebare de cultură generală, ci de una care să mă implice, să văd care este rolul meu în tot acest scenariu numit Planul de mântuire.

Textul biblic (Luca 4:14-32)

Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea, şi I s-a dus vestea în tot ţinutul deprimprejur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi. A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”

Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: „Doftore, vindecă-te pe tine însuţi”; şi Îmi veţi zice: „Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.” „Dar” a adăugat El „adevărat vă spun că, nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul.”

Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate, şi L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.

Dar Isus a trecut prin mijlocul lor, şi a plecat de acolo. S-a pogorât în Capernaum, cetate din Galilea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.

 

Prima predică a lui Isus la Nazaret (ca Mesia)

Prima predică a lui Isus înregistrată de evanghelistul Luca este cea prezentată în capitolul 4 al evangheliei sale. După apariția Sa la Iordan, unde a fost botezat de Ioan, Isus S-a îndreptat apoi într-o zonă pustie, unde a postit timp de 40 de zile și a fost ispitit de Diavolul. Fusese condus acolo de Duhul Sfânt, plin de Duh, iar acum, din nou, „plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea”.

Nu avea invitații, nu existau agenții de știri sau publicitate. Dar, cumva, „I s-a dus vestea în tot ţinutul”. Spre exemplu, în Cana Galileei a făcut minunea schimbării apei în vin. Spune Ioan: „11  Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El.” (Ioan 2:11).

Sâmbetele Îl găseau pe Isus în sinagogi. „El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi.” Atunci când se naște un geniu sau cineva care ajunge mare (politic, militar, sportiv etc), reporterii, biografii, istoricii caută să vadă de unde a pornit. Și găsesc un sat, o casă, o școală, lucruri în general normale. Între toți cei de acolo nu părea nimic care să-l recomande pe cutare că va ajunge să-i meargă vestea. Îl știi, a fost în aceeași clasă cu tine, a mâncat sau a stat la tine în casă, ați muncit în același loc etc. Apoi, deodată, când apare la televizor, când ajunge ceva mare, încep să apară și cei ce se mândresc cu tine. Eeei, știam noi, am bănuit noi, era ceva în el de mic… Același lucru I s-a întâmplat lui Isus care vine acum în patria Lui, în satul Nazaret.

„A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă.” Vine ziua de sâmbătă, Isus merge la sinagogă. Este obiceiul Lui ca în sabat să nu doarmă, să nu stea acasă, să nu fie mereu plecat în natură… Sâmbăta Se duce la biserică.

Poate nu prea mai ai chef să vii pe la biserică.

Vino azi! S-ar putea să predice Isus!

Citirea Cuvântului

„S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea proorocului Isaia.” Slujbele ținute la sinagogă difereau un pic de ceea ce știm noi azi de prin biserici. Acolo se înălțau rugăciuni, se cânta cu toată adunarea, se citea din Biblie și se comenta textul respectiv. Din Lege se citea la rând, dar din Profeți citeai ce alegeai mai potrivit momentului. Înțeleg că Isus a luat cartea Isaia. „Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris…”

„«Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.» În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El.”

Când noi venim la biserică ce ne așteptăm să auzim? Evident, majoritatea ar dori să fie predicat Cuvântul Domnului. Adică să-l citești, să-l explici, să-l aplici. Unii doar citesc, și cine înțelege bine, cine nu, nu. Alții mai și explică, mai drept, mai strâmb. Cel mai bine ar fi să îl și aplice. Pe vremea aceea toți citeau, iar apoi, când venea vremea explicațiilor, se angajau în interpretări alambicate, alegorice, departe în timp. Ei bine, la Isus se întâmplă ceva nemaivăzut. Nu se angajează în explicații, ci vestește o împlinire.

„Atunci a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.»

Interpretarea

Să reluăm cuvintele:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.

Prezența Duhului Sfânt în viața Lui era o constantă. Aici regăsim „ungerea”, o ungere nu cu untdelemn, nu făcută de un om, ci de coborârea Duhului Sfânt. Este evident că la botezul lui Isus, când a coborât Duhul Sfânt peste El, a avut loc „ungerea” Lui. Acel moment a fost punctul de la care Isus a fost recunoscut public ca fiind Mesia (Unsul; vezi profeția din Daniel 9). Putem citi în Ioan despre experiența lui Ioan Botezătorul: „Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ʻAcela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. ʻ Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.»” (Ioan 1:32-34). Ani mai târziu apostolul Petru predica în Ierusalim cu toată puterea: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Faptele apostolilor 10:38).

