Do we make void the law through faith?

“Do we then make void the law through faith? God forbid: yea, we establish the law?” (Romans 3:31, KJV)

In our theological training we were encouraged to come with our own translation/reading. For me that would be: The law, then, is nullified through the faith? No way! Instead, the law is confirmed.

As usual in Paul’s writing, he uses a lot the dialogue, either with an imaginary interlocutor or with his readers. In this case, he just goes ahead of himself, trying to meet his reader’s first idea.

We all come with prejudices when reading the Bible text, and what we know, what we were taught comes to our mind more rapidly than a disposition to get a brand new reading for an insight or a fresh idea. For us, “making void the law” would mean to take away the law and live without a law by which our deeds would be sanctioned. The Christians would call it live by grace, not by law.

As for some Christians this is the Gospel – the Good News -, for the Jews the idea was all the way despicable and even frightful since doing away with God’s law was the opening way to law’s curse – the Bad News. For some SDAs (me included), the faith Paul spoke here as the reinforcement of the (same) law as it was understood by Jews was the unfortunate way we got it and preached to others. May I regretfully say that the Jews were bad without Jesus. While we, as Christians and Adventists, having Jesus, are worse when we emphasize the law without Christ…

For Paul, instead, it is a remembrance of his own history – and we can read it in between the lines. We know how he persecuted the Christians due to his perceiving that they were blaspheming the truth of God, law being included. Later he became one of them, unfortunately not rightly understood by his fellow Jews – read for example the cry against him „Men of Israel, help! This is the man who is teaching everyone everywhere against the people and the law…” (Acts 21:28).

The immediate thought following Paul’s reasoning of v. 21-30, introduced by „then” (as a conclusion) is that faith nullifies the law. So, being one step ahead, Paul already has thought about it. He dares to ask it before someone else does. Thus he not only shows he is not taken by surprise, but, again, courageously addresses what would be his opponents’ most impressive and logical argument.

The answer he gives in the first place is not the explanation, but just meeting the question. As he answers „no way” is obvious that, if anyone understood it as a positive assertion, it’s all the way wrong. His first answer ranges (may be translated) from „not at all” or „far from it”, to „no way” and „impossible”, to „God forbid” (or even „sorry, but you didn’t get it”).

The sequence of question and answer seems logical, although we are disturbed by the negative answer. And then comes the real question: how is that possible? How is it possible to be considered righteous without the law? How can we establish, confirm, stand by the law when we go by faith? Are they not fighting with each other, are they not something like “either or”?

The answer comes by the next paragraphs, when, quoting not the law, but instead the history of his people and the psalms, Paul finds and extracts the same meaning. Checking with their most appreciated ancestor’s experience, Abraham, Paul demonstrates he was considered righteous without (that is before) having a law. As for the Psalmist, he praises as blessed the one forgiven by God without the law, without having some kind of deeds to boast about.

The whole dilemma resides in the meaning of the law. The law was given to show you God’s character, to teach you how to live according to His will, to show you how you are. In other words the law was given to show you who God is and who you are, fortunately both in the same time. So, the law was given to bring you to your knees and admit your shortcomings, no matter the request.

Accordingly, a real confirming of the law would be done by two avenues: you either keep the law, all of it (and only Jesus did that), or you come to God with your faults, saying that you cannot do it, and thus you give God credit for His Jesus solution, for His plan of salvation . As Paul demonstrated that we are all sinners, coming short of God’s glory, and thus being under the law’s curse, then Jesus is the only solution, and faith is the only avenue to get righteous.

Understood as presented, Paul’s assumption that we confirm the law (no doubt, at this point the Jews would either cry for blasphemy or check for stones) is indeed more insightful than ever. A faith manifested as desired by God would mean to ask God for his forgiveness, as man admits he is not able to meet His standards. And that is the right moment when God can say „yes, you do keep the law”, or „yes, you understand my character” and so, „yes, you are declared righteous”.

The faith we are asked to express is the way God wants us to come to Him, without the law, to fulfill the law. This is both mind boggling and eye-opener. How is it possible to be considered righteous without the law? How can we establish, confirm, stand by the law when we go by faith? By coming to God as we really are, we discover God as He really is.


MythBusters’ target – Christmas

Bringing Christmas on MythBusters agenda… is like checking if a religious icon is genuine – who dares to? who wants to? what’s the use of such a challenging mission? Yet, there are some myths regarding Christmas that we share year after year:

  • Jesus Christ was born on 25th day of December.
  • Never mind the pagan origin of Christmas, since it was „baptized” by the Church and the Christians adopted it.
  • Christians have always celebrated Christmas.
  • Christmas is just a secular holiday that has nothing to do with the birth of Christ.
  • Be a better person this Christmas. That’s all.

The 25th day of December changed our history, generated emotions, transformed lives. With the birth of Isaac Newton (December 25th, 1642), the world celebrated thinking differently (long before Apple told us so). With the death of Charlie Chaplin (December 25th, 1977), the audience laughed less. Shooting president Ceausescu on Christmas Day in 1989, the Romanians escaped from the nightmare of Communist dictatorship. In 1991, Mikhail Gorbachev chose the same day of Christmas to break the Iron Curtain, by his resignation as president of the USSR.

Viewed only retrospectively now, such events are barren of any excitement for a generation that has not lived them then. Yet, there is one event still vivid, year after year…

The birth of Jesus

Jesus’ birth remains a great event even after two thousand years, it continues to be an emotion generator and not just as a historical landmark of a long-forgotten era. How else can people justify that for Christmas they intend to be (and many succeed in being) some better persons, more compassionate to others? No UN or UNICEF campaign generates such emanation of love, such motivation as this season does, the one associated with the birth of the Son of God. For sure such a December altruism can derive from multiple sources, but the Christian vein is by far the dominant one. Be they pagans, atheists or secular, people know and feel that something good is happening from their Christians friends this Christmas. Such an influence is simply irresistible and contagious.

Meanwhile, Christmas is the strange occasion in which Christ Himself is easily overlooked. From year to year, it seems that the main character in the play is seen less and less in the general picture and is traded for a tree, a myrtle, a candy. For Santa…

For some, it’s a dangerous interfering of unbiblical traditions into the Christian Scripture. For others, it’s just a popular event, coupled with consumerism that makes Jesus Christ to be bought and then celebrated paradoxically without him – a Christ free Christmas. On such an occasion the Christmas becomes a Christian holiday (with emphasis on the “holiday”, and not on “Christian”).



Crowded with myths, distorted in translation into and from different cultures, exchanged into a secular holiday, however Christmas – that is celebration of the birth of Jesus – is to be checked with the Bible.

„Was Christ born on (our) Christmas day?”

Turn any and every page of the Bible and you will not be able to find a date or a day of the week for the birth of Jesus. Stop and think for a minute. No date! No day! However, there are some other days/dates we know. His resurrection or the triumphal entry in Jerusalem took place on Sunday, His death was on Friday, the last supper took place on Thursday evening. But the day of His birth is unknown to us. The Catholic Encyclopedia (on “Christmas” article) admits:

“Concerning the date of Christ’s birth the Gospels give no help.”

Major Christian churches celebrate Jesus’ birth on December 25, even though the Roman-Catholic and the Greek-Orthodox calendars differ on some other important days, such as the date of Passover, Pentecost or other festivals. Why is Easter Sunday celebrated on… Sundays, regardless of the calendar day/date, while Christmas celebration has a fixed date, irrespective of the day of the week? It is hard to believe that we know the date of Jesus’ birth, but not the date of His death. It is also hard to show that the date of his birth is important, while for the resurrection day we would count and be satisfied with only the first day of the week. We are so accustomed to this formula – Easter is on a Sunday and Christmas is on 25th of December – that we do not discuss the incoherent calculation method for the two days.

Obviously, we must search for other reasons regarding the celebration of Jesus’ birth on this set day. And for that we turn to other sources than the Bible.

Someone was born indeed on December 25…

Historian Earle E. Cairns explains the religious context of the ancient world at the advent of Christianity.

„Imported from Persia, Mithraism enjoyed great popularity among the soldiers of the Roman Empire. This religion had a celebration in December when its followers worshiped in sanctuaries to a miraculously born savior – the god called Mithra.”

For pagans, winter solstice point represented the lowest level in the annual evolution of the most important celestial body. But more than just an astronomical perspective, wrote Alexander Hislop in his book The Two Babylons, (I know some will argue with this book) the date of 25th of December, “which in Rome was guarded as the day when the conqueror God reappears on earth, is the anniversary of Natalis invicti solis, ‘the birth of the invincible sun’.” Great historian of religion Mircea Eliade confirms that the Roman Emperor Aurelian (270-275) successfully introduced the cult of Sol Invictus. One of the measures imposed was that he “set a date for the Deus Sol Invictus anniversary on December 25, ‘the birthday’ of all Oriental solar deities.”

Being aware now of such a mythological context, we can assume that, in fact… no one was born on 25th of  December.

How is it then that Jesus is celebrated on the anniversary of a pagan god?

Christianity began as a Jewish sect, and suffered persecution from the (Pagan) Roman Empire. After a couple of centuries, in which it proved its invincible force, Christianity was adopted by Emperor Constantine the Great as the state religion. The new target for the empire was how to get rid of Paganism and embed it into Christianity (or the other way around). Historian Edward Gibbon notes that

“the priests of the Catholic Church imitated the profane model that they sought to destroy. Most respected bishops thought ignorant peasants will gladly exchange the superstitions of paganism if they find an equivalence, a compensation, in the bosom of Christianity.”

Mircea Eliade remarks a tendency manifest in the Church of the first centuries, and that is an “assimilation and an upgrading of symbolism and mythological scenarios of biblical origin, oriental or pagan.” It just followed then an association, an equivalence, an overlap of those. An example is vividly provided by St. Cyprian of Carthage: “Oh, how wonderful the providence worked that on the day when the Sun was born… Christ also was born.”

However, there were Church Fathers who pointed out the unholy mixture of Paganism with Christianity. Tertullian said bluntly that the Sun is not the Christian God, and denounced as heretical the Augustinian identification of Christ with the sun. Yet, St. John Chrysostom confirmed the paradigm suggested by Eliade: “Our Lord was born in December… They call it ‘the birth of the Invincible’. Who’s invincible if not our Lord? Or, if they say it’s the birth of the Sun, He is the Sun of Righteousness.”

Ene Braniște, an Eastern European priest and teacher points out: “The general opinion held by Western historians and liturgists is that the birth of the god Mithra has thus been replaced with the birthday of the Savior”. The Catholic Encyclopedia concludes:

“The well-known solar feast, however, of Natalis Invicti, celebrated on 25 December, has a strong claim on the responsibility for our December date.”

While in past centuries various Christian denominations have condemned the feast as a Catholic institution or even entirely pagan, the Church of the first centuries did not recognize this festival and the Apostolic Church did not mention it at all.

As said before, nothing is mentioned in the Bible about the birth anniversary of Jesus, although Scripture considers such an event as having a huge importance in the Plan of Salvation. (Galatians 4:4; John 1:14; 1 John 4:9). The early church did not associate any celebration with the Savior’s birth. Only two feasts were known in the Church: the Sabbath day of rest and the Communion (Lord’s Supper). The first was instituted by God at Creation, and confirmed in the Ten Commandments (see also Mark 2:28); the second was instituted by Jesus, who told His disciples: “Do this in remembrance of Me” (Luke 22:19). The practice was confirmed by Paul, who wrote to the Christians: „for whenever you eat this or bread and drink this cup, you proclaim the Lord’s death until He comes.” (1 Corinthians 11:26).

The Catholic Encyclopedia admits regarding the celebration of Christmas:

“Christmas was not among the earliest festivals of the Church. Irenaeus and Tertullian omit it from their lists of feasts; Origen, glancing perhaps at the discreditable imperial Natalitia, asserts (in Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495) that in the Scriptures sinners alone, not saints, celebrate their birthday; Arnobius (VII, 32 in P.L., V, 1264) can still ridicule the ‘birthdays’ of the gods.”

Christmas has officially joined the Church in the fourth century, as Cairns notes: “Christmas has been adopted as a Christian feast around 350 AD.”

Christian and Pagan features in the celebration of Christmas

What criteria do we have when determining whether a holiday is Christian or Pagan, religious or secular: the characters celebrated, the contemporary cultural ways of expressing it, the historical roots and traditions that accompany the feast, the way it is adopted or imposed, the identity or the greater number of those who celebrate it?

From the perspective of those who see Christmas as a Christian holiday, the data is clear and non-negotiable: this festival celebrates the birth of Jesus Christ, the founder of Christianity – as such, any controversy should end here. But for those who see a Pagan interference, Christmas seems to be a sort of Halloween, one that gradually lost its Pagan connotations and was baptized in the church and in the society.

The Catholic Encyclopedia proposes: “But even should a deliberate and legitimate „baptism” of a pagan feast be seen here, no more than the transference of the date need be supposed.” And Cairns argues that Christmas celebration “has been adopted as Christian feast […] being stripped of its Pagan elements.”

Not everyone was (and is) so easily persuaded of that.

Oliver Cromwell took a stand against the “heathen traditions” such as carols and decorated trees. Through a formal decision of the English Parliament in 1644, Christmas was banned and some specific products or practices were condemned as “heathen”.

Spurgeon said:

“I hold it to be one of the greatest absurdities under heaven to think that there is any religion in keeping Christmas-day. There are no probabilities whatever that our Savior Jesus Christ was born on that day, and the observance of it is purely of Popish origin […] I do not see how consistent Protestants can account it in the least sacred”.

Over the Atlantic, Beecher denounced the feast as an institution of the Roman Catholic Church and confessed: “To me Christmas is a foreign day, and it will continue to be so until I die”. Basically, until the middle of the eighteenth century in America, Puritans, Baptists, Quakers, Presbyterians, and Calvinists manifested aversion towards Christmas celebration, which they denounced as “pagan blasphemy”.

We cannot deny some features found in the DNA of the Christmas celebration: the date belongs to the so-called birthday of a pagan god; there are so many Pagan Solar customs and traditions associated with the celebration of the Sun and, conscious or not so, in many cultures people today still relate to such traditions; there is no argument in the Jewish-Christian tradition for such a celebration; there is no biblical reference to Jesus’s birth anniversary.

Also we have to recognize there are some contemporary mutations of a so-called Christian festival: Christmas tree, globes, tinsel, Santa Claus with reindeer, commercial offers, buying, and buying, and buying (maybe also some giving). Basically, we have a Christ free Christmas.

We are also aware of the fact that Christmas is the only holiday that goes much beyond the borders of the Church, being adopted even in civilizations that have nothing to do with Christianity. While in the USA, 84% of non-Christians celebrate Christmas, in Japan, where Christians represent less than 1% of the population, Christmas is an occasion for all in offering gifts and general socializing.

In many countries, Christmas is the only holiday marked as both religious and civil. Militant atheist P. Z. Meyers said: “I celebrate Christmas, I decorate the tree. It’s a secular holiday.”

In conclusion, Christmas is based on a pagan holiday, which was adopted into Christianity after a questionable rehabilitation. Today this festival is suspected of having secular mutations, bearing only the name of Christ and almost nothing more.

The real myth shattered

Be it perceived as Pagan or Christian, the Christmas is celebrated even into the atheist or secular world. People want to live in a better world – as on the Christmas Eve – but, if possible, to do it without the Christ of the Bible. This is not a hypothesis, but a fact of year 20xx.

Do we have a challenge in preaching a Christful (!) Christmas? To say that the Word became flesh, to talk seriously about the miraculous conception in the womb of a virgin is too much for many. They can accept a Christmas carol, but the religious speech seems to become anachronistic when it returns to real life crises. Unfortunately, as the great theologian Raoul Dederen observes:

“To a modernized, secularized, positivistic mentality that has lost the capacity to wonder, Christ’s preexistence, incarnation, and virgin birth seem all too often just myths that an educated mind can no longer hold.” (Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Review and Herald, Hagerstown, 2000, p. 163)

Under such circumstances, Christmas myths are important, but not the final point. Relatively minor issues, they seem to be of interest to dispute only for some theologian beginners. The current theme, the central myth in our society is that the man can be happy and good without God. The real Christmas myth is that a man is good by himself, and that he can turn everything into a good on his own will. It is the myth of the free man, the one who thinks he may enjoy freedom only apart from the religion of the One born in Bethlehem.

Hold your fire!

In the winter of 1914, some 100,000 soldiers shared the front line in Belgium. On Christmas Eve, the German soldiers ceased fire. They began to decorate their trenches with candles and sing Christian carols. After moments of wonder in their own trenches, the English soldiers began to do the same. Soon, the no man’s land, that zone where during the day was just a wild death, now became the theatre of exchanging gifts, hugging enemies, feeling the peace.

Christmas truce remained in history as a unique event, a proof of the ugliness of the war, and the normality of the peace. Those warriors remembered the birth of Jesus, and for them it was not at all a myth, regardless of their country, culture or church. For them it was a reality that changed their life. Yes, for a moment. For that moment when all the myths associated with Christmas became of no value.

Without knowing it, they were the real MythBusters of the world.

So, what do I do this Christmas?

In God’s plan, He used such events as the Pentecost to pour out His Spirit on the disciples and spread the Gospel to all nations (see Acts 2). In Paul’s plans, he made the efforts to be back in Jerusalem on main events of his nation – not as one who observes such festivals, but as one who sees in them the best opportunity to talk the truth about God.

We read in Acts: “For Paul had decided to sail past Ephesus, so that he might not have to spend time in Asia, for he was hastening to be at Jerusalem, if possible, on the day of Pentecost.” (Acts 20:16)

The same in Corinthians: “I will visit you after passing through Macedonia, for I intend to pass through Macedonia, and perhaps I will stay with you or even spend the winter, so that you may help me on my journey, wherever I go. For I do not want to see you now just in passing. I hope to spend some time with you, if the Lord permits. But I will stay in Ephesus until Pentecost, for a wide door for effective work has opened to me, and there are many adversaries.” (1 Corinthians 16:5-9).”

The best way to act this Christmas is to use this „wide door”, to turn this Christmas into an opportunity. Not to fight over the Christmas origins. Not to argue about WHEN, but about the WHY of Jesus’ first coming. And, if that works, talk about His second Advent.

“The saying is trustworthy and deserving of full acceptance, that Christ Jesus came into the world to save sinners, of whom I am the foremost.” (1 Timothy 1:15).

““Men of Galilee, why do you stand looking into heaven? This Jesus, who was taken up from you into heaven, will come in the same way as you saw him go into heaven.” (Acts 1:11).

This article was first published in the 2011 special edition of Signs of the Times, Romanian version –


  1. Catholic Encyclopedia, „Christmas”,
  2. Earle E. Cairns, Christianity Through the Centuries.
  4. Mircea Eliade, History of Religious Ideas, vol. II.
  5. Edward Gibbon,
  6. Mircea Eliade.
  7. „Crăciunul – Nașterea Domnului”,
  8. Galatians 4:4; John 1:14; 1 John 4:9
  9. John the Baptist was beheaded at the birth anniversary of King Herod.
  10. Catholic Encyclopedia, „Christmas”,
  11. Earle E. Cairns.
  12. Ibidem.
  13. Catholic Encyclopedia, „Christmas”,
  14. Raoul Dederen, Handbook of SDA Theology, Review and Herald, Hagerstown, 2000, p. 163

Câteva consideraţii teologice despre desăvârşire

autor: Edward Heppenstall


1. Învăţătura biblică despre desăvârşire

Adevărul despre desăvârşire în doctrina şi experienţa creştină este cel care aşază la locul cuvenit semnificaţia şi modul de utilizare în Biblie a acestui cuvânt. Biblia învaţă că adevăratul creştin va creşte în har şi va deveni tot mai asemenea Domnului nostru Isus Hristos. El va fi mereu flămând şi însetat după neprihănire. El va căuta cu seriozitate şi fără stânjeneală sfinţenia spirituală.

Biblia îi îndeamnă pe credincioşii din orice perioadă a istoriei să fie „desăvârşiţi” şi putem desprinde de aici ideea că experienţa pe care ea o susţine nu este un ideal de neatins pentru cei cărora le este adresată. Experienţa aceasta trebuie să fie posibilă în contextul vieţii creştine duse aici pe pământ, altminteri îndemnul scriitorilor biblici la desăvârşire nu-şi are rostul. Îndemnul acesta este adresat credincioşilor din toate secolele şi nu doar celor care trăiesc în perioada de dinaintea revenirii Domnului nostru.

Singura semnificaţie validă a cuvintelor „desăvârşit” şi „desăvârşire” este cea pe care i-o conferă Biblia. Este necesar, prin urmare, să studiem Scriptura pentru a înţelege, pe cât posibil, semnificaţia şi modul de utilizare a acestor cuvinte şi pentru a evita interpretările arbitrare proprii.



Cel mai important cuvânt tradus cu „desăvârşit” în Noul Testament este cuvântul grecesc „teleios”. El provine din substantivul „telos” şi are sensul obişnuit de „scop, ţel, capăt”. Cel care utilizează acest cuvânt, are în minte un anumit nivel al dezvoltării spirituale pentru creştinii din orice epocă, atât pentru cei din timpul apostolilor, cât şi pentru cei de astăzi. Cuvântul acesta transmite aproape invariabil ideea de atingere a maturităţii spirituale, de stabilitate de la care creştinul nu abdică, de loialitate neclintită faţă de viul Dumnezeu.

Pavel utilizează acest cuvânt destul de frecvent atunci când vrea să-i aşeze pe creştinii desăvârşiţi sau maturi în contrast cu cei care rămân copii din punct de vedere spiritual.

Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari [sau maturi, teleio]. (1 Cor. 14:20)

În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari [sau maturi, teleion], pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite [spre maturitate, teleios]. (Evrei 5:11-14; 6:1)

Aici, scriitorul Epistolei către Evrei recunoaşte că viaţa creştină are un început, că omul trebuie să cunoască mai întâi ABC-ul credinţei creştine. Aidoma unui nou-născut, el îşi primeşte hrana spirituală de la alţi creştini maturi. La acest moment însă scriitorul este foarte îngrijorat deoarece mulţi dintre aceşti creştini nu renunţaseră încă la mentalitatea de copii. Ei nu creşteau. Deşi sosise vremea ca ei să fie suficient de desăvârşiţi (maturi) încât să-i înveţe şi să-i conducă pe alţii la credinţa creştină, ei mai aveau nevoie încă să fie trataţi ca nişte copii.

Pavel a trecut printr-o situaţie similară şi cu unii membri ai bisericii din Corint. În 1 Corinteni 2:6, el declară că ceea ce propovăduia el „printre cei desăvârşiţi” [sau maturi, teleioi] era o înţelepciune, după care adaugă:

Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? (1 Cor. 3:1-3)

Pavel îi aşază în contrast pe „pruncii” spirituali cu credincioşii „desăvârşiţi”, adică maturi sau dezvoltaţi complet. Imaturitatea despre care vorbeşte el aici se manifesta în biserica din Corint prin dezbinările dintre membri, motiv pentru care nu erau apţi să înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.

În altă parte, Pavel declară că ţinta oricărui pastor creştin, atât a celor din vremea lui, cât şi a celor de azi, este aceea de a-şi ajuta turma să ajungă la desăvârşire, adică la maturitatea deplină a caracterului creştin, întrucât Dumnezeu a oferit aceste daruri pentru a ajunge la stadiul de maturitate.

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare [matur, teleios], la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. (Efes. 4:11-13)

Aşadar, scopul şi ţelul este maturitatea şi stabilitatea creştină, loialitatea fermă şi de neclintit. Pavel întrebuinţează aici cuvântul „teleios” nu pentru a desemna desăvârşirea fără păcat a acestor credincioşi din Corint şi Efes, ci nivelul de maturitate spirituală caracteristică acelora care sunt statornici în credinţă indiferent de circumstanţe.

La fel, în Epistola sa către Filipeni, el se aşază pe sine în rândul celor „desăvârşiţi” sau maturi din punct de vedere spiritual:

Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi [maturi, teleioi]. (Fil. 3:13-15)

Fiindcă a ajuns la această maturitate, Pavel este capabil să le propovăduiască celor maturi despre înţelepciune. Scopul slujirii pastorale apostolice este acela de a înfăţişa „pe orice om, desăvârşit [matur, teleioi] în Hristos Isus” (Col. 1:28). În altă parte, Pavel afirmă despre tovarăşul său de lucru, Epafra, că se lupta în rugăciunile sale pentru ca membrii bisericii creştine din Colose „desăvârşiţi [teleioi] şi deplin încredinţaţi, să stăru[iască] în voia lui Dumnezeu” (Col. 4:12).

În greaca clasică, cuvântul „teleios” este utilizat frecvent cu referire la persoanele care au ajuns la maturitate, dar şi la animalele pe deplin dezvoltate şi la fructele coapte. Pentru creştin, idealul este Isus Hristos, statura spirituală până la care trebuie să se lupte continuu să crească. Cuvântul acesta nu face referire la desăvârşirea fără păcat. Cei mai mari sfinţi, oameni ca Pavel, au fost cei dintâi care să îşi mărturisească nevoia permanentă de a creşte în asemănarea cu Hristos şi cei dintâi care să afirme păcătoşenia naturii lor. Procesul de desăvârşire şi de maturizare se desfăşoară atâta timp cât avem viaţă. Creştinul care creşte înaintează continuu spre idealul său în Hristos.

În ceea ce priveşte sfatul biblic de a fi desăvârşiţi, credinciosul nu pretinde nicăieri că a atins desăvârşirea fără păcat, chiar dacă este numit „desăvârşit” [matur]. Pretenţia aceasta este, de altfel, foarte periculoasă; un astfel de pericol este orbirea spirituală, deoarece ea ne împiedică să fim oneşti cu noi înşine. Aici există două extreme: pe de o parte, orbirea spirituală şi neputinţa de a fi sinceri cu noi înşine, iar de cealaltă parte, toleranţa faţă de păcat.

Din Cuvântul lui Dumnezeu înţelegem că în viaţa aceasta este posibilă această maturitate şi stabilitate spirituală. Ideea că desăvârşirea absolută fără păcat este posibilă pentru omul păcătos prin însăşi natura sa, nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu şi este contestată chiar de natura omului. Aceasta nu înseamnă însă că nu există o creştere spre desăvârşire. Păcatul nu mai domneşte, dar rămâne prezent în limitările naturii umane, aşa cum o cunoaştem acum pe pământ. Se ia în considerare, chiar şi după încheierea timpului de probă, faptul că odată cu înaintarea în vârstă şi cu întărirea arterelor, activitatea creierului şi a trupului cunoaşte o lentoare şi că, din această cauză, oamenii nu mai reacţionează la fel ca în tinereţe, când erau în putere.

Mai mult chiar, faptul că sensul biblic al cuvântului „teleios” sau desăvârşit nu se referă la desăvârşirea absolută fără păcat, este demonstrat de situaţiile frecvente în care credincioşii sunt numiţi „desăvârşiţi” în momentul în care reuşesc să facă un singur pas spre acest ideal. „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit [teleios]” (Iac. 3:2). „Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi [teleios], întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic (Iac. 1:4). Aici se arată că omul desăvârşit sau matur este cel care deţine controlul complet asupra limbii sale sau acela care rabdă încercarea credinţei fără şovăire. Credinciosul care intră într-una din aceste două categorii primeşte în Scriptură numele de creştin „desăvârşit” sau matur. Controlul şi stabilitatea sa sunt dovezi suficiente ale faptului că este un creştin matur, desăvârşit şi stabil. Totuşi progresul spre desăvârşire diferă de la un creştin la altul. La unii, această „desăvârşire” este marcată de dragostea faţă de vrăjmaşi (Mat. 5:43-48), la alţii se manifestă prin răbdare şi credincioşie în încercare; iar la alţii, este demonstrată prin stăpânirea limbii.

Cu alte cuvinte, scopul urmărit de Dumnezeu în viaţa noastră este maturitatea spirituală în orice circumstanţe. Hristos S-a dat pe Sine spre a ne mântui şi ne-a dat Duhul Sfânt care să locuiască în noi pentru a putea ajunge la această maturitate creştină. „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6).

Deşi declara că Hristos locuia în el şi că ajunsese la maturitatea creştină, Pavel se lupta să atingă o ţintă mereu mai înaltă. Aşa ne conduce Duhul Sfânt pe tot parcursul vieţii. Însă în acest timp de probă pe care îl trăim, desăvârşirea nu are niciodată capăt. Cu fiecare pas cu care înaintăm, descoperim noi şi noi înălţimi spirituale. Privilegiul nostru, al celor care trăim astăzi, este privilegiul pe care l-au avut toţi creştinii din toate secolele şi anume puterea Duhului Sfânt care ne ajută să ne dezvoltăm şi să creştem până la maturitatea spirituală. „Sfinţirea este o lucrare de o viaţă.” Cu toate acestea, în decursul acestei creşteri neîntrerupte, găsim odihnă de truda şi luptele noastre când ne ostenim în acest trup al păcatului şi morţii până la fericita revenire a Domnului nostru Isus Hristos.



Al doilea cuvânt important tradus cu „desăvârşit” în Noul Testament este cuvântul grecesc „katartizo”. El are sensul de a fi „echipat complet” pentru implicarea în activitatea bisericii şi în lucrarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Pavel şi alţi scriitori biblici li se adresează oamenilor din vremea lor şi nu celor care aveau să trăiască în ultimele zile ale istoriei pământului. Amintesc în cele ce urmează câteva pasaje în care apare acest cuvânt.

Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit [echipat complet] va fi ca învăţătorul lui. (Luca 6:40)

Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă [echipaţi-vă complet], îmbărbătaţi-vă, fiţi cu un cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. (2 Cor. 13:11)

Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi [să vă echipeze complet] în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui (Evr. 13:20,21).

Dumnezeul oricărui har…, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi [vă va echipa], vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi (1 Petru 5:10).

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea [echiparea completă] sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efes. 4:11,12).

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit [echipat complet] şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3:16,17).

Dacă nu este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, interpretarea pe care i-o dăm doctrinei desăvârşirii este greşită. Ellen G. White subliniază această idee şi o aplică şi în dreptul scrierilor sale. Iată ce spune ea:

Fratele J. nu ar trebui să deruteze mintea prin încercarea de a lăsa impresia că lumina lui Dumnezeu dată prin Mărturii ar fi o adăugire la Cuvântul lui Dumnezeu… Dumnezeu a găsit cu cale ca în acest mod să aducă mintea poporului Său la Cuvântul Său, să le dea o înţelegere mai clară a lui. (Mărturii, vol. 5, pag. 663)

Mărturiile scrise nu sunt menite a aduce o lumină nouă, ci a întipări viu în inimă adevărurile inspiraţiei deja revelate… Mărturiile nu sunt menite a diminua importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, ci a-l înălţa şi a atrage mintea spre el, pentru ca frumoasa simplitate a adevărului să îi impresioneze pe toţi. (Ibid., pag. 665)

„La lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. (Is. 8:20)


2. Încheierea timpului de probă şi mântuirea prin har

Ce ne spun Biblia şi Spiritul Profetic despre încheierea timpului de probă? Unii doresc să ne convingă că meritele ispăşirii nu sunt disponibile după încheierea timpului de probă. Vor să ne convingă că la încetarea lucrării lui Hristos de mijlocire, puterea Sa mântuitoare şi harul Său iertător nu mai sunt disponibile sau că nu mai sunt necesare. Ce afirmă Apocalipsa 22:11 relativ la încheierea timpului de probă? Să luăm în considerare traducerea acestui verset în mai multe versiuni:

Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! (Cornilescu)

Cel ce face rău, să facă rău şi mai departe; cel întinat să se întineze şi mai departe; cel drept să facă dreptate şi mai departe; iar cel sfânt să se sfinţească şi mai departe! (NTR)

Versetul acesta apare în finalul cărţii Apocalipsa, după ce omul a fost pus faţă în faţă cu mesajele, avertizările şi judecăţile finale ale lui Dumnezeu. Prin intermediul acestora, Dumnezeu Se adresează tuturor popoarelor de pe pământ şi îi pune omului la dispoziţie cuvintele şi acţiunile cele mai solemne care să-l ajute în starea lui păcătoasă. Versetul acesta împarte oamenii de la sfârşitul timpului în două mari categorii, în funcţie de atitudinile lor: cei mântuiţi şi cei pierduţi. După încheierea timpului de probă, destinul final al omului este stabilit pentru totdeauna. Nu mai există posibilitate de schimbare.

Cuvântul cheie al versetului este termenul grecesc „eti” tradus cu „mai departe”. Cel ce persistă rău, va face rău şi mai departe. Cel ce se prinde de întinarea lui, se va întina şi mai departe. Cel ce a ales calea neprihănirii lui Hristos, o va alege şi mai departe. Pentru cel rău, nu va mai exista niciun ajutor din partea lui Dumnezeu care să-l întoarcă de la căile lui rele. Expresia „mai departe” arată că deciziile luate de oameni sunt finale. Cel întinat să se întineze şi mai mult. Cel drept să facă dreptate şi mai mult. În vreme ce primul se afundă tot mai mult în rău, cel de-al doilea se ridică la niveluri tot mai înalte de sfinţenie. Încheierea timpului de probă este acel moment decisiv în care tot ce a contribuit la formarea unui om va stabili destinul lui final: să fie rău sau drept pentru totdeauna. Dacă până la acel moment, omul a iubit răul, atunci el trebuie să rămână rău în continuare. Dumnezeu nu îi mai pune nimic la dispoziţie ca să se schimbe. Pentru că atunci când Duhul Sfânt se retrage, omul nu are nicio şansă să se împotrivească răului din inima sa sau forţelor satanice din afara sa. Omul este înrobit complet pentru totdeauna.

De cealaltă parte, cei neprihăniţi au fost eliberaţi pentru totdeauna din sclavia păcatului. Dat fiind faptul că L-au ales pe Hristos, le vor fi oferite toate oportunităţile şi tot ajutorul necesar pentru a merge în continuare pe calea neprihănirii. Textul face referire la orientarea permanentă a vieţii. Cei răi sunt acum în afara posibilităţii de răscumpărare. Cei neprihăniţi nu pot fi pierduţi. Textul nu vorbeşte despre viaţa fără păcat. Vorbeşte doar despre hotărârea finală de a merge pe o cale sau pe cealaltă. În cazul celor pierduţi, păcătoşenia va spori tot mai mult. În cazul celor mântuiţi, sfinţenia va spori tot mai mult.

Sora White declară că timpul de probă se încheie pentru unii în fiecare zi. „În fiecare zi se încheie timpul de probă pentru unii” (Patriarhi şi profeţi, pag. 140). „Unii îşi încheie timpul de probă; şi este starea lor bună? Au reuşit ei să se pregătească pentru viaţa viitoare?” (Mărturii, vol. 5, pag. 18). Problema nu este dacă s-a ajuns pe de o parte la dezvoltarea maximă a păcatului sau, pe de altă parte, la starea fără de păcat. Încheierea timpului de probă înseamnă în dreptul unora răutate sporită şi continuarea în ea, iar în dreptul altora creşterea sporită în neprihănire şi continuarea în ea. Totul ţine de hotărârea finală. Aşa se va întâmpla şi când se va încheia timpul de probă pentru întreaga omenire.

Cu referire la încheierea timpului de probă al omenirii, Sora White scrie: „Fiecare caz este decis fie pentru mântuire, fie pentru distrugere.” (Experienţe şi viziuni, pag. 36); „Destinul tuturor va fi fost decis pentru viaţă sau moarte.” (Tragedia veacurilor, pag. 490) (Vezi şi Hristos, Lumina lumii, pag. 636.) Este prea târziu pentru schimbare. Caracterul este fixat. „Venirea lui Hristos nu ne schimbă caracterul; ea doar îl fixează pentru totdeauna făcându-l de neschimbat.” (Mărturii, vol. 5, pag. 466) „Îndurarea nu mai pledează în favoarea locuitorilor vinovaţi ai pământului.” (Tragedia veacurilor, pag. 613)

Cei neprihăniţi manifestă o loialitate de neclintit faţă de Hristos. „Testul final a fost adus asupra lumii şi toţi cei care s-au dovedit loiali preceptelor divine au primit «pecetea Dumnezeului celui viu». După aceea, Isus Îşi încheie mijlocirea în sanctuarul de sus.” (Ibid., pag. 613, sublinierea autorului)

A trăi fără un Mediator, nu înseamnă a trăi fără neprihănirea lui Hristos, fără Duhul Sfânt sau fără harul mântuitor al Domnului nostru. Dat fiind faptul că au fost decise toate cazurile fie spre fericire, fie spre nenorocire, activitatea Avocatului nostru divin ia sfârşit. Satana nu mai poate aduce alte acuzaţii împotriva sfinţilor, fiindcă Hristos le-a respins pe toate. Cazurile sfinţilor au fost chemate rând pe rând la bara de judecată a cerului. Hristos a pledat cu succes cazul nostru şi a obţinut hotărârea în favoarea noastră. Acum nimic nu ai poate revoca acest verdict. Nu mai este nimic de zis. Cu excepţia lui Satana şi a oştirii lui, întreg universul şi-a exprimat acordul faţă de verdictul lui Hristos în favoarea sfinţilor. S-a dat răspuns la fiecare întrebare privitoare la viitorul sfinţilor. Niciunul dintre membrii Dumnezeirii nu are nevoie să Se mai justifice. Tot ce mai rămâne de făcut este ca Hristos să revină pe pământ şi ca sfinţii să trăiască şi să domnească împreună cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20:4-6).

Dată fiind poziţia lor irevocabilă şi consecventă înaintea lui Dumnezeu, nu mai este necesar ca Hristos să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sau pentru răscumpărarea lor. Sfinţii au fost declaraţi moştenitori legitimi ai noului pământ. Poziţia lor de la momentul acela înainte este una de îndreptăţire şi reabilitare finală înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu şi înaintea întregului univers. Luând în considerare faptul că ei au ales, fără rezerve, neprihănirea lui Hristos, nu mai rămâne decât să le fie conferită natura fără păcat şi intrarea în moştenirea lor veşnică la a doua venire a lui Hristos, când „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Cor. 15:52-54).

Pe măsură ce dobândim o înţelegere mai clară despre puritatea nepătată şi infinită a lui Hristos, vom simţi ce a simţit Daniel atunci când a văzut slava Domnului şi a zis: „Culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit”. Nu putem spune că suntem fără păcat, până când acest trup execrabil nu va fi schimbat şi alcătuit după trupul Său slăvit. Dar dacă vom căuta constant să Îl urmăm pe Isus, avem fericita speranţă că ne vom înfăţişa înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată sau zbârcitură sau vreun lucru de felul acesta, întregi în Hristos, înveşmântaţi în neprihănirea şi desăvârşirea Sa. (Signs of the Times, 23 martie 1888)


3. Starea sfinţilor şi experienţa lor

Care este starea spirituală a sfinţilor după încheierea timpului de probă? Se regăseşte în existenţa lor vreun aspect care să ţină de starea de păcat? Dacă da, atunci mai au ei la dispoziţie sângele ispăşitor şi meritele lui Hristos?

Sora White descrie astfel experienţa pe care o vor avea sfinţii în timpul de strâmtorare al lui Iacov: Ei sunt „profund conştienţi de defectele lor şi, când îşi analizează viaţa, speranţele lor se năruiesc… Dacă ar avea păcate nemărturisite care să li se înfăţişeze… cei din poporul lui Dumnezeu ar fi copleşiţi, disperarea le-ar distruge credinţa… Dar, deşi sunt profund conştienţi de nevrednicia lor, ei nu au nicio faptă rea ascunsă de dezvăluit.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 202, sublinierea autorului)

În timp ce Satana îi acuză pe cei din poporul lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor, Domnul îi permite să îi încerce în cel mai înalt grad. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi fermitatea lor vor fi aspru testate… EI sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi de nevrednicia lor. (Tragedia veacurilor, pag. 618)

Referindu-se la timpul de strâmtorare, sora White scrie despre sfinţi:

Cei care acum exercită puţină credinţă, se află în cel mai mare pericol de a cădea sub puterea amăgirilor satanice… şi chiar dacă trec testul, ei se vor prăbuşi într-un chin şi o suferinţă mai adâncă în timpul de strâmtorare, fiindcă nu şi-au făcut niciodată un obicei din a se încrede în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care le-au neglijat până atunci, vor fi nevoiţi să le înveţe sub presiunea teribilă a descurajării. (Ibid., pag. 622)

Prin predare de sine şi credinţă încrezătoare, Iacov a dobândit ceea ce nu a reuşit să dobândească prin lupta prin propria sa putere… Aşa va fi cu aceia care trăiesc în zilele din urmă. Când pericolele îi înconjoară şi când disperarea pune stăpânire asupra sufletului, ei trebuie să se bizuiască în întregime pe meritele ispăşirii… În toată neputinţa şi nevrednicia noastră, trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului răstignit şi înviat. Nimeni din cei care fac acest lucru nu va pieri. (Patriarhi şi profeţi, pag. 202, 203)

Din aceste afirmaţii ale lui E. G. White, putem desprinde două idei: în primul rând, după încheierea timpului de probă, chiar şi unii sfinţi vor constata că le lipseşte credinţa, motiv pentru care vor trece printr-o suferinţă şi o luptă mai mare. Dar lipsa de credinţă face parte din starea de păcat. „Lipsa de dragoste şi de credinţă sunt marile păcate de care se face vinovat acum poporul lui Dumnezeu.” (Mărturii, vol. 3, pag. 475) Nu încape îndoială că dragostea şi credinţa nu fac parte din starea de nepăcat. Fiindcă această lipsă de credinţă a constituit un aspect esenţial al păcatului originar săvârşit de Adam şi Eva. Reiese clar că această stare a sfinţilor descrisă de sora White neagă ideea că ei vor fi atins desăvârşirea fără păcat. Dacă sfinţii sunt cu adevărat fără păcat şi liberi de ceea ce unii numesc „păcatul originar”, atunci cum e posibil ca ei să dea dovadă de o asemenea deficienţă de credinţă? Această idee nu poate fi găsită în declaraţiile sorei White. Ceea ce afirmă ea însă este că ei nu au „păcate nemărturisite” şi nici vreo „faptă rea ascunsă”.

În al doilea rând, mântuirea prin har şi prin meritele ispăşirii făcute de Hristos vor veni în ajutorul sfinţilor şi după încheierea timpului de probă. Credincioşii încă se mai încred în meritele lui Hristos. Distincţia pe care încearcă unii să o facă între harul mântuitor şi harul susţinător de dinainte şi, respectiv, de după încheierea timpului de probă, este complet nebiblică. Este străină de Scriptură. Indiferent de definiţia ce li se dă, harul mântuitor şi harul susţinător nu sunt două lucruri separate, unul fiind disponibil înainte de încheierea timpului de probă şi celălalt după, sau unul fiind disponibil pentru păcătoşi şi celălalt pentru cei fără păcat. Ambele sunt disponibile permanent în viaţa creştină până în ziua venirii Domnului.

Sensul biblic al cuvântului „har” este unul singur. Harul este favoarea eternă şi fără plată a lui Dumnezeu, manifestată faţă de cei vinovaţi şi nevrednici. Harul nu se datorează în niciun fel vredniciei omului sau desăvârşirii sale fără păcat. Harul intervine acolo unde există păcătoşenie. El se revarsă din abundenţă peste nevrednicia omenească, aşa cum va fi ea cunoscută de sfinţi după încheierea timpului de probă. Numai păcătoşii beneficiază de harul mântuitor. Să facem distincţia între harul ca atribut al lui Hristos şi harul ca metodă de mântuire făcută posibilă prin harul lui Hristos.

Starea spirituală limitată şi nedesăvârşită a sfinţilor descrisă de sora White, impune necesitatea aplicării meritelor ispăşitoare ale Domnului nostru şi pe cea a disponibilităţii neprihănirii lui Hristos. Starea sfinţilor este descrisă ca fiind slabă, insuficientă şi nedemnă. Stricăciunea naturii păcătoase se face simţită în viaţa sfinţilor atâta vreme cât trăiesc în acest trup muritor. Prin urmare, în timpul de strâmtorare a lui Iacov, teama şi tremurul, slăbiciunea şi nevrednicia reflectă insuficienţa lor şi starea lor păcătoasă. Cu toate acestea, Dumnezeu este locul lor de adăpost. Ei trăiesc clipă de clipă prin harul minunat al lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi tot prin acest har. În Scriptură şi în Spiritul Profetic nu avem nicio dovadă că mântuirea prin har oferită zilnic sfinţilor ar suferi vreo modificare.

Chiar şi după ce lucrarea lui Hristos de mijlocire încetează şi toate cazurile au fost decise, Dumnezeu nu Se distanţează de noi nici măcar cu un pas. Dimpotrivă, El este mai aproape de noi ca niciodată. Dacă neprihănirea Sa prin Hristos este disponibilă, atunci este disponibil şi harul mântuitor. Ideea că la sfârşitul lucrării Sale de slujire Hristos are o relaţie diferită cu poporul Său este falsă. Cei care au adoptat această opinie nu reuşesc să înţeleagă doctrina biblică a mântuirii prin har dincolo de încheierea timpului de probă. Pavel ne vorbeşte despre aceasta în 2 Corinteni 12:9: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Experienţa trăită de Pavel nu diferă în niciun fel de experienţa noastră de astăzi sau de cea pe care o vom avea în apropierea revenirii lui Hristos.

În spatele acestei învăţături false a desăvârşirii fără păcat se ascunde ideea că harul mântuitor nu ar mai fi necesar, că omul trebuie să aibă desăvârşirea fără păcat pentru a fi sigur. Aceasta a fost dintotdeauna problema celor care nu reuşesc să-şi admită starea reală păcătoasă. La încheierea timpului de probă, vedem dintr-odată cum puterea noastră se transformă în slăbiciune, după cum arată sora White, pentru ca să nu mai fim noi lege pentru noi înşine, ci pentru ca să existe un popor care trăieşte numai prin Hristos. Experienţa sfinţilor de după încheierea timpului de probă ne arată clar că trebuie să ne debarasăm de nebunia aşezării eului nostru în centrul mântuirii. Deşi neagă că ar avea o asemenea convingere, susţinătorii doctrinei desăvârşirii fără păcat se agaţă de ea în speranţa ca slăbiciunea şi nevrednicia lor să se transforme în putere înainte de venirea lui Hristos.

Mântuirea prin har nu este nici pe departe un tratament. Lucrarea harului nu este un fel de talisman. Apostolul Pavel a descoperit lucrul acesta. La sfârşitul timpului de probă, ea nu ne garantează că nu vom mai avea niciodată o problemă spirituală. Acest fapt reiese limpede din modul în care descrie sora White starea sfinţilor. Harul mântuitor îi constrânge pe sfinţi să-şi recunoască starea păcătoasă până la venirea lui Hristos. Hristos ne spune că nu există nicio cale de scăpare decât aceea de a recunoaşte că harul Său ne este suficient în slăbiciune şi în starea noastră păcătoasă.

Ceea ce ştim sigur despre starea noastră de după încheierea timpului de probă este faptul că viaţa noastră nu va deveni atunci ca prin farmec o viaţă fără păcat, neafectată de luptele şi de agonia de pe pământ şi de atacurile vrăjmaşului. Dimpotrivă, concluzia care se desprinde este că izbăvirea este făcută desăvârşită în slăbiciunea noastră. Harul Său nu ne face liberi de slăbiciunea stării noastre păcătoase. Credinţa ne oferă asigurarea divină şi puterea mântuitoare în slăbiciunea noastră. Dar aceasta este puterea lui Dumnezeu şi nu puterea noastră. Este ori puterea Sa, ori puterea noastră. Dacă un om este fără păcat, atunci înseamnă că el nu mai este sub har. Dacă este sub har, atunci înseamnă că nu este încă fără păcat.

În ceea ce priveşte metodele şi învăţăturile improprii, merită remarcat următorul paragraf din sora White.

Sunt unii care aleg din Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi din Mărturii, paragrafe sau fraze izolate ce pot fi interpretate spre a se potrivi ideilor lor şi insistă asupra acestora şi îşi consolidează propriile vederi, când Dumnezeu nu îi conduce.

Vei lua pasaje din Mărturii care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre zguduirea din mijlocul poporului lui Dumnezeu şi vei vorbi despre ieşirea din acest popor a unui popor mai curat, mai sfânt. Toate acestea sunt pe placul vrăjmaşului. Nu ar trebui să urmăm în mod nenecesar o cale care să stârnească dispute sau să creeze disensiuni. Nu trebuie să lăsăm impresia că dacă nu sunt urmate ideile noastre, aceasta s-ar datora faptului că pastorilor le lipsesc cunoştinţele şi credinţa şi că umblă în întuneric. (Solii alese, cartea 1, pag. 179)


4. „Apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”

„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8:14)

Potrivit acestui text şi pasajului biblic corespunzător, curăţirea sanctuarului din Daniel 8:14 nu poate nicidecum să fie identificată cu curăţirea inimii şi a minţii. Acest sanctuar şi această curăţire nu are nicio legătură cu curăţirea inimilor şi vieţilor oamenilor, cum susţin unii. Concepţia aceasta este în contradicţie completă cu cele afirmate de sora White în capitolul „Ce este sanctuarul?” din Tragedia veacurilor, pag. 409-422. Ea declară că acest sanctuar este „adevăratul cort” din cer, spre care arăta sanctuarul de pe pământ (Tragedia veacurilor, pag. 417). Dovada faptului că susţinătorii acestei concepţii se înşală este aceea că în Daniel 8, întinarea sanctuarului ceresc este realizată de cornul mic prin smulgerea jertfei necurmate. Cornul mic calcă în picioare Sfântul Locaş şi oştirea.

În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea? (Daniel 8:13)

Răspunsul la această întrebare este dat în versetul 14: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”

Doctrina desăvârşirii fără păcat are la bază în multe cazuri această falsă interpretare a „curăţirii” sanctuarului şi a ispăşirii finale. Dacă desăvârşirea fără păcat este starea pe care sfinţii o vor atinge la încheierea timpului de probă, atunci înseamnă că şi păcatul originar trebuie eradicat. Aceasta se rezolvă prin punerea semnului egal între „păcatele fără voie” (Lev. 4) şi păcatul originar de care se îngrijeşte curăţirea finală.

Atât semnificaţia cuvântului ebraic, cât şi contextul biblic demonstrează cât de greşit utilizează Scriptura susţinătorii acestei concepţii. Expresia „păcate fără voie” se referă la păcatele comise neintenţionat, fără să ne dăm seama. (Vezi Deut. 19:4; Ios. 20:3,5; Num. 35:11,15; Lev. 22:14). În Vechiul Testament, expresia aceasta se referă la păcatele făcute fără intenţie, spre deosebire de păcatele făcute din răzvrătire sau din sfidare. Ele nu au nimic de-a face cu păcatele din subconştient şi cu starea naturală de păcătoşenie a omului. Sintagma „păcate fără voie” este foarte departe, atât ca timp, cât şi ca semnificaţie, de orice referire la păcatul originar al sfinţilor care trăiesc în zilele din urmă.

Trebuie să fim vigilenţi şi să ne rugăm mult pentru îndrumare divină ca să nu cădem sub judecata lui Hristos care spune astfel: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat. 22:29).

Este desăvârşirea creştină posibilă?

Cât de perfect înseamnă „perfect” sau Este desăvârşirea creştină posibilă?

autor: Edward Heppenstall


Lucrul esenţial în viaţă este a avea o relaţie corectă cu Dumnezeu. Dincolo de ceea ce facem şi avem, ce putem spune despre cine suntem noi în raport cu Creatorul nostru? Care este starea noastră înaintea Sa? Pavel declară că singura cale de a avea o relaţie corectă cu Dumnezeu este să ne îmbrăcăm cu haina desăvârşită a neprihănirii lui Hristos.

Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Fil. 3:8-9)


Singura speranţă a păcătosului

Neprihănirea desăvârşită a lui Hristos este singura soluţie la problema păcatului, singura noastră şansă de a trăi asemenea lui Hristos aici şi acum. „Neprihănirea noastră” – tot ce putem face şi tot ce putem fi – este ca o „haină mânjită” (Is. 64:6) sau, cum redă o versiune în limba engleză, ca nişte „zdrenţe murdare” („filthy rags”). Nişte „zdrenţe”, pentru că nu ne acoperă cu adevărat, şi „murdare” pentru că rămânem în murdăriile şi în păcatele noastre.

Mulţi creştini sinceri se arată nemulţumiţi de faptul că nu reuşesc deloc să ajungă la desăvârşire. Mulţi admit că viaţa lor spirituală este un eşec continuu, că săvârşesc iar şi iar păcate şi că cedează în faţa unor obiceiuri contrare vieţii lui Hristos. Când citesc porunca lui Hristos: „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48), ei se simt condamnaţi şi descurajaţi.

În aproape toate marile redeşteptări, credincioşii au căutat în diverse moduri să ajungă la desăvârşire. Au tânjit după ea, s-au rugat pentru ea şi au luptat pentru ea. Însă toţi marii oameni creştini au mărturisit că niciodată nu au ajuns la ea şi că simţământul lor de inadecvare şi de păcătoşenie inerentă era tot mai profund pe măsură ce se luptau să se apropie de Hristos. În timp ce viaţa lor depunea mărturie despre victoria asupra păcatului, deveneau tot mai conştienţi de propria nevoie şi nevrednicie. Întreabă-i pe Petru, Iacov şi Ioan. Întreabă-i pe Martin Luther şi pe John Wesley. Întreabă cele mai nobile suflete care au existat vreodată în biserica creştină şi pe cei mai zeloşi oameni din câţi a cunoscut omenirea. Cu toţii vor exclama într-un singur glas, la fel ca Pavel:

Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. (Fil. 3:12-14)

Dacă există un adevăr esenţial confirmat de Scriptură în experienţa tuturor credincioşilor autentici care au ajuns să cunoască puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, atunci el este acesta: că singura desăvârşire, singura viaţă fără păcat pe are au văzut-o sau cunoscut-o este cea a lui Isus Hristos, unicul om desăvârşit şi fără păcat; că, din acest motiv, acest Isus este mântuirea lor în întregime, neprihănirea şi desăvârşirea lor în întregime. Creştinismul autentic înseamnă credinţă în Hristos, părtăşie cu Hristos, credincioşie faţă de Hristos şi aducerea de roade pentru Hristos. Credinţa înseamnă că omul nu are nicio desăvârşire şi nicio neprihănire în şi prin el însuşi; că omul se încrede cu totul numai în Hristos.


Desăvârşirea biblică

Unul dintre impedimentele care ne blochează drumul spre trăirea cu succes a vieţii creştine, este faptul că nu ştim ce spune Biblia cu privire la natura păcatului şi la natura desăvârşirii. La baza multor concepţii false despre acest subiect se află o interpretare eronată periculoasă. Când aplică termenul „desăvârşire” în dreptul credincioşilor, Biblia nu se referă la „viaţă fără păcat”. În ebraică există cel puţin nouă cuvinte traduse cu „desăvârşire”, iar în greacă, şase cuvinte. Despre Noe se afirmă că era „fără pată [n.t. în KJV, „perfect” – desăvârşit] între cei din vremea lui” (Gen. 6:9). Despre Asa, împăratul lui Iuda, citim: „Dar înălţimile n-au pierit, măcar că inima lui Asa a fost în totul a Domnului [n.t. – în KJV, „was perfect with the Lord” – a fost desăvârşită înaintea Domnului] în tot timpul vieţii lui” (1 Împ. 15:14). „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul” (Iac. 3:2). „Totuşi, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune” (1 Cor. 2:6).

Scriitorii biblici nu vor să spună că oamenii aceştia ar fi fără păcat, ci se referă mai degrabă la faptul că ei erau maturi din punct de vedere spiritual, pe deplin dezvoltaţi din perspectivă spirituală, perfecţi în ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, că I-au răspuns complet şi fără rezerve lui Dumnezeu. Creştinul „desăvârşit” este acela a cărui inimă şi minte sunt continuu devotate lui Hristos. Despre Avraam şi Iov s-a afirmat că erau oameni „fără prihană”. Totuşi, istoria vieţii lor demonstrează că nu erau nici pe departe fără păcat.

Pentru cel care are o înțelegere superficială despre păcat, desăvârșirea pare a fi o țintă imposibilă. Dar concepția eronată despre păcat conduce la o concepție greșită despre desăvârșire. Dacă păcatul înseamnă pur și simplu comiterea deliberată, cu bună știință a unui lucru despre care știm că e greșit, atunci niciun creștin nu ar trebui să săvârșească un astfel de păcat. Dar dacă păcatul include și starea minții și inimii unui om, înclinațiile lui spre păcat, păcatul ca tendință lăuntrică, atunci obținem un cu totul alt tablou al desăvârșirii.


Ce așteaptă Dumnezeu din partea poporului Său

Unii creştini sunt de părere că este posibil să ajungem în viaţa aceasta la nivelul de dezvoltare spirituală în care natura păcătoasă să fie complet eradicată şi, prin urmare, inactivată. Biblia afirmă într-adevăr că viaţa creştină veritabilă este una de victorie consecventă şi neîntreruptă asupra oricărui păcat cunoscut. Experienţa creştină normală ar trebui să fie caracterizată de victorie şi nu de înfrângeri constante.

Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. (Rom. 6:11-15)

Există un adevăr pe care trebuie să-l cunoască orice credincios care vrea să se bucure din toată inima de mântuirea deplină prin Hristos: nevoia de a rămâne în Hristos, de a privi continuu spre Hristos, de a depinde cu totul de Hristos şi de neprihănirea Sa. Metoda de mântuire folosită de Dumnezeu nu este eradicarea naturii păcătoase, ci neutralizarea ei de către puterea divină prin Duhul Sfânt. Numai prin prezenţa neutralizantă neîncetată a Duhului Sfânt este posibilă victoria asupra păcatului şi a naturii păcătoase din noi.

Este fatal să credem că dacă ne predăm cu totul lui Hristos, natura noastră păcătoasă este eradicată. Legea păcatului şi a morţii este încă activă în noi. Ea rămâne în noi pe tot parcursul vieţii. Victoria asupra oricărui păcat cunoscut nu înseamnă viaţă fără păcat. Ea este ocazia de aur de a lupta cu succes prin Hristos împotriva oricărui păcat şi de a-l birui. Dar experienţa aceasta trebuie menţinută zilnic prin părtăşia cu Hristos şi prin supunerea faţă de El. Viaţa creştină este o luptă de o viaţă întreagă. Atâta timp cât credinciosul rămâne în Hristos, sfinţenia şi victoria reală sunt posibile. Noi ne bucurăm în viaţa de zi cu zi de puterea lui Dumnezeu care neutralizează tendințele noastre păcătoase și natura noastră păcătoasă.

O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului. Acum, deci, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. (Rom. 7:24–8:2)

Mântuirea numai prin Hristos înseamnă că înclinaţia spre păcat existentă în natura umană este prea puternică şi prea copleşitoare pentru a o înfrunta fără să ne încredem clipă de clipă în Hristos şi în puterea Sa de a mântui. Legea păcatului şi a morţii este activă tot timpul. Eliberarea este oferită prin intermediul unei alte legi superioare, a unei forţe superioare – legea Duhului, cea mai mare putere a lui Dumnezeu care neutralizează legea păcatului din mădularele noastre. Petru s-a afundat în valuri în momentul în care şi-a luat ochii de la Hristos. S-a dus la fund pentru că era în firea lucrurilor să se ducă la fund. Singurul lucru care l-a ţinut la suprafaţă a fost puterea lui Hristos exercitată clipă de clipă în scopul neutralizării forţei gravitaţionale care îl trăgea în jos. La fel se întâmplă şi în viaţa creştină. În viaţa aceasta pe pământ, va exista întotdeauna o tensiune între firea pământească şi Duhul Sfânt:

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. (Gal. 5:16-18)

Creştinul trebuie să umble cârmuit de Duhul tot timpul. În viaţa aceasta, creştinul nu va ajunge niciodată în punctul în care să se poată dispensa de puterea lui Hristos care neutralizează tendinţa păcătoasă din viaţa sa. Natura noastră păcătoasă este neutralizată numai prin acţiunea continuă, zilnică a Duhului Sfânt. Natura păcătoasă va fi eradicată abia în ziua învierii, când „trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”. Creştinul învaţă să trăiască sub influenţa Duhului Sfânt, nu sub influenţa firii pământeşti. Credinciosul nu iese niciodată de sub sfera de acţiune a ispitei şi nici nu trece vreodată dincolo de posibilitatea de a păcătui. Dar, prin Hristos, el este făcut în stare să obţină victoria asupra oricărui păcat cunoscut. Păcatul nu mai are stăpânire asupra lui.


Natura păcătoasă: ţinută sub control, dar nu eradicată

Marii oameni ai Bibliei nu au pretins niciodată că au ajuns la desăvârşirea fără păcat. Ei au recunoscut cu durere că erau păcătoşi şi au păstrat această atitudine pe tot parcursul vieţii. Atâta timp cât cineva este într-o stare de păcat, cu natura păcătoasă încă prezentă în el, el va mărturisi că e păcătos. Creştinul recunoaşte întotdeauna că e păcătos şi că are nevoie de har divin.

Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1:8-10)

Avem aici cea mai solemnă avertizare împotriva doctrinei atingerii desăvârşirii fără păcat în viaţa aceasta. Pasajul de mai sus ne arată în mod indubitabil că omul care pretinde ceea ce nici apostolul Ioan însuşi nu a îndrăznit să pretindă, se autoamăgeşte. Adevărul nu este în el. Doctrina desăvârşirii fără păcat duce la concluzia că omul numai are nevoie nici de Hristos, nici de Duhul Sfânt, întrucât a ajuns în starea de eradicare a naturii păcătoase. Când aşa-zisul creştin pretinde că natura lui păcătoasă a fost eradicată, va exista o pierdere corespunzătoare a dependenţei adevărate de Hristos. Va apărea o ruptură în singura relaţie mântuitoare de care acesta are nevoie spre a obţine victoria. Concepţia aceasta le permite oamenilor să păcătuiască şi să numească răul bine. Ea îi descurajează pe cei care se străduiesc să fie asemenea lui Hristos, deoarece nu vor reuşi să atingă acest fals ideal.

Este voia lui Dumnezeu ca, la convertire, credinciosul să Îi predea lui Hristos toate lucrurile de care este conştient şi apoi să rămână mereu dispus să renunţe cu promptitudine la orice alt lucru ce îi este descoperit ca fiind contrar voinţei Sale. De-a lungul vieţii sale, Dumnezeu va avea grijă să îi ofere o înţelegere tot mai profundă asupra păcătoşeniei şi egoismului naturii sale. Va exista o dependenţă tot mai mare, o pocăinţă tot mai adâncă şi o rugăciune sporită pentru iertare. Credinciosul nu va ajunge niciodată în situaţia în care să nu aibă nevoie să rostească Rugăciunea Domnească: „Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Mulţumită acestei înţelegeri tot mai profunde, vom simţi în permanenţă nevoia de a privi „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus”. Nimic nu poate îngrădi puterea lui Dumnezeu. El este întotdeauna dispus şi capabil să ne ofere biruinţa. Însă omul Îl limitează pe Dumnezeu prin lipsa lui de înţelegere şi prin lipsa lui de supunere. Supunerea şi victoria lui sunt proporţionale cu maturitatea lui şi cu deplinătatea cunoaşterii sale.


„Numai prin har” – adevărata semnificaţie

Doctrina fundamentală a credinţei creştine este mântuirea numai prin har. Doctrina aceasta reprezintă renunţarea definitivă la orice efort omenesc şi totodată la orice pretenţie omenească de desăvârşire. Hristos este unica noastră desăvârşire, singura noastră neprihănire. Noi nu suntem niciodată fără păcat în noi înşine. Dar atâta timp cât privim la Hristos, păcatul şi eul nu pot avea întâietate.

Pretenţia la desăvârşirea fără păcat în orice moment din viaţa aceasta este rădăcina mândriei spirituale şi a îndreptăţirii de sine. Creştinul nu neagă faptul că noua viaţă în Hristos este capabilă de o nouă neprihănire, de victorie asupra păcatului. Doar că susţine că aceasta nu este neprihănirea lui, că nu este victoria lui, ci a lui Hristos.

În viaţa aceasta, nu va exista niciun moment în progresul spiritual în care cineva să aibă certitudinea că nu va mai face niciun păcat sau că nu mai stă înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos care are nevoie de mântuirea şi de puterea divină. Creştinul ştie că rămâne mereu în el un izvor al răului, o natură depravată.

Mântuirea numai prin har înseamnă că desăvârşirea absolută şi viaţa fără păcat nu vor deveni o realitate acum şi aici. Neprihănirea prin credinţă înseamnă că noi privim mereu numai la Hristos; că nu privim la noi şi nu avem speranţa că vom putea prin noi înşine să trăim independent de El. Mântuirea autentică ne conduce imediat la Hristos, singurul care a avut aici, pe pământ, o viaţă desăvârşită, şi la răscumpărarea pe care El a adus-o pe Cruce. Ceea ce este absolut esenţial este Isus Hristos. Victoria omului asupra păcatului este în mod exclusiv lucrarea lui Dumnezeu prin Hristos, este controlul neîntrerupt asupra vieţii deţinut de către Duhul Sfânt; în acest fel, noi participăm în mod efectiv la viaţa sfântă a lui Hristos, prin relaţia zilnică cu El.

Neprihănirea lui Hristos care mântuieşte nu reprezintă începutul unei noi neprihăniri personale, ci sfârşitul permanent al acesteia. Ea este trăirea permanentă în Hristos, Cel în care se găsesc înţelepciunea şi puterea noastră. Noi ne tragem viaţa mereu din Hristos cel Înviat şi nu din noi înşine. Victoria este obţinută prin acţiunea neîncetată a Duhului Sfânt, fiindcă viaţa creştină constă din aducerea roadelor Duhului Sfânt şi este puterea lui Dumnezeu.

Plânsul lui Cornilescu

„Cornilescu este un Luther al românilor.”
(James Wiles)

image descriptionSe știau prea puține despre Cornilescu. Ani de zile au fost disponibile doar broșura scrisă chiar de Dumitru Cornilescu, cu titlul Cum m-am întors la Dumnezeu și o carte de mici dimensiuni a lui Alexandru Măianu, Viața și lucrarea lui Dumitru Cornilescu. În acest recunoscut vid de cunoaștere, și sub influența legendelor care se țes în jurul marilor oameni, mai ales a episoadelor de tăcere din viața lor, cineva trebuia să pătrundă dincolo de cortina istoriei, în culise.


Articolul a fost publicat inițial pe blogul lui Emanuel Conțac, autorul cărții Cornilescu – din culisele celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi.

Formatul PDF poate fi descărcat de aici (Plânsul lui Cornilescu) sau:


În serial:

Spărgătorii de mituri: Crăciunul

A aduce Crăciunul pe agenda spărgătorilor de mituri e o misiune deopotrivă ingrată și provocatoare – sacrilegiu gratuit, păgânism curat, pentru cei care consideră din start că a a pune sub semnul întrebării Crăciunul e un indiciu de înclinație ateistă sau conspiraționistă; analiză onestă, necesară și creștinească, pentru cei interesați de eliminarea contrafacerilor și eliberarea de prejudecăți.


 Mituri de(spre) Crăciun

– Iisus Christos s-a născut pe 25 decembrie.

– Nu contează că la originea Crăciunului stă o sărbătoare păgână, din moment ce aceasta a fost „botezată” de Biserică și adoptată de creștini.

– Creștinii au sărbătorit dintotdeauna Crăciunul.

– Crăciunul e doar o sărbătoare seculară care nu are nimic de-a face cu nașterea lui Christos.

– De Crăciun, ești mai bun.


Ziua de 25 decembrie a schimbat istorii, a născut emoții, a transformat vieți. Odată cu nașterea lui Isaac Newton (25 dec. 1642), lumea avea să sărbătorească o gândire altfel. Odată cu moartea lui Charlie Chaplin (25 dec. 1977), publicul avea să râdă mai puțin. Prin execuția soților Ceaușescu, de Crăciun, în 1989, românii scăpau de coșmarul dictaturii. În 1991, Mihail Gorbaciov alegea aceeași zi a Crăciunului pentru ruperea cortinei de fier, prin demisia sa din funcția de președinte al URSS. Peste ani, evenimentele rămân simple date calendaristice, sărăcite de emoție pentru generațiile care nu le-au trăit.

Nașterea lui Iisus, cu plus și minus

Evenimentul nașterii lui Iisus rămâne și după două mii de ani generator de emoție, nu doar un reper istoric al erei. Cum altfel s-ar justifica faptul că de Crăciun oamenii planifică, și mulți reușesc, să fie mai buni cu aproapele lor. Nicio campanie ONU sau UNICEF nu alimentează atâta motivație și emanație de iubire ca timpul asociat cu nașterea Fiului lui Dumnezeu. Altruismul de decembrie își poate trage sevele din surse multiple, dar filonul creștin e de departe dominanta. Păgâni, atei, secularizați, oamenii știu și simt că ceva bun se întâmplă dinspre creștini cu ocazia Crăciunului. Influența e pur și simplu irezistibilă și molipsitoare.

În același timp, Crăciunul e ocazia în care Însuși Christos e foarte ușor pierdut din vedere. De la an la an, pare că personajul principal se vede tot mai puțin în tabloul general și e dat la schimb pe o beteală, un brad, un covrig sau pe un Moș Crăciun lapon cu asistente relativ sumar înfășate. Pentru unii, e o imixtiune periculoasă a tradițiilor nebiblice în creștinismul Scripturii. Pentru alții, e o mânjitură vulgară, dublată de consumerism, care face ca Iisus Christos să fie cumpărat și apoi sărbătorit, paradoxal, fără El. Crăciunul este, din această perspectivă, o sărbătoare creștină (cu accent pe sărbătoare, nu pe creștină).

Aglomerat de mituri, distorsionat de traducerea lui în și din diferite culturi, exploatat la preț de sărbătoare seculară, Crăciunul – ca sărbătoare a nașterii lui Iisus – merită evaluat biblic.

„Astăzi (25 decembrie) s-a născut Christos…”

În nicio pagină a Bibliei nu e notată data calendaristică sau ziua din săptămână a nașterii lui Iisus. Învierea Sa a avut loc duminica, moartea Sa, vinerea, cina cea de taină, joi seara. Dar ziua nașterii ne este necunoscută. Enciclopedia Catolică1 recunoaște: „cu privire la data nașterii lui Christos, Evangheliile nu ne oferă niciun indiciu.”

Marile biserici creștine sărbătoresc unitar nașterea lui Iisus pe 25 decembrie, chiar dacă în calendarul catolic și în cel ortodox sunt în date diferite Paștele, Rusaliile sau posturile. De ce Paștele e sărbătorit duminica, indiferent de ziua calendaristică, în timp ce Crăciunul are dată fixă, indiferent de ziua din săptămână? Greu de crezut că s-ar ști data nașterii, dar nu și data morții lui Iisus. Greu de demonstrat că în privința nașterii Sale e importantă data calendaristică, iar pentru înviere ar conta doar ziua din săptămână. Suntem atât de obișnuiți cu formula aceasta (Paștele duminica și Crăciunul pe 25), încât nu ne mai punem problema incoerenței metodei de calcul pentru cele două zile.

Evident, trebuie căutată o altă rațiune pentru datarea nașterii lui Iisus, în afara Scripturii.

S-a născut totuși cineva pe 25 decembrie?

Istoricul Earle E. Cairns a explicat contextul religios al lumii antice la apariția creștinismului. „Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldații Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, când adepții ei se închinau în sanctuare unui salvator născut miraculos – zeului Mitra.”2 Pentru păgâni, solstițiul de iarnă reprezenta punctul de minim în evoluția anuală a astrului central. Dar, mai mult decât o simplă observație astronomică, scrie Alexander Hislop în cartea The Two Babylons, ziua de 25 decembrie, „care la Roma era păzită ca ziua în care zeul victorios reapărea pe pământ, era aniversarea Natalis invicti solis, «nașterea Soarelui invincibil».”3 Mircea Eliade confirmă faptul că împăratul roman Aurelian (270-275) a introdus cu succes cultul lui Sol Invictus. Una dintre măsurile luate a fost aceea că „s-a fixat data aniversară a lui Deus Sol Invictus la 25 decembrie, «ziua nașterii» tuturor zeităților solare orientale.”4

În acest context mitologic putem presupune că, de fapt, nu s-a născut nimeni pe 25 decembrie.

Cum a ajuns Iisus să fie sărbătorit de ziua unui zeu păgân?

Creștinismul a început ca o sectă iudaică, care a cunoscut apoi persecuția din partea romanilor. După câteva secole, în care a dovedit că e o forță invincibilă, creștinismul a fost adoptat ca religie de stat de împăratul Constantin cel Mare. Ținta sa a devenit stârpirea păgânismului din imperiu. Istoricul Edward Gibbon notează că „slujitorii Bisericii Catolice au imitat modelul profan pe care căutau să-l distrugă. Cei mai respectabili episcopi au crezut că țăranii ignoranți vor renunța cu bucurie la superstițiile păgânismului dacă vor găsi echivalențe, compensări, în sânul creștinismului.”5

Mircea Eliade remarcă tendința manifestă a Bisericii din primele secole de „asimilare și revalorizare a simbolismelor și scenariilor mitologice de origine biblică, orientală sau păgână.”6 A urmat asocierea, echivalarea, suprapunerea. Un exemplu plastic e oferit de Sf. Ciprian Cartaginezul: „Oh, ce minunat a lucrat Providența, că în ziua în care Soarele s-a născut… Christos și El se naște.”

Au fost însă și părinți ai Bisericii care au înfierat imixtiunea. Tertulian a spus răspicat că Soarele nu e Dumnezeul creștinilor, iar Augustin a denunțat ca eretică identificarea lui Christos cu Soarele. Totuși, Sf. Ioan Gură de Aur confirmă paradigma sugerată de Eliade: „Dar și Domnul nostru s-a născut în luna decembrie… Ei o numesc «Nașterea celui Invincibil». Cine e invincibil dacă nu Domnul nostru? Sau, dacă ei spun că e nașterea Soarelui, El e Soarele Neprihănirii.”

„Opinia generală a liturgiștilor și istoricilor apuseni e că ziua de nașterea a zeului Mitra ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului”7 – scrie pr. prof. Ene Braniște pe un important site ortodox. Enciclopedia Catolică concluzionează și ea astfel: „Cunoscuta sărbătoare solară Natalis Invicti, celebrată pe 25 decembrie, e responsabilă pentru datarea noastră din decembrie.”

În timp ce în secolele trecute diferite confesiuni creștine au denunțat sărbătoarea ca instituție catolică sau chiar păgână cu totul, Biserica primelor secole nu a recunoscut-o, iar cea apostolică nu o amintește absolut deloc.

În Biblie nu apare menționat nimic cu privire la aniversarea nașterii lui Iisus, deși e clar că Scriptura o consideră un eveniment8 de mare importanță. Biserica primară nu i-a asociat nașterii Mântuitorului nicio sărbătoare. Doar două au fost sărbătorile Bisericii: Sabatul zilei de odihnă și cina cea de taină. Prima a fost instituită de Dumnezeu la Creație și confirmată în cele Zece Porunci, a doua a fost instituită de Iisus, care Şi-a îndemnat discipolii: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Practica a fost confirmată de apostolul Pavel, care le scria creștinilor: „ Căci ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Corinteni 11:26).

Enciclopedia Catolică admite că sărbătoarea Crăciunului „nu a fost între primele sărbători ale Bisericii. Irineu și Tertulian o omit din listele lor de sărbători; Origen, raportându-se probabil la criticabila decizie imperială Natalitia, afirmă că în Scripturi numai păcătoșii9, nu sfinții, își sărbătoresc zilele de naștere; Arnobius ridiculiza «aniversările cu ocazia nașterii» zeilor.”10

Crăciunul a intrat oficial în Biserică în secolul al IV-lea, după cum notează Cairns: „Crăciunul a fost adoptat ca sărbătoare creștină în jurul anului 350.”11

Creștinism și păgânism în sărbătoarea Crăciunului

Ce criterii avem în vedere când stabilim dacă o sărbătoare este creștină sau păgână, religioasă sau seculară: personaje sărbătorite, mod contemporan de manifestare, rădăcini istorice și tradiții care însoțesc sărbătoarea, manieră în care e adoptată sau impusă societății, identitatea sau majoritatea celor care sărbătoresc?

Din perspectiva celor care văd Crăciunul ca pe o sărbătoare creștină, datele sunt clare și nenegociabile: se aniversează nașterea lui Iisus Christos, întemeietorul creștinismului; punct fundamental și final pentru orice polemică. Pentru cei care văd imixtiuni păgâne, Crăciunul pare a fi un fel de Halloween antic ce treptat și-a pierdut conotațiile păgâne și a fost botezat în biserică, în societate.

Enciclopedia Catolică recunoaște că „a avut loc un «botez» deliberat și legitim al sărbătorii păgâne”, dar tot aici se insistă că „nu ar trebui să fie presupus nimic mai mult decât transferul datei.” Și Cairns susține că „a fost adoptat ca sărbătoare creștină […] fiind curățat de elementele lui păgâne.”12

Nu toți au fost atât de ușor convinși. Oliver Cromwell lua poziție împotriva „tradițiilor păgânești” cum ar fi colindele și pomii împodobiți. Printr-o decizie oficială a Parlamentului englez din 1644, Crăciunul a fost interzis, iar unele practici sau produse specifice au fost condamnate ca „păgânești”13. „E una dintre cele mai mari absurdități de sub cer să cred că există vreun dram de religie în păzirea Crăciunului” – susținea Spurgeon. Peste Ocean, Beecher denunța sărbătoarea ca pe o instituție romano-catolică și mărturisea: „pentru mine Crăciunul e o zi străină, și voi muri așa.” Practic până la jumătatea secolului al XVIII-lea, în America, puritanii, baptiștii, quakerii, prezbiterienii, calviniștii manifestau aversiune față de sărbătoare, pe care o denunțau ca „blasfemie păgână”.

Nu putem nega evidențele care țin de ADN-ul sărbătorii: data sărbătorii este ziua de naștere a unui zeu păgân; tradițiile și obiceiurile solare asociate sărbătorii țin de culturile păgâne ale popoarelor lumii, și nu de tradiția iudeo-creștină; nu există niciun reper biblic pentru aniversarea nașterii lui Iisus.

Nu putem nega mutațiile contemporane: pom de iarnă, globuri, beteală, moș Crăciun cu reni, superpromoții, hiperoferte, consumerism; practic un Christmas cu 0% Christ. Crăciunul este, de altfel, singura sărbătoare care a depășit cadrul Bisericii, fiind adoptată chiar și în civilizațiile care nu au nimic de-a face cu creștinismul. În Statele Unite, 84% dintre necreștini sărbătoresc Crăciunul. În Japonia, unde creștinii reprezintă sub 1% din populație, Crăciunul este o ocazie generală de socializare și oferit cadouri. În multe țări ale lumii, Crăciunul reprezintă singura sărbătoare atât religioasă, cât și civilă. Ateul militant P. Z. Meyers spunea: „Sărbătoresc Crăciunul, împodobesc bradul. E o sărbătoare seculară.”

În concluzie, Crăciunul are la bază o sărbătoare păgână, care a fost adoptată în creștinism după o asanare discutabilă. Azi e suspectată de mutații seculare, în care poartă numele lui Christos și nimic mai mult.

Adevăratul mit de spulberat

Păgână sau creștină, atee sau secularizată, lumea apreciază sărbătoarea Crăciunului. Oamenii vor să trăiască într-o lume mai bună – ca în ajun de Crăciun –, dar, dacă e posibil, fără Christosul Bibliei. Aceasta nu este o ipoteză, ci un fapt al anului 201X.

A vorbi despre Cuvântul care S-a făcut trup sau despre zămislirea în pântecele unei fecioare e peste poate pentru mulți. Acceptabil de Crăciun, în ton de colind, discursul e anacronic când se revine la criza din viața reală. Paradoxal, conform observației teologului Raoul Dederen, „pentru o mentalitate modernizată, secularizată, pozitivistă, care și-a pierdut capacitatea de a se minuna, preexistența lui Christos, întruparea Sa și nașterea din fecioară par a fi toate doar mituri pe care o minte educată nu le poate accepta.”14

În aceste condiții, miturile Crăciunului sunt importante, dar nu punctul final. Mize relativ minore, ele par a fi de interes cel mult într-o dispută de teologi începători. În realitate, tema actuală, centrală, e mitul omului fericit și bun fără Dumnezeu. Mitul omului care de Crăciun este mai bun prin el însuși, care se poate schimba cu de la sine putere și voință. Mitul omului care devine liber și trăiește cu adevărat atunci când este eliberat de… religia Celui născut în Betleem.

În iarna lui 1914, 100.000 de militari împărțeau linia frontului în Belgia. În seara de ajun, soldații germani au încetat focul. Au început să împodobească tranșeele cu lumânări și să cânte colinde creștine. După clipe de uimire, în tranșeele lor, englezii au început să facă același lucru. În scurt timp, pe pământul nimănui, unde peste zi se murea sălbatic, acum se schimbau cadouri, se îmbrățișau inamici, se trăia pacea. Armistițiul de Crăciun a rămas în istorie ca un eveniment unic, o dovadă a hidoșeniei războiului, a normalității păcii. Pentru beligeranți, rememorarea nașterii lui Iisus nu era un mit, indiferent de țara, cultura sau biserica lor, ci o realitate. Pentru ei, miturile asociate Crăciunului nu aveau atunci nicio valoare. Fără să știe, erau adevărații spărgători de mituri din lume.


  1. Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas”,
  2. Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1997, p. 31
  3. Disponibil online la
  4. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, vol. II, p. 356, 387
  5. Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, disponibilă online la
  6. Mircea Eliade, op. cit., p. 396
  7. „Crăciunul – Nașterea Domnului”,
  8. Galateni 4:4; Ioan 1:14; 1 Ioan 4:9
  9. Sf. Ioan Botezătorul a fost decapitat cu ocazia aniversării lui Irod.
  10. Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas”,
  11. Earle E. Cairns, op. cit., p. 113
  12. Ibidem
  13. Enciclopedia Catolică, articolul „Christmas”,
  14. Raoul Dederen, Handbook of SDA Theology, Review and Herald, Hagerstown, 2000, p. 163


Biserica între misiune și emisiune

Ani de zile, am tradus evanghelişti americani veniţi ca misionari în România. Am simţit entuziasmul şi forţa lor, valoarea experienţei. Dar am trăit şi frustrarea că alţii ne explicau şi aplicau misiunea.

Misiune și Omisiune

CaptureNu o dată am tradus aplicaţii ale textului din Matei 28:19,20, pe jocul de cuvinte între „marea trimitere” şi „marea omitere” (commission vs. omission). Apărea mereu Misiunea, parcă venită din Smirna, cu un mesaj răspicat: avem o lucrare; Domnul aşteaptă; acum e timpul, hai! Prindea la români! Doar că întotdeauna Misiunii îi sufla în ceafă colega din Efes, Omisiunea. Om bun, cu portofoliu bogat, dar fără dragostea dintâi. Se justifica, replicând că nu e acum timpul să speriem oamenii cu Apocalipsa; că adevărul se cunoaşte prin fapte, nu prin seminare. Fiecare om din adunare pricepea că Misiunea îl chema în lucrare radicală, în timp ce Omisiunea era ghiuleaua propriilor plăceri sau păcate, deghizate acum în vinovate nedeprinderi şi insuficiențe.

Misiunea şi Omisiunea au fost modul brut de a vedea lucrurile. Adică ori-ori: să facem lucrare, timpul e scurt, merită să mori; să nu fim alarmişti, nu e nimic nemaivăzut, merită să trăieşti. Pe ultima sută de metri însă, căci nu mai este mult timp (conform ultimelor statistici), a apărut un alt candidat. Bineînţeles, surpriză: Emisiunea.

Nevoia de feedback

Ratingul, vizibilitatea, audienţa, cota de piaţă sunt noii dictatori ai civilizaţiei. Cine nu plăteşte tribut nu există. Vrei să apari pe ecrane, să fii partener la un eveniment? Costurile care ni se cer pentru a ieşi în lume sunt colosale. Pe de altă parte, vrei să îţi vină personalităţi la emisiune, la eveniment, la biserică sau să atragi sponsori în proiectul tău? Pune pe masă un CV, un portofoliu, un audit! Incontestabil, buletinele informative săptămânale vorbesc despre zeci de acţiuni, cu implicări şi recunoaşteri.

Dar, dacă vrei să obţii o autorizaţie, să închiriezi o sală publică, să faci un eveniment, să obţii un loc de muncă sau o audienţă, pune doar „adventist” în cerere şi vezi ce se întâmplă. La o întâlnire a slujbaşilor se menţiona faptul că biserica e mai implicată ca niciodată în acţiuni în societate şi, în acelaşi timp, e cel mai bine deghizată în spatele a tot felul de asociaţii, iniţiative private. Alternativa a fost să venim în primă fază sub anonimat, plusând valorile şi lăsându-le să aducă roade. Şi abia apoi să ne arătăm identitatea şi, implicit, Sursa. Ambele dau rezultate, dar nu am găsit formula unică şi exclusivă.

Trebuie să admitem că suntem cu ochii pe reacţii, să vedem dacă investiţiile noastre dau rezultat. (Îmi spunea un frate în vârstă, prezbiter într-o comunitate de ţară, că la capitală li s-a specificat că „e nevoie de… fibec”) Dar să nu rămânem doar cu ochii la statistici. Paradoxul şi riscul de a vedea o singură faţetă este afirmat explicit în Evanghelie: pe de-o parte „veţi fi urâţi de toţi” (Matei 10:22), pe de alta, „oamenii, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru”. (Matei 5:16)

Ce să faci și ce să nu lași nefăcut?

Nu este o laudă să fi i urât de toţi. Şi nici să cauţi aprecierea cu orice preţ. Pentru unii, faptul că evanghelizarea nu mai merge, că numărul de membri din biserică scade, că nu ai audienţă e o dovadă că spui adevărul aşa cum e el, necosmetizat. Ca pe vremuri. Nici Isus nu a fost primit cu aplauze la scenă deschisă. Pentru alţii, faptul că ai reacţii, că ai susţinere din partea societăţii, e dovada binelui făcut. Să ştii pe ce lume trăieşti. Şi Isus a fost urmat de mii de oameni şi iubit de mulţimi. Dar niciuna dintre perspective nu trebuie să o excludă pe cealaltă sau să îi certifice falimentul.

Cei implicaţi în evanghelia socială îi vor acuza pe conservatorii apocaliptici de faptul că misiunea lor închide uşa bisericii, făcând ca intrarea în cer să se realizeze exclusiv prin adunare, eventual pe uşa camerei comitetului. E greu să intri şi e riscant să ieşi. Apocalipticii vor acuza în ceilalţi că au furat uşa cea strâmtă, au scos bordurile căii înguste. Ba încă au dat şi timpul înapoi, ca la ora de iarnă, şi sfârşitul mai întârzie. Cerul şi adevărul s-au revărsat, nu mai ştii care-i biserica şi care-i lumea. Din cei puţini am rămas mulţi. Partea cea mai ciudată e că şi unii, şi alţii se văd pe ei ca adevăraţii misionari, în timp ce ceilalţi sunt, evident, angajaţi (pierduţi) în omisiune.

Soluţia biblică e cunoscută: „Pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute” (Luca 11:42). Aici e marea provocare: să accepţi că poate fi lucrare, misiune şi ceea ce face celălalt, pe care tu nu-l apreciezi. Că poate fi o reală omisiune în ochii aproapelui tău ceea ce tu numeşti în mod sincer lucrare. În ultimă instanţă, cred că e capital să pricepem că nu doar de misiunea mea depinde grăbirea venirii Domnului, că nu doar omisiunea celuilalt o întârzie.

Sigur, unora dintre noi, escatologia apocaliptică cu fiare şi sfinţi, cu etape şi cronologie li se potriveşte mai bine. Altora le este mai confortabilă escatologia evanghelică, cu talanţi şi slujiri, fără timpi şi termene. George Knight afirmă că vieţuirea şi slujirea noastră (faptele din Matei 25) ar trebui să fi e un răspuns natural la mântuirea de care ne bucurăm, la adevărul pe care-l predicăm. Fără însă a face din asta soluția la problemele lumii şi fără a lăsa nerostit adevărul radical din Apocalipsa. Particularitatea adventismului este proclamarea faptului că doar adventul lui Hristos va aduce rezolvarea finală a tuturor crizelor omenirii.

Pro-misiunea lui Hristos

O realitate dureroasă este că aşteptăm audienţa oamenilor fără a şti că Domnul vrea să intre la noi, în audienţă. Căutăm reacţiile oamenilor fără a şti că de la noi se cere un răspuns. Suntem, din păcate, prea dependenţi de feedback şi, din nefericire, de cel al oamenilor. Dacă e unul negativ, credem că e bine, pentru că aşa am fost învăţaţi – adevărul deranjează. Dacă e unul pozitiv, credem că e de bine, că adevărul aduce roade şi suntem pe calea cea bună. Dintr-o altă perspectivă, dacă eşti independent şi singur împotriva tuturor, crezi că eşti erou. Dacă eşti recunoscut de „stâlpi” şi invitat la amvon, crezi că ai ajuns cineva. Biserica, eu şi cu dumneavoastră, dependentă doar de reacţii omeneşti, biserica in emisiune înseamnă vedetisme, show, culise şi, în cele din urmă, înseamnă tele-comandă.

„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici Omisiune, nici Misiune. O, dacă ai fi Omisiune sau Misiune! Dar, fiindcă eşti Emisiune, nici omisiune, nici misiune, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: ’Sunt vedetă, am ajuns în top şi nu duc lipsă de nimic’ şi nu ştii că eşti…”

Isus Hristos a făcut misiune şi a spus adevărul plin-plinuţ, până acolo încât tabăra adversă L-a urmărit din marginea prăpastiei în mijlocul crucii. Acelaşi Isus Hristos a făcut omisiune când timpi preţioşi ai lucrării Lui erau „pierduţi” cu ultimii oameni ai societăţii, într-un parteneriat scandalos pentru „sfinţi”. Un singur lucru nu văd că a făcut, şi anume emisiune.

Cele mai mari adevăruri le-a spus unui public format dintr-o singură persoană, cu riscul de a fi pierdut de celelalte 99 de oi. Pe gloate le-a hrănit ca un păstor milos şi le-a predicat fericirile, dar le-a trimis forţat acasă atunci când naşterea din nou era schimbată pe chifle şi peşti, iar poticnirea crucii înăbuşită în baie de mulţime.

Hristos nu a jucat un rol, ci l-a trăit!