Apocalipsa 17 – femeia, fiara, capetele, coarnele

Cine sunt cei 7+1 împărați din Apocalipsa 17? Sunt regi, împărați, papi, imperii? (Și eventual, dacă poți, în contextul acesta, menționa succint și despre femeia în purpuriu: fiara din apă, fiara din pamant…). Mulțumesc.

 

Mulțumesc și eu de întrebare. Știi tu mai multe, altfel nu aduceai în discuție „papii” 🙂 Am auzit și eu tentativa de interpretare conform căreia împărații din acest text sunt papii, și, numărați de la o anumită dată, mai pe sărite (!), ar fi, pasă-mi-te, cam gata, adică… actualul papă e ultimul. Așadar, sfârșitul lumii e mai aproape decât planurile de pensionare ale pontifului Francisc… (Rămâne între noi, așa au zis și de Benedict.)

Mai bine, hai să vedem cu ochii noștri ce spune textul, înainte de a-l citi cu ochelarii altcuiva. Te sfătuiesc să îți iei Biblia și un creion, ca să subliniezi câteva lucruri pentru a face conexiunile mai ușor. (Știi și Apocalipsa 13, că altfel nu spuneai de fiara din pământ, de fiara din apă…)

Personajele principale ale capitolului 17 sunt două:

  1. o femeie cu o reputație îndoielnică (curvă – nu de sex e vorba, ci de relații nepotrivite, imixtiuni din zona religie și politică)
  2. o fiară cu trăsături impresionante – șapte capete, zece coarne

Merită să păstrăm clar această deosebire, fără să amestecăm trăsăturile personajelor, fără să le suprapunem – femeia călărește fiara, nu e fiara. În același timp păstrăm în minte faptul că cine se aseamănă se adună, cele două au multe în comun și în planuri.

Întrebarea ta are însă de-a face cu planul secund, care ține de descrierea fiarei (capete, coarne…). De aceea e mai bine ca, înainte de a putem analiza detaliul, să avem contextul, imaginea de ansamblu.

Personajele

Ce știm despre fiecare dintre aceste două personaje, la prima citire a textului?

Femeia este curva cea mare, care are relații ilegitime cu împărații pământului, care stă pe ape mari (popoare), îmbrăcată în culori împărătești și purtând podoabe impresionante. În mână are un potir plin de necurății cu care îi îmbată pe oameni, iar pe frunte are o etichetă fără echivoc: „Babilonul cel mare”. Este într-o stare de ebrietate, dată nu de alcool, ci de sângele urmașilor lui Isus. Acest ultim aspect ne arată că avem de-a face cu un personaj colectiv, instituțional, ce se împotrivește lui Isus și credincioșilor Lui.

Fiara este un animal aparte, fără a-i fi identificat soiul – are culoare stacojie, nume de hulă (deci pretenții tot undeva în sfera religioasă), are o conformație ciudată, nenaturală, cu mai multe capete și cu un număr mai mare de coarne. Este evident o creatură ce nu poartă marca lui Dumnezeu, și ne aduce aminte mai mult de balaurul din Apocalipsa 12 sau de fiara din mare din Apocalipsa 13 cu care împărtășește o serie de trăsături (culoare, șapte capete, zece coarne, etc.).

Ioan se uimește când o vede pe femeia beată – ultima femeie pe care o văzuse fusese în Apocalipsa 12, dar acolo era totul alb, curat, stele, soare, lună, nu sânge, stacojiu și balauri. Îngerul îi atrage atenția că va urma explicația viziunii:

Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. (v. 7)

Restul capitolului este deci explicația. Acolo ne concentrăm.

Hm, am citit.

Dacă ești ca mine, ai fi așteptat poate o explicație mai clară, cam cum avem în Daniel 7:17-18, unde spune clar: “cele patru fiare sunt patru împărați/imperii din cadrul istoriei lumii, dar la finalul ei sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția…” Ei bine, aici explicația e mai degrabă o adăugare de detalii (zoom in), cu mai multe puncte de reper, și totuși o provocare de a cerceta mai departe, cu o minte plină de înțelepciune (v. 9). Hai să revedem!

Taina fiarei

„Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare” (v. 8). Înțelegem că personajul acesta este o entitate a cărei existență se întinde pe mult timp, care suferă o moarte undeva pe parcurs: era, nu mai este, se va ridica. (Re)nașterea ei este din Adânc (vezi și descrierea din 11:7), al cărui manager e Satana (vezi 9:11), și sfârșitul ei este menționat ca o dispariție pentru totdeauna, în același ton luciferic.

Ideea de trecut-prezent-viitor, „era, nu este, va veni” e repetată în partea a doua a versetului, și reapare, pentru a treia oară, în versetul 11. Dacă nu este subliniată aici o existență fragmentată, atunci sigur este o marcă specifică, accentuată prin repetare, și care vine în contrast cu imaginea lui Dumnezeu (Cel ce este, era și vine – vezi 1:4 sau 1:8). Simțim că este și o caricatură a învierii lui Isus. Reapariția fiarei este pricina de uimire a oamenilor, care sunt fascinați de o așa putere de revenire la viață. Parcă am mai citit undeva despre o rană de moarte dată unei fiare, despre vindecarea ei și forța uimitoare de mai apoi, despre uimirea oamenilor în fața unei asemenea reveniri pe scena mondială (vezi Apocalipsa 13:3).

Exprimarea din perspectiva trecerii timpului poate fi văzută deci aici ca una generică, și abia mai jos, la împărați, specificându-se exact că unii împărați au fost (trecut), altul este (prezent), altul nu a venit încă (viitor).

Simbolurile

Mai departe explicația e succintă: 7 capete = 7 munți (pe care șade femeia). Dintr-o altă perspectivă, dată de același înger, 7 capete = 7 împărați.

Pot fi șapte munți, și atunci mergem cu gândul la o descriere literală, geografică – și ne putem gândi imediat la care cetate e așezată pe șapte coline… Pentru unii e Roma. Pentru alții e Iașiul 🙂 Hai să nu mergem pe pista aceasta. În Biblie muntele este un simbol al cetății, al puterii, al centrului de comandă (și Satana voia să urce muntele lui Dumnezeu). Dacă îi vedem ca șapte împărați, citim mai departe o anume etapizare a domniei lor, care ne duce cu gândul spre aceleași trei faze – trecut, prezent și viitor.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Interesant, când avea să apară acest al șaptelea, nu avea să stea multă vreme. Încă o dată înțelegem că fiara are o viață extinsă pe o perioadă mare de timp, în care împărați/imperii se ridică, apoi cad, o existență începută înainte de Ioan, și continuată după el…

Un alt aspect interesant este că și fiara este un împărat. Ceea ce demonstrează că nu e vorba de un om, ci de o împărăție – astăzi am spune o „putere mondială”. Aflăm că este al optulea împărat, dar că e din numărul celor șapte. Cum adică? Este ca și cum am spune: vezi cei 7 împărați? Uite, cinci au trecut, unul este, și altul va veni. Iar unul dintre primii șapte va reapărea la finalul seriei și va fi al optulea. Dar nu uita, de fapt e tot unul dintre primii. Era mort, dar a’nviat. (Evident, nu e vorba de oameni – papi, împărați – care să se cloneze, ci de institutii, puteri.)

Desigur, ilustratorul divin putea să facă o fiară cu opt capete și rezolva situația mai ușor. Dar realitatea e mai complexă decât pare – în unele imperii puterile s-au amestecat (mezii cu persanii sau fierul cu lutul), în altele s-au metamorfozat (fierul din picioare devine fier amestecat cu lutul, ca pamântul pe care stătea). Concret, fiara poate fi identificată atât de ușor după capetele ei, încât ori că te uiți la ea ori te uiți la un cap anume, vezi același lucru.

Să nu uităm că în peisaj mai sunt și 10 coarne. Din nou explicația e succintă: 10 coarne = 10 împărați. Lor le aparține viitorul. Din vremea lui Ioan se vedea că acești împărați „n-au primit încă împărăția”. Aici nu e vorba de imperii, ci de mai mulți împărați care împărățesc simultan. Textul spune că, atunci când urmau să primească puterea, nu aveau să stăpânească prea mult – un ceas. (Parcă e Belșațar în Daniel 5, care nu știa că va mai domni doar câteva clipe.) Acești împărați vor domni împreună cu fiara, dar de fapt îi vor da ei domnia lor. Fiara e în tot și în toate, se identifică deopotrivă cu capetele și cu coarnele.

Oricine ar fi acești împărați (coarne, capete, fiara), ei se luptă cu Isus Hristos. Și pierdîn fața împărăției lui Hristos. Parcă citesc din Daniel 2:44

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

Explicația îngerului continuă, revenind la personajul „femeia”. Un detaliu care a fost menționat la început, dar neexplicat, este acum reluat: apele = noroade, gloate, neamuri și limbi. Este același public-țintă ca și al celor trei solii îngerești (Apocalipsa 14).

La finalul capitolului mai aflăm o serie de indicii: femeia = cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului. Tot capitolul 18 vorbește despre căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu este chemat afară din Babilon! (18:4) E greu de crezut deci că Babilonul este o metropolă anume, simbolul este mai degrabă pentru întreaga lume care se opune lui Dumnezeu. Iar ieșirea nu e trecerea unei granițe concrete, ci părăsirea unei filosofii de viață cu marca lumii acesteia și acceptarea Evangheliei lui Dumnezeu.

Undeva la finalul istoriei, va fi o implozie în tabăra lui Satana, când femeia va fi doborâtă din poziția ei, când coarnele și fiara o vor urî… (v. 16), va fi mâncată de fiară și arse în foc rămășițele ei.

Să revedem identificarea simbolurilor:

  • Femeia = Babilonul, un sistem mondial de conducere și control al lumii prin mai multe mijloace (relații politice, comerciale, religioase – vezi capitolul 18), un sistem apostat, persecutor al poporului lui Dumnezeu.
  • Fiara = sistem mondial politic și militar de conducere, condus de Satana, împotriva lui Dumnezeu, un sistem care susține femeia ce-l călărește
  • Capete = imperii mondiale, succesive prin care fiara a condus lumea
  • Coarne = împărați / lideri ai momentelor finale ale istoriei (să le zicem G10?)

Cine e ultimul împărat?

Revenind acum la întrebarea ta, cine sunt cei șapte plus unu împărați, reluăm textul.

  1. Cinci împărați au fost (sunt la trecut pentru vremea lui Ioan),
  2. unul este (în timpul lui Ioan),
  3. și cel de-al șaptelea n-a venit încă (e în viitor față de Ioan).

Dacă cel de-al șaselea ERA pe vremea lui Ioan, atunci orice lider mondial actual, orice papă sau putere actuală NU reprezintă vreunul din primii șase împărați descriși aici. Uită interpretarea aia!…

Dacă rămânem la text, Ioan trăia în vremea celui de-al șaselea. Pe vremea lui Ioan era la putere Roma. Așadar, de la ea înapoi în istorie mergem cu alte cinci imperii. Și după ea căutăm un al șaptelea împărat – o putere mondială. Iar apoi revenirea unuia dintre cei șapte, ca un al optulea.

Imperiile dinaintea Romei ar (putea) fi: Grecia, Medo-Persia, Babilonul, Asiria, Egiptul. Fiecare dintre acestea apare în Scriptură ca puteri cu care poporul lui Dumnezeu sau îngerii lui Dumnezeu au avut de luptat. Egiptul a fost menționat de Dumnezeu încă din vremea lui Avraam ca un loc unde sămânța patriarhului avea să fie chinuită. Asiria a distrus regatul de nord, Israelul, cu toate semințiile lui. Babilonul a finalizat distrugerea a ce mai rămăsese, Iuda și Ierusalimul. Oricine citește Daniel capitolul 10 vede o bătălie a îngerilor lui Dumnezeu cu prinții persani și greci. Roma, de la Irod la Nero și mai departe a chinuit pe poporul lui Dumnezeu, evrei și mai târziu creștini.

Același punct de reper concret pentru trecut – capul al 6-lea este Roma – devine foarte important și pentru calculele viitorului.

Dacă citim 2 Tesaloniceni 2 („micul apocalips al lui Pavel”), vedem că și Pavel era conștient de acest lucru și le predase ucenicilor lui un astfel de… seminar de profeție. Astfel, el le spune că ziua Domnului nu va veni înainte să vină „lepădarea de credință”. (Oare vedem aici că Pavel profetiza o evanghelizare mondială și apoi o lepădare a credinței / o împotrivire mondială față de credința adevărată?) Pavel vorbește despre un viitor sistem mondial religios apostat. Și apoi le spune că acel sistem va veni cu siguranță – mai ales că era deja „under construction” -, doar că mai e ceva ce-l ține în loc.

Ce-l ținea în loc? Nu putea spune tare: fraților, întâi trebuie să cadă Roma! L-ar fi arestat imediat. Așa că o spune mai cu taină, pentru care trebuie „minte cu înțelepciune”: fraților, după Roma pagână, persecutoare a poporului lui Dumnezeu (nu uităm că în vremea romană a fost răstignit Isus, că în vremea aceea ei înșiși erau persecutați), are să vină o altă putere, o Romă creștină, care va apostazia, și care în final se va metamorfoza ca un Antihrist.

Nu-i așa că e de mirare? Da, de-aia s-a mirat și Ioan, minune mare…

Răspuns final: Cel de-al șaptelea împărat este Roma în manifestarea ei politică, puterea creștină (apostaziată), care a condus lumea secole de-a rândul, de la căderea Romei imperiale până la finalul Evului Mediu.

(Istoric vorbind nu ai alt împărat care să împlinească toate detaliile profeției la punctul acesta.)

Ce va fi mai departe?

Cine va fi și când va apărea al optulea împărat?

Trecând apogeul puterii ei, care a fost întunericul Evului Mediu, fiara va primi o rană de moarte. Istoria a confirmat profeția – unul din capetele ei, acesta, al șaptelea, a fost lovit (Apocalipsa 13). Știm ce a însemnat arestarea papei de către generalul lui Napoleon – breaking news, de fapt… breaking history.

Revenirea miraculoasă a fiarei, în forță, în postura de al optulea împărat, se va face mai târziu, la vremea sfârșitului. Personal cred că trăim în perioada de revenire a ei, când se fac pași mici dar siguri spre învierea unui sistem politic-militar-informațional care să controleze întreaga lume. El va fi călărit la propriu (e o imagine plastică) de o putere religioasă care-l va mâna cum va dori ea.

Câțiva pași mici dar uriași… asta așa, ca să revin la niște papi sau lideri mondiali monitorizați de zor de unii. Dacă citești istoria vezi cum Mussolini a reînviat statul papal – Vaticanul. Astăzi are ambasadori… Dacă citești ediția din februarie 1992 a revistei Time vezi cum papa și președintele american au pus la cale căderea comunismului. Dacă vezi cum se închină lideri religioși actuali înaintea papei, poți să-ți imaginezi cum va fi când liderii politici vor face același lucru. Deocamdată un titlu de ziar precum „Președinți îngenunchează și se roagă înaintea papei” sună ireal. Dar a fost istorie, la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Ce va fi când o vor face în timpul vieții unui pontif? La comanda lui!

Hai să rămânem veghetori. Nu cu ochii la fiare, ci la Miel. La fiare mai tragem așa, cu coada ochiului 😉

P.S. Fă-ți timp să citești cartea “Marea luptă” (Tragedia veacurilor) și vei vedea acolo istoria marii lupte între poporul lui Dumnezeu și capetele fiarei, pe numele lor din Apocalipsa 17 – împărații Antihrist al VI-lea, Antihrist al VII-lea și Antihrist al VIII-lea ai acestei profeții.

Reclame

Este cipul semnul fiarei?

Sunt mulți care asociază semnul pe mână sau pe frunte cu cipurile. Ce argumente aveţi că nu acceptarea cipurilor va fi semnul închinării adevarate? Prin ce examen/test/probă/dovadă vor fi încercaţi copiii lui Dumnezeu? Unii susţin ca dacă au cip vor putea cumpăra, iar dacă n-au cip nu ar putea cumpara. Dacă poţi să cumperi înseamnă că ai acceptat cipul, deci ai ales semnul fiarei… (Întrebare pusă de un cititor ca un comentariu la finalul articolului despre „Închiderea harului pentru adventiști”)

 

Am tot auzit, de mulți ani de zile, despre cipuri, fiind înfierate ca dispozitive prin care un Big Brother, oricine ar fi el, va căuta să aibă controlul asupra întregii lumi. Pentru unii e teoria conspirației. Pentru alții e Apocalipsa live.

Am văzut predicatori din tabăra creștină care au spus tare că cipul este semnul fiarei, fie el pus pe mână ori pe frunte. Am văzut și pe alții mai moderați. În orice caz, este plin YouTube-ul de clipuri mai serioase sau mai fantastice despre ce se poate sau ce se va face cu cipul.