Așadar, ceea ce Cerul spusese, ceea ce Ioan mărturisise, ceea ce apostolii ascultaseră și începuseră să împărtășească – anume că Isus din Nazaret este Mesia – același lucru le spune acum oamenilor veniți la biserică în ziua aceea de sabat.

Iar vestirea Evangheliei înseamnă: a tămădui pe cei cu inima zdrobită, a aduce un breaking news „să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii”; înseamnă a da semnalul că de acum lucrurile se schimbă, „să dau drumul celor apăsaţi”, înseamnă să spui că împărăția cerurilor s-a apropiat – „şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

Când? Astăzi.

De când? De astăzi.

Astăzi n-ați venit degeaba la biserică!

Aplauze la scenă deschisă

Acum intervine acea trăire ciudată a omului de rând care vede că de lângă el a ieșit unul mai deștept, mai mare, mai norocos, mai altfel. Îl apreciezi, poate îl invidiezi, și vrei să afli secretul. Ți se pare că e doar „noroc”, așa că te gândești cum de a fost chior norocul, de l-a văzut pe el, și cum de a trecut pe lângă tine… „Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: «Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?»”

Care sunt cuvintele de har?

„Când a ajuns în Galileea, a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului; căci fuseseră şi ei la praznic” (Ioan 4:45).

„Isus S-a întors, deci, în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc, al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudea în Galilea, s-a dus la El, şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte” (4:46-47). A avut loc vindecarea, iar evanghelistul Ioan remarcă: „Acesta este iarăşi al doilea semn, făcut de Isus, după ce S-a întors din Iudeea în Galileea” (Ioan 4:54).

Bun, dacă este așa cum zice, oare n-ar fi cazul ca, înainte să-L facem noi cetățean de onoare al orașului, să facă și El niște minuni pe aici? Am auzit noi că în Capernaum a făcut mari minuni.

Hai, fă o minune!

Isus știe ce le trece prin minte. Așa că le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doftore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.» «Dar» a adăugat El «adevărat vă spun că, niciun prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul.»”

Scurt pe doi, la voi nu pot face nimic. De ce? Pentru că nu primiți proroci! Nu vă plac diagnosticele care cer sacrificii. Vreți ca doctorul să vă aplaude.

Uite două exemple din istoria voastră. Câte văduve nu erau în Israel… Și totuși Dumnezeu l-a trimis pe marele proroc Ilie la o văduvă din Siria. Și câți leproși nu erau în Israel. Și totuși Dumnezeu l-a vindecat prin prorocul Elisei pe un conducător militar sirian. Nu e de mirare că, dacă poporul ales nu răspunde chemării divine, Dumnezeu va face har și altora care să-L vestească mai departe. Evident, pilda lui Isus i-a iritat. Evident, scopul lui a fost altul, acela de a le stârni gelozia, de a spune: Doamne, iartă-ne și primește-ne, căci nu suntem cu nimic mai buni decât cei mai mari dușmani ai noștri…

Hai, faceți o grozăvie!

Acum are loc ceva ce nu vezi în general la biserică. Vezi pe stadioane, vezi în cârciumi, uneori mai vezi și în parlament: oameni care se înfurie, gata să sară la bătaie. „Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate, şi L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.” Vorbim de oameni care veniseră la biserică…

Dar, în același timp, vorbim despre niște oameni răi… Atât de răi încât atunci când Natanael a fost chemat de Filip cu vestea că „Filip a găsit pe Natanael, şi i-a zis: «Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.» Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?»” (Ioan 1:45) Fiecare oraș are un cartier rău famat – nu te aștepți ca de acolo să iasă vreodată ceva bun. Unii spun despre români că sunt așa, între alți europeni. Alții spun despre țigani, alții despre niște pocăiți, alții despre cei din neamul lui cutare… Este o prejudecată! Sigur că ai motive să crezi, ai fost poate usturat de experiența cu x sau cu y, dar nu generaliza. Or aici noi avem cel mai mare paradox – din groapa din care nu avea cum să iasă ceva bun, a ieșit… Cel mai bun.

Orice jucător de fotbal joacă mai bine „acasă” decât în deplasare. Orice vedetă cântă, joacă, prestează mai bine dacă spectacolul are loc în zona din care vine. În schimb, orice predicator care vorbește familiei sale, neamului său, comunității sale, este văzut ca un dușman. E o lege a firii. Cu adevărat a firii pământești. Fotbalistul, vedeta te încântă. Îți place, te unge, e de-al tău. În timp ce predicatorul te râcâie. Nu-ți place. Te irită și ai vrea să scapi de el.

Sfinții ies de la biserică cu gândul să arunce pe Eretic în prăpastie. Cel mai probabil ar fi dus până la capăt planul lor diabolic. Priviți din nou paradoxul: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea…, spusese Isus. De astăzi încolo am un parcurs: să fac, să vestesc, să vindec. Dar tot azi, după Satana, ar trebui să-Mi vină sfârșitul.

Doar că Dumnezeu avea un plan mai mare – Isus are de ajuns la toți oamenii aceștia care-L așteaptă.

Adio, Nazaret.

Ce luptă se dă astăzi în sufletul tău? Îi dai vânt lui Isus în prăpastie? Mai vii și mâine seară?

„Dar Isus a trecut prin mijlocul lor, şi a plecat de acolo. S-a pogorât în Capernaum, cetate din Galilea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.” Vino la biserică azi, pentru că cineva s-ar putea să-L omoare pe Isus.

Nu ești primit într-un loc? Mergi în altul. Dacă nazarinenii Îl cred pe Isus vrednic de moarte, alții din Capernaum Îl vor găsi vrednic de a-I închina totul.

Levi e „vămuit” de Isus

Închei cu istoria chemării lui Levi-Matei.

Vameșul din Biblie nu era un funcționar de frontieră care verifica pașapoarte. El era un colector de taxe. Întrucât taxele erau adunate de romani, dar vameșul era evreu, statutul său era unul dificil din ambele părți. Pentru romani el rămânea un evreu (supus, tributar), pentru evrei el era un trădător de neam și de credință. Practic era vândut dușmanului. Vameșii nu doar că luau birul de la oameni, dar uneori storceau mai mult de la ei. Dacă țineți minte, la botezul lui Ioan au venit și niște vameși „să fie botezaţi, şi i-au zis: «Învăţătorului, noi ce trebuie să facem?» El le-a răspuns: «Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi.»” (Luca 3:12-13)

Vameșul era urât de toți. Nici la sinagogă nu avea voie să meargă…

Dacă în Capernaum aveam o afacere care mergea bine, atunci aceasta era pescuitul. Era unul acolo, numit Zebedei, care avea și oameni angajați la bărcile lui. Dar mai era unul, Simon Petru împreună cu fratele lui. Pescuiau, vindeau, trăiau din asta. Cam cu ce ochi credeți că îl priveau ei pe Levi-Matei, vameșul Capernaumului? Unii trudeau cu nopțile, iar alții chefuiau toată noaptea, iar dimineața veneau să ia birul… Dacă veți citi capitolul următor din Luca (5), veți găsi acolo „pescuirea minunată”, când Petru, Andrei, Iacov, Ioan au prins pește cât nu visaseră vreodată: se rupeau mrejile, se scufundau corăbiile. Ei au lăsat totul și au mers după Isus. Ce uimește însă este că și nemernicul (cum îl vedeau ei) de Levi-Matei va face același lucru ca și ei (Luca 5:27-32)

„După aceea Isus a ieşit afară, şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: «Vino după Mine!» Vameşul a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El.”

Nazarinenii s-au sculat și L-au tras după ei. Levi-Matei se scoală și merge după El. Observăm cum Isus are uimitoarea capacitate de a-i atrage pe toți. Mai ales pe cei cărora nimeni nu le dădea nicio șansă. Levi-Matei știind că la biserică nu era primit nici el și nici prietenii lui face un lucru uimitor – aduce biserica la el în casă. Așa cum știa el.

„Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei. Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: «Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?» Isus a luat cuvântul şi le-a zis: «Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi.» (Luca 5:27-32)

Lor le vestește Isus Evanghelia: interlopilor vremii, domnițelor care-i însoțeau la chefuri. Nu știu ce le-a spus Isus, dar știu că, peste o vreme, Isus l-a întors la Dumnezeu chiar pe mai-marele vameșilor, Zacheu (vezi Luca 19).

Isus e cu „păcătoșii” în timp ce „sfinții” comentează pe margine.

Dar chiar așa zice Scriptura. „A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.”” (Luca 7:34)

Cum te poziționezi?

În seara asta te descoperi între două lumi. Isus zice: Eu sunt Mesia, mântuitorul lumii. Vino după Mine. Vino să Mă cunoști mai mult.

Poate că e la tine acasă, la tine la biserică, în lumea ta. E de-al tău și totuși… te poți scula să-I faci vânt în prăpastie. Iar apoi să te întorci la paharul tău, la amanta ta, la hoția ta, la planurile tale. Sau poate e dintre cei pe care i-ai crezut mereu contra ta (ăștia cu biserica, cu religia, cu Dumnezeu). Și totuși, ca Levi-Matei, poți să lași totul și să mergi după El.

Pentru că El chiar este, după cum spune Scriptura, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor.