Răstignit între galateni

CrucifiedRăstignirea – iată mesajul pe care-l predicase apostolul Pavel, ca Evanghelie autentică, el zugrăvind imaginar înaintea credincioșilor galateni pe „Isus Hristos ca răstignit” (3:1). Jertfa Fiului lui Dumnezeu era punctul central al predicării sale, menționare făcută încă din primele rânduri ale epistolei: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl” (1:4).

O soluție divină unică, un Hristos răstignit însemna că mântuirea se obține exclusiv prin har divin, „după voia Dumnezeului nostru”. Se pare însă că galatenii își ajustaseră recent credința după „o altă evanghelie”, una în care pe lângă meritele lui Hristos mai intrau și merite omenești. Inconștienți că o astfel de stare însemna nu doar încă ceva lângă Hristos, ci ceva în locul lui Hristos, galatenii se legănau cu ideea că la neprihănire se ajunge prin fapte, eventual plus credință. Probabil că nu renunțaseră la Hristos, ci doar Îi micșorau aportul.

Dezamăgit de această trădare, Pavel armează bomba: „Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (2:21). Parcă tună un Ilie care cere poporului să nu mai șchiopăteze de ambele picioare. Alternativa e radicală: nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta – ori „neprihănirea [ce] se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.


Alternativa e radicală:
nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta.
Ori „neprihănirea se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.


Imaginabil, dacă neprihănirea s-ar fi putut căpăta prin Lege, atunci jertfa lui Hristos fusese efectiv o risipă căci, de s-ar fi străduit omul un pic mai mult, mai că ar fi reușit să se smulgă singur „din acest veac rău”. Într-o astfel de situație, nici harul lui Dumnezeu nu mai era chiar atât de neprețuit – de ce să arăți milă față de om, când ai fi putut arăta un pic de admirație? La schimb însă, dacă neprihănirea nu se putea căpăta sub nicio formă prin lege, ci doar prin credință, atunci erau anulate orice merite omenești obținute prin păzirea Legii, fie ele apartenența la un popor ales, semnul tăierii împrejur, respectarea anumitor reglementări și altele.

De înțeles deci că se prefigura „pricina de poticnire a crucii” (5:11) pentru toți aceia care credeau că… pot și altfel, eventual prin ei înșiși, doar să se mai fi încordat nițel. Scandalul se stârnește ca nou oricând vreun merit personal se vede amenințat de meritul lui Hristos. Predicatorii ceilalți, adversarii lui Pavel, cei care prezentau cu râvnă „o altă evanghelie”, și care doreau acceptarea din partea credincioșilor, accentuau circumcizia: „Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiți tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos” (6:12). Oare cine-i prigonea? Nimeni alții decât tot ai lor, de care s-ar fi rupt, asemenea lui Pavel, căci el întreabă: „Fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci, pricina de poticnire a crucii s-a dus.” (5:11). Le părea mai ușor iudaizanților respectivi să-i pună pe alții să se taie împrejur, decât să se răstignească ei pe cruce, alături de Hristos. Le părea mai ușor enoriașilor să sufere nițel, dar să capete niște merite cu termen de valabilitate pe viață. Nu ajunseseră la știința că, în ultimă instanță, pe cruce moare omul vechi. „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” (6:15) Cei ce L-au urmat pe Hristos sunt și ei niște răstigniți, unii care „şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (5:4) Nu înțelegeau că e vorba de dragoste, nu de competiție. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (5:6)


În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea.


În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea. Pe trupul lui voia să poarte nu cicatricea unui cuțit, ci a unor cuie: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.” Semnele Domnului Isus – răstignirea –, dovedeau că harul se cheltuise într-o oferta nesperată, așteptată de o întreagă lume neputincioasă. Pavel însuși fusese unul dintre beneficiarii acestui har: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos…” (6:14). Pentru Pavel nu există alt merit, alt motiv de laudă, decât crucea lui Hristos. Ea era crucială – totul sau nimic. Apostolul își stinsese datoriile față de lume prin această cruce, prin care „lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume” (6:14) Contractul este în dublu exemplar, pentru Pavel lumea a murit, pentru lume Pavel a murit…

Dar viața? Smuls mort dintr-un veac rău? Pentru Pavel crucea lui Hristos este nu doar finalul unei vieți păcătoase ce poartă marca unui „veac rău”, ci și începutul unei noi vieți, pe urmele lui Isus. Răstignit pe crucea lui Hristos, el este și chemat la viață pentru că Mortul de pe cruce, viu fiind, înviat de Tatăl, trăiește în el. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (2:20) O predare, care nu poate fi decât totală, este aceea în care eu nu mai trăiesc, sau trăiesc altfel, căci Hristos e viața mea. Pare un ideal greu de neatins. Este o adevărată provocare. Iată la ce suntem chemați – răstigniți ca să trăim!

Reclame

Paradoxul Stockdale sau moartea optimiștilor

În cartea Excelenţa în afaceri Jim Collins identifică „paradoxul Stockdale” – un mod de a acţiona în afaceri (şi în viaţă, desigur) care presupune să accepţi cu stoicism brutalitatea realităţii și, concomitent, să ai o încredere neclintită într-un deznodământ fericit.

050706-N-0000X-005Amiralul Jim Stockdale a fost prizonierul cu cel mai înalt rang în timpul războiului din Vietnam, torturat de 20 de ori în opt ani de detenţie. Nu a ştiut niciodată dacă mai iese întreg din lagăr, dacă va supravieţui războiului. Şi-a (im)pus două ţinte: încurajarea celorlalţi prizonieri şi rezistenţa faţă de cei ce îi capturaseră. În anul 1973 a fost eliberat. În campusul Stanford, unde Stockdale studia ulterior filosofia, autorul Jim Collins l-a întrebat cum s-a descurcat în acele vremuri de întuneric, când nu știa cum avea să se termine totul.

„Nu mi-am pierdut încrederea în finalul poveştii. Nu m-am îndoit niciodată, nu numai de faptul că aveam să scap de acolo, dar nici de izbânda mea finală, de faptul că aveam să transform această experienţă în evenimentul fundamental al vieţii mele.”

Probabil că nu e nimic nou, la prima vedere. Avem o reeditare a cazului Viktor Frankl din lagărele naziste. Jim Collins pune întrebarea cheie: „Cine n-a scăpat?” Până gândim un răspuns, Jim Stockdale răspunde şocant  „Oh, e simplu. Optimiştii”.

Optimiştii?!

Parcă se răstoarnă punctele de reper. Şi totuşi, Stockdale continuă:

„Ei erau cei care spuneau: „O să scăpăm până la Crăciun.” Şi Crăciunul venea şi trecea. Apoi ziceau: „Scăpăm de-aici până la Paşte.” Şi Paştele venea şi trecea. Apoi până la Ziua Recunoştinţei, şi pe urmă iarăşi Crăciunul. Şi mureau de inimă rea.”

Amiralul Stockdale concluzionează: „Aceasta este o lecţie foarte importantă. Nu trebuie să confunzi credinţa că vei izbuti până la urmă, şi pe care nu-ţi poţi permite să o pierzi, cu disciplina de a te confrunta cu cele mai brutale fapte din realitatea curentă, oricare ar fi ele.”

Avertismentul lui Stockdale faţă de „optimişti” este evident: „Nu se știe dacă o să ieşim de aici până la Crăciun; faceţi faţă acestui fapt!”

 

(text publicat prima oară ca blog pe Semnele timpului, 26 februarie 2010)

Dărâmarea zidurilor

„Taina lui Hristos… neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi , alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte la aceeași făgăduință în Hristos Isus prin Evanghelie” (Efeseni 3:6).

alone-dreamy-god-peace„Acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuși un singur om nou, făcând astfel pace, și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce erați departe, și pace, celor ce erau aproape. Căci prin El și unii, și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Așadar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu…” (Efeseni 2:13-19).

„Toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus. Toți cei care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3:26-28). „Acum nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul în toți” (Coloseni 3:11).

„Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum, prin trupul Lui de carne, prin moarte…” (Coloseni 1:19-22). „Mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu este unul singur” (Galateni 3:20). „Poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este și al neamurilor? Da, este și al neamurilor, deoarece Dumnezeu este unul singur și El va socoti neprihăniți prin credință pe cei tăiați împrejur și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur” (Romani 3:29-30).

„Acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc legea și prorocii – și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:21-23). „El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri” (Romani 9:24). „Nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-l cheamă. Fiindcă oricine va chema numele Domnului va fi mântuit.” (Romani 10:12-13). 

Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos și care ne-a încredințat slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în seamă păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. (2 Corinteni 5:18-19)

Când nimeni nu te-ar fi iubit

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16)

În ce stare era „lumea”, atunci când a fost iubită de Dumnezeu? O mireasă îmbrăcată în alb, neprihănită sau… o prostituată de pe centură? Apostolul Pavel răspunde la această întrebare în Romani 5. Îmi imaginez că ar vorbi, în zilele noastre, ilustrând printr-un accident auto, în care mașina iese în decor, aterizând într-o mocirlă, cu roțile în sus, pasagerii fiind într-o stare jalnică, de comă și având nevoie de descarcerare.

carVersetul 6: „pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.” Ești între fiarele contorsionate. Nu ai nicio putere să ieși. Ești mânios, disperat. Cine să te salveze, să-și dea viața pentru tine? (Apropo, tu pentru cine ai da-o?) Pavel compară faptul că și pentru un sfânt „cu greu ar muri cineva”. Probabil însă că da, pentru binefăcătorul tău, că a fost sponsor sau că ți-a donat un rinichi, „poate că s-ar găsi cineva să moară”. Însă partea uimitoare e (v. 8) că „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” În final, ești în mașină, lovit crunt de păcat, iar atunci când vine salvatorul, îl consideri vrăjmaș (v. 10): „Atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său.”

Iată-ne starea înaintea lui Dumnezeu: fără putere, nelegiuiți, păcătoși și vrăjmași. Ca în pilda samariteanului milos – suntem cel căzut între tâlhari, fără putere, bătut, nelegiuit („o fi făcut el ceva!”), aproape pe moarte, iar când vine cineva să ne salveze, vedem cu stupoare că e… un vrăjmaș de samaritean!

Apostolul Ioan spune că „vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric.” (1 Ioan 1:5). Nu știm când le-a spus Isus aceste cuvinte („am auzit-o de la El”), dar e clar că sinteza umblării pe urmele Sale a fost aceasta: „Dumnezeu este lumină”, dragoste, apropiere, dăruire.

Recitind versetul de aur: „Dumnezeu a iubit lumea”. Cât de mult? Atât de mult încât să dea un Fiu, pe singurul Său Fiu pentru noi. E ca și cum am citi pe crucea lui Hristos un bilețel pe care scrie „Te iubesc” și care e semnat simplu, „Dumnezeu”. Pentru că El ne-a iubit când nimeni nu ne-ar fi iubit. Ca să facă dintr-o Magdalenă o Marie.

La mulți ani!

Două zile de naștere sunt menționate în Biblie drept evenimente sărbătorite aparte. Ziua nașterii lui Faraon, când, scoțându-i din temniță pe cei doi slujbași ai curții, pe paharnic l-a repus in funcție, iar pe pitar l-a spânzurat (Geneza 40:20). Nu a fost o ruletă rusească, ci se împlinea visul omului lui Dumnezeu – Iosif. Care, apropo, în timpul acesta zăcea în aceeași temniță. Aniversarea împăratului nu a adus patriarhului decât… alți doi ani de pușcărie.

Al doilea eveniment a fost ziua nașterii împăratului Irod, din vremea lui Isus. Irod, înfierbântat de alcool și ispitit sexual de dansul fiicei lui vitrege, a fost prins în capcana Irodiadei. Finalul a fost mai mult decât brusc: împăratul l-a decapitat pe cel mai mare dintre cei născuți dintre femei, profetul Ioan Botezătorul (Matei 14:6, Marcu 6:21). Ziua de naștere a împăratului a fost… ziua morții profetului.

Tot două zile de naștere sunt și blestemate în Biblie. Iar blestemul aparține unor nume mari ale Scripturii. În situații de mare criză personală, oameni ai lui Dumnezeu și-au urât ziua nașterii (Iov 3:3, Ieremia 20:14). Disprețuindu-și viața, ei doreau să fie mai aproape de Dumnezeu. Dorindu-și moartea, profeți ca Ilie sau Iona îi dădeau dreptate lui Solomon care credea că „mai mult face ziua morții decât ziua nașterii” (Eclesiastul 7:1).

Imaginea aceasta gri, contrastantă cu contemporaneitatea zilelor noastre, merită echilibrată de Isus Hristos. Pentru El nașterea este un moment de bucurie: „Femeia, când este în durerile nașterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21).

jesus_birthday

Și atunci, cu cat mai mult ar trebui să fie nașterea Fiului lui Dumnezeu? O spun îngerii de la Betleem, care aduceau „o veste bună… o mare bucurie pentru tot poporul: Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:10-11)

Nu știm ziua nașterii lui Isus, nici luna, ba chiar asupra anului sunt dispute. Și totuși, nașterea Lui împarte istoria lumii și chiar a universului. L-am putea aniversa însă pe Isus în fiecare zi. Căci oricare ar fi ziua, El Se naște, din nou și din nou, în inima omului. Sunt cuvintele lui Pavel care le mărturisea credincioșilor că, pentru ei, el simte iarăși „durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi” ( Galateni 4:19). Nu e de mirare că se poate. Ci că nu se întâmplă mai des. Hristos Însuși a spus unui bătrânel (!) mirat că, dacă nu ne naște din nou, cu nici un chip nu putea vedea împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3,7).

În ce zi să te naști? Azi, evident.

La mulți ani!

Mijlocitorul ideal

„Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14)

Era o zi mare. Urmau să stea față în față cu Dumnezeu. „A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” (Ex. 19:16) Le-a fost greu să se apropie de un munte care se cutremura cu putere, Moise însuși fiind îngrozit. (Evr. 12:21)

Cu acea ocazie au fost rostite cele Zece Porunci (Ex. 20:1; Deut. 5:22). În fața legii și a slavei lui Dumnezeu, reacția poporului îngrozit a fost aceea de a căuta o cale de scăpare. „Dacă vom auzi și mai departe glasul Domnului, Dumnezeului nostru, vom muri.” (Deut. 5:25) Zece Porunci sunt de ajuns!… Restul să fie cu anestezie. Soluția găsită era simplă – un mijlocitor. Cu alte cuvinte: Mai bine să mori tu, Moise! „Apropie-te mai bine, tu, şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul…” (Deut. 5:27; Ex. 20:19) Pocăit adevărat, Moise a acceptat (Deut. 5:5). Însă problema era mai departe la starea poporului, fapt dovedit rapid, în episodul cu vițelul de aur, și mai apoi, când Moise a coborât de pe munte. „Aaron și toți copiii lui Israel s-au uitat la Moise și iată că pielea feței lui strălucea și se temeau să se apropie de el.” (Ex. 34:29,30)

În fața lui Dumnezeu au cerut un mijlocitor. Acum era nevoie de o maramă, un mijlocitor pentru mijlocitor. Sunt din ce în ce mai multe filtre, mai multe bariere între om și Dumnezeu… În final Dumnezeu le spune că le va trimite un proroc. Este un har, un răspuns la rugăciunea lor (Deut. 18:16,18,19). Urma să vină Altcineva.

Mijlocitorul_ideal

Cine este acest proroc? Apostolul Ioan răspunde prin textul zilei de azi. Într-o paralelă cu Sinaiul, Dumnezeu coboară din nou.

Cât de jos? „S-a făcut trup”.

Cât de aproape? „A locuit printre noi”.

Cu ce efecte speciale? „Plin de har și de adevăr”.

Care e reacția poporului? „Noi am privit la slava Lui”.

Ce fel de slavă? „Întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.

Ioan încheie paralela: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18) Și atunci, ce mijlocitor mai aproape de Dumnezeu decât cel care e „în sânul Tatălui”? Și ce mijlocitor mai aproape de noi decât cel care „S-a făcut trup și a locuit printre noi”?