Ieșind un pic din sfera religiei, lumea e asaltată de nevoia de cipuri. Le-am văzut implantate la început în animale. Oricât ne-am feri de ele, le avem noi înșine atașate sau inserate în obiecte (chei, carduri, instrumente, brățări) ce pot fi urmărite urmărite prin dispozitive de monitorizare a activității. Unii angajați au fost încurajați să primească un cip cât un bob de orez pentru a accesa spații sau computere rezervate unui public restrâns. Alții au folosit cipul pentru a-și stoca în el informații personale. La aeroport, unii pot trece scanându-și mâna, unde se află cipul ce conține datele necesare validării trecerii frontierei. La fel la spital sau în alte instituții. Sunt țări unde anumite carduri sau acte de identitate au cipuri și sunt folosite în mod obișnuit.

Dar sunt țări unde oamenii nu au curent electric… Ca să nu mai vorbim de Internet. De aceea, a spune că cipul este semnul fiarei ar însemna să așteptăm ca toți (toată lumea) să evolueze, să aibă un cip, să aibă unde să-l folosească… Și în deșert, și în junglă, și „la noi la țară”, și la analfabeți. Poate că e cam departe.

Personal nu cred că implantarea unui cip este semnul fiarei. Dar cred că poate fi o parte din arsenalul pus la bătaie pentru amăgirea multora din vremea sfârșitului. Spun clar că nu e, dar spun la fel de clar că poate fi aruncat în joc.

Ce argumente am?

Apostolul Ioan nu a știut de cip. Lui i s-a arătat un semn. După cum nu credem că fiara va fi un animal, ci avem de-a face cu simboluri, tot la fel nu credem că semnul fiarei va fi o însemnare – un tatuaj, o cicatrice, o operație, un implant. Dar atunci ce să fie?

Văzut din altă perspectivă, orice ar fi semnul fiarei, el vine ca o replică la semnul lui Dumnezeu. Satana nu se joacă cu prostii. El nu pierde timpul și nu bate câmpii. Pentru orice adevăr al lui Dumnezeu el are o contrafacere (vezi ispitirea din pustie – Matei 4, Luca 4).

Cum se face că auzim atâtea predici despre semnul fiarei, dar prea puține mesaje despre semnul/sigiliul lui Dumnezeu? 

Oare care ar fi cipul, pardon, semnul lui Dumnezeu?

Dacă citim atent Apocalipsa vom vedea că oamenii lui Dumnezeu vor fi sigilați având pe frunte o pecete (Apocalipsa 7:2-3), „pecetea Dumnezeului celui viu”. Pecetea evocă un legământ. Cu cine ai făcut legământul?

În alt capitol, aceeași carte ni-i prezintă pe cei sigilați și se spune despre ei că au pe frunte un nume: „aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocalipsa 14:1). Am putea spune că pecetea este sau include Numele Mielului și al Tatălui Său. Spun că poate „include” pentru că despre credincioșii din biserica Filadelfia, care vor fi mântuiți, se spune că vor fi „stâlpi” în Templul lui Dumnezeu, stâlpi pe care vor fi scrise mai multe nume, al Tatălui, al Mielului dar și al Noului Ierusalim (Apocalipsa 3:12).

Pe de altă parte, în Apocalipsa 13:17 ni se spune despre semnul fiarei că este „numele fiarei sau numărul numelui ei”. Iar mai apoi (v. 18) suntem îndemnați să calculăm acest număr, căci este un număr de om, 666. Așadar, pentru a căuta mai multe despre semnul fiarei trebuie să ne uităm spre numele ei. La fel, pentru a căuta mai multe despre semnul lui Dumnezeu trebuie să ne uităm spre numele Lui. Nu cred ca un mântuit va avea tatuat pe frunte numele lui Isus… Ar fi prea simplu! Ar fi cam tăietor-împrejur, adică un simplu semn în carne.

Pe mână sau pe frunte aveau evreii să-și pună legea lui Dumnezeu.

Ascultă , Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Și poruncile acestea , pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ţi fie ca niște fruntarii între ochi. (Deuteronomul 6:4‭-‬8; vezi si 11:18)

Unii din evreii de azi le poartă pe mână, le pun pe frunte. Creștinii le au în inimă și în faptă (Ieremia 31:33; 1 Ioan 2:6; Apocalipsa 12:17).

Concret, recapitulativ, semnul fiarei este un indiciu al unei autorități. Cei ce primesc un semn, al fiarei sau al lui Dumnezeu, acceptă supunerea față de o autoritate în al cărei nume vor acționa mai departe.

Hai să dau un cunoscut exemplu biblic, răstignirea lui Isus, pe care să-l vedem din perspectiva autorității unui nume (căci nu aveau cipuri…).

Cei ce L-au răstignit pe Isus Hristos au acționat cu toții în numele Cezarului:

  1. Pilat era guvernatorul roman (Ioan 19:10),
  2. soldații erau supuși guvernatorului (Matei 27:27),
  3. marii preoți au recunoscut autoritatea Cezarului (Ioan 18:31),
  4. iar gloata a mărturisit aceeași supunere față de Cezar (Ioan 19:12 și 15).

Fără autoritatea romană asupra lor nu ar fi putut să-L răstignească pe Domnul Hristos. 

La vremea sfârșitului, cei ce vor avea semnul fiarei vor putea cumpăra, vor putea vinde, vor putea trăi. Cei ce vor avea semnul lui Dumnezeu nu vor putea cumpăra, nu vor putea vinde, vor fi condamnați la moarte și probabil unii dintre ei chiar uciși.

Hai să pun și eu trei întrebări:

  1. Dacă semnul lui Dumnezeu este botezul creștin? Pentru că el este făcut „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Și este un legământ…
  2. Dacă semnul lui Dumnezeu este Sabatul? Pentru că este singurul despre care se spune că e un semn de sfințire: „le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12). „Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:20).
  3. Dacă semnul lui Dumnezeu este dragostea creștină? Pentru că Domnul Isus spune: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).

Evident, le-am prezentat un pic altfel, în context de Apocalipsa 13, ca să arăt că a avea sau nu semnul fiarei sau semnul lui Dumnezeu nu este o chestiune de „ai/n-ai” un cip, un card, un semn, o parolă, un device, un lucru anume. Este o chestiune de încredere totală în Dumnezeu. Și include botezul, Sabatul, dragostea creștină.

A treia solie îngerească (Apocalipsa 14:9-10) anunță un avertisment excepțional:

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.”

Este cât se poate de clar că avem de-a face cu un mare risc dacă primim semnul fiarei. Și este evident că, în fața condamnării la moarte, oamenii vor fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la ce aleg. De aceea, să nu credem că semnul fiarei va fi strecurat pe neștiute: Uite, domnule, am crezut că e un simplu card și acum mă trezesc că e semnul fiarei. Sau: Am folosit și eu telefonul, ca tot omul, și acum îmi scanează fața…

Da, vom fi luați prin surprindere, dar altfel: când cardul tău nu va mai funcționa la bancomat sau la casa de marcat pentru că este blocat. Și este blocat temporar pentru că datele tale nu au fost actualizate. Și tu știi că nu ai vrut să le actualizezi pentru că ți se cerea acordul pentru accesul la anumite date personale, sau acceptai anumite condiții, sau ți s-a impus să faci ceva anume. Asta, evident, dacă cardurile vor mai rezista mult timp. Căci viitorul ne va surprinde.

A spune că cipul este semnul fiarei înseamnă a ne limita la vremurile noastre. Ce ar fi înțeles Martin Luther din „cip”? Dar John Wesley? Dar Charles Spurgeon? Ce se va alege de cip, așa cum îl știm noi acum, dacă sfârșitul va mai întârzia încă 100 de ani? Hai, frate, că n-are cum…

Suntem uimiți când vedem cât de mult a schimbat tehnologia lumea noastră în ultimele decenii. Să nu ne amăgim crezând orbește că noi suntem ultima generație. Putem fi, dar e la fel de posibil și să nu fim noi. Nu m-aș limita la un cip care are importanță acum, dar peste câțiva ani s-ar putea să fie expirat ca o dischetă… Mai știi ce-i aia? Era ceva mult mai tare ca o casetă. Pentru cei mai tineri dintre noi, casetofonul era… 🙂

Hai să dau doar câteva exemple despre surprindere. Mai știi ce telefon mobil ai avut prima oară? Câte ai schimbat între timp?… Ce poți face acum cu un smartphone? Cu el faci cumpărături, cu el comunici, cu el îți accesezi informații personale. Poți fi urmărit 24 din 24. Are amprentă, are recunoașterea feței, în curând scenariile din filme, cu citirea retinei, vor fi o realitate pentru publicul larg. Păcat că nu toți îl țin cu dreapta și nu îl ducem la frunte, ci la tâmplă, că altfel ar fi fost un candidat ideal la semnul fiarei 🙂

Acum 10 ani (doar 10 ani!) nu aveai 4G, WhatsApp, Chrome, iPad etc. Ți-ar fi greu fără ele. Acum 15 ani nu aveai Google Maps. Dacă mergi cu 20-25 de ani în urmă vei fi și mai uimit. Sunt suficiente articole pe tema aceasta – ce tehnologii sau invenții fără de care nu putem trăi nu era inventate cu x număr de ani în urmă. Cu 30 de ani în urmă eu nu aveam pe ce scrie răspunsul acesta, tu nu aveai cum să-l citești, așa cum o facem acum.

Hai să mergem un pic în viitor. Se crede că 85% din meseriile din 2030 încă nu s-au inventat încă. Ce și pe ce vor lucra oamenii aceștia? Dar dacă ai merge cu 20 sau 30 de ani în viitor? Nu e așa departe, va fi doar vremea maturității pentru copiii noștri. Probabil că ne-am rușina de cipul nostru amărât, mândria sau temerea zilelor noastre. (Cu ani în urmă era la modă să se predice împotriva „codului de bare”. Accentul în dreptul lui cădea pe funcționalitatea lui în lumea comerțului, și se putea demonstra și prezența lui 666 în el, în special la modelul EAN13.)

Eu cred că bătălia finală nu va fi pe device-uri, pe cipuri, coduri de bare sau alte invenții viitoare, deși, repet, le putem vedea ca recuzită.

Încercarea finală va avea de-a face prioritar cu închinarea adevărată.

Spun asta pentru că Apocalipsa o spune astfel. Personajele finale, fiara a doua (numită și prorocul mincinos) va face ca întreaga lume să se închine fiarei dintâi. (O să discutăm în altă ocazie cine sunt cele două fiare). Spun acum doar că sunt mari puteri ale lumii politice și religioase. Citesc în Apocalipsa despre o criză finală în care

„să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:15).

Așadar, disputa finală va fi pe subiectul închinării.

  • Cui te închini?
  • De ce te închini?
  • Cum te închini (în duh și în adevăr?)
  • Când te închini? (în ziua omului sau în ziua Domnului?)
  • Cât de sincer o faci?
  • Te vei închina lui Dumnezeu când toată lumea va face altfel? Dar dacă toată lumea se va închina tot lui Dumnezeu, dar altfel, printr-o icoană? (vezi Daniel 3, Daniel 6)
  • O vei face și dacă asta te va costa hrana familiei tale? Dar viața?

Evident, sunt lucruri care ne cer trezirea, o seriozitate ca niciodată până acum. Dar și o atenție sporită, ca nu cumva să punem urechea și să ne lăsăm duși de unii care vor veni alarmist și vor spune înainte de vreme că… „Vremea se apropie” (Luca 21:8). Nu suntem nici robul leneş care zice în inima lui că stăpânul întârzie să vină! (Matei 24:48) Echilibru. Veghere.

Să identificăm și să interpretăm corect semnele timpului. Caut să cercetez mai departe și rămân la acestea trei, care să mă ferească de un semn al fiarei indiferent dacă voi prinde sau nu ziua aceea a încercării. (Vezi, dacă tu nu apuci ziua aceea, dacă generația ta va trece cum a trecut și a lui Daniel, ce se mai alege de cipul de care te sperii acum?)

Rămân deci la (1) un botez făcut cu pocăință în Numele Domnului, (2) un Sabat păzit ca parte a întregii legi a lui Dumnezeu, ca un semn de sfințire, (3) o dragoste creștină care să mă arate lumii ca ucenic al lui Hristos.

Sunt lucruri care-mi spun că sunt pe calea cea bună, în Numele Domnului, nu în numele fiarei.

Apocalipsa (4-5)

Introducere

„După aceste lucruri, m-am uitat…” De acum începe o nouă viziune.

Ceea ce vede Ioan în momentele următoare este o ușă. Iar ușa este în cer. Și este deschisă. Am putea spune că nu este nimic altceva decât o invitație: Vino în cer!

Capitolul anterior se încheiase cu invitația de a deschide ușa inimii. Acum se deschide ușa cerului. Când Domnul vrea să intre în casa ta, te invită și El în casa Lui. Este același glas care îi vorbește apostolului, glasul ca sunetul unei trâmbițe. Invitația e clară: „suie-te aici și îți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri”.

Atenție la o ordine a lucrurilor. În capitolul 1:18 am avut informația: „Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.” Distingem trei categorii:

  1. lucrurile pe care le-ai văzut (viziunea Domnului Hristos),
  2. lucrurile care sunt (cel mai probabil situația celor 7 biserici) pentru ca acum să rămână
  3. „cele care au să fie după ele”.

Ideea se cuplează perfect cu îndemnul: „suie-te aici și îți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri”. Ioan este răpit în viziune. De acum începe efectiv o nouă viziune, diferită de cea care a fost înainte.

 

Sala tronului lui Dumnezeu

Apostolul vede un scaun de domnie. Orice tron are un împărat, așa că și aici este cineva care stă pe tron. Ioan îl descrie relativ ambiguu „Cineva”. Nu dă nume, deși ne-am putea întreba direct, cine poate sta pe un scaun de domnie în cer? Desigur, numai Dumnezeu. Ioan însă nu dă nume, ci e mai degrabă interesat să spună ceea ce vede.

Cel ce ședea pe tron… avea „înfățișarea”… ah, așa, hai să vedem… „unei pietre”. Vizionarul deja caută din nou asemănări ca să poată descrie ce vede. Piatra de iaspis și de sardiu echivalează cu strălucirea, Ioan e interesat de „înfățișare”. Împrejurul scaunului vede un curcubeu care, la rândul lui strălucește ca o piatră de smarald „la vedere”. Totul este deci la nivel vizual, comparativ.

În jurul scaunului de domnie sunt alte scaune de domnie. Ioan le numără, sunt 24. Și acestea sunt ocupate, doar că de data aceasta apostolul poate descrie mai clar cine le ocupă: sunt 24 de bătrâni. Au deci înfățișare omenească, sunt îmbrăcați în haine albe, au pe capete cununi de aur. Descrierea se oprește aici, Ioan mergând mai departe cu menționarea observațiilor. (Cred că ne ispitește gândul „cine sunt aceștia?” Zic să lăsăm lucrurile cum au fost scrise și să mergem pe mâna lui Ioan.)

Scena este un adevărat spectacol de lumini și sunete: din scaunul de domnie el vede și aude ieșind fulgere, glasuri și tunete. Scena este foarte asemănătoare cu cea de la Sinai (Exodul 19).

În fața scaunului de domnie se disting șapte lămpi de foc. Deja scena seamănă cu ceva ce am văzut, în miniatură, în capitolul 1. Dacă acolo Fiul lui Dumnezeu era între șapte sfeșnice, aici avem în fața tronului șapte lămpi de foc. Iată și interpretarea, cele șapte lămpi sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu. Le-am mai întâlnit în primul capitol, atunci când am citit salutul din partea Trinității.

În fața scaunului de domnie mai este încă ceva. Din nou apostolul apelează la comparații: „un fel de mare de sticlă”, pe care o aseamănă din nou cu o piatră strălucitoare, cristalul.

Ultimul element, înainte de a începe efectiv acțiunea este ceva ce întrece capacitatea noastră de înțelegere. Luăm informațiile ca atare și vom căuta să le pricepem pe parcurs, în măsura în care găsim mai multe repere clare. Ioan vede ceva și în mijlocul scaunului de domnie, dar și împrejurul lui. Deja avem aici o primă realitate față de care suntem limitați. Cum poate fi ceva și în mijlocul unui scaun de domnie dar și împrejurul lui?

Ce este acel ceva? O nouă uimire: patru ființe, făpturi vii. De data aceasta înfățișarea nu le este descrisă nici sub forma unei comparații cu pietre strălucitoare, nici sub veșminte de culoare albă. Ele strălucesc, căci sunt „pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi”.

În descrierea lor, apostolul apelează la elemente cunoscute. Asemănarea ființelor este după cum urmează: prima seamănă cu un leu, a doua, cu un vițel, a treia are fața ca a unui om, iar a patra seamănă cu un vultur care zboară. Ele nu sunt ceea ce descrie Ioan, ci doar „seamănă” cu…

Orice om care a citit și Vechiul Testament își poate aduce aminte de primele capitole din Ezechiel. (Dacă nu le mai știți, faceți-vă un bine și chiar acum citiți-le. Veți regăsi scena din Apocalipsa, scaun de domnie, cineva pe tron, întindere strălucitoare, ființele vii etc.). Aflăm că fiecare dintre aceste patru făpturi vii are câte șase aripi. Această mențiune ne duce imediat cu gândul la cadrul viziunii lui Isaia, capitolul 6 (desigur, recomand și citirea acestui pasaj). Încă o dată apostolul specifică faptul că aceste ființe sunt pline de ochi (Ezