Răstignirea – iată mesajul pe care-l predicase apostolul Pavel, ca Evanghelie autentică, el zugrăvind imaginar înaintea credincioșilor galateni pe „Isus Hristos ca răstignit” (3:1). Jertfa Fiului lui Dumnezeu era punctul central al predicării sale, menționare făcută încă din primele rânduri ale epistolei: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl” (1:4).
O soluție divină unică, un Hristos răstignit însemna că mântuirea se obține exclusiv prin har divin, „după voia Dumnezeului nostru”. Se pare însă că galatenii își ajustaseră recent credința după „o altă evanghelie”, una în care pe lângă meritele lui Hristos mai intrau și merite omenești. Inconștienți că o astfel de stare însemna nu doar încă ceva lângă Hristos, ci ceva în locul lui Hristos, galatenii se legănau cu ideea că la neprihănire se ajunge prin fapte, eventual plus credință. Probabil că nu renunțaseră la Hristos, ci doar Îi micșorau aportul.
Dezamăgit de această trădare, Pavel armează bomba: „Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (2:21). Parcă tună un Ilie care cere poporului să nu mai șchiopăteze de ambele picioare. Alternativa e radicală: nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta – ori „neprihănirea [ce] se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.
Alternativa e radicală:
nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta.
Ori „neprihănirea se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.
Imaginabil, dacă neprihănirea s-ar fi putut căpăta prin Lege, atunci jertfa lui Hristos fusese efectiv o risipă căci, de s-ar fi străduit omul un pic mai mult, mai că ar fi reușit să se smulgă singur „din acest veac rău”. Într-o astfel de situație, nici harul lui Dumnezeu nu mai era chiar atât de neprețuit – de ce să arăți milă față de om, când ai fi putut arăta un pic de admirație? La schimb însă, dacă neprihănirea nu se putea căpăta sub nicio formă prin lege, ci doar prin credință, atunci erau anulate orice merite omenești obținute prin păzirea Legii, fie ele apartenența la un popor ales, semnul tăierii împrejur, respectarea anumitor reglementări și altele.
De înțeles deci că se prefigura „pricina de poticnire a crucii” (5:11) pentru toți aceia care credeau că… pot și altfel, eventual prin ei înșiși, doar să se mai fi încordat nițel. Scandalul se stârnește ca nou oricând vreun merit personal se vede amenințat de meritul lui Hristos. Predicatorii ceilalți, adversarii lui Pavel, cei care prezentau cu râvnă „o altă evanghelie”, și care doreau acceptarea din partea credincioșilor, accentuau circumcizia: „Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiți tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos” (6:12). Oare cine-i prigonea? Nimeni alții decât tot ai lor, de care s-ar fi rupt, asemenea lui Pavel, căci el întreabă: „Fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci, pricina de poticnire a crucii s-a dus.” (5:11). Le părea mai ușor iudaizanților respectivi să-i pună pe alții să se taie împrejur, decât să se răstignească ei pe cruce, alături de Hristos. Le părea mai ușor enoriașilor să sufere nițel, dar să capete niște merite cu termen de valabilitate pe viață. Nu ajunseseră la știința că, în ultimă instanță, pe cruce moare omul vechi. „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” (6:15) Cei ce L-au urmat pe Hristos sunt și ei niște răstigniți, unii care „şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (5:4) Nu înțelegeau că e vorba de dragoste, nu de competiție. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (5:6)
În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea.
În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea. Pe trupul lui voia să poarte nu cicatricea unui cuțit, ci a unor cuie: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.” Semnele Domnului Isus – răstignirea –, dovedeau că harul se cheltuise într-o oferta nesperată, așteptată de o întreagă lume neputincioasă. Pavel însuși fusese unul dintre beneficiarii acestui har: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos…” (6:14). Pentru Pavel nu există alt merit, alt motiv de laudă, decât crucea lui Hristos. Ea era crucială – totul sau nimic. Apostolul își stinsese datoriile față de lume prin această cruce, prin care „lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume” (6:14) Contractul este în dublu exemplar, pentru Pavel lumea a murit, pentru lume Pavel a murit…
Dar viața? Smuls mort dintr-un veac rău? Pentru Pavel crucea lui Hristos este nu doar finalul unei vieți păcătoase ce poartă marca unui „veac rău”, ci și începutul unei noi vieți, pe urmele lui Isus. Răstignit pe crucea lui Hristos, el este și chemat la viață pentru că Mortul de pe cruce, viu fiind, înviat de Tatăl, trăiește în el. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (2:20) O predare, care nu poate fi decât totală, este aceea în care eu nu mai trăiesc, sau trăiesc altfel, căci Hristos e viața mea. Pare un ideal greu de neatins. Este o adevărată provocare. Iată la ce suntem chemați – răstigniți ca să trăim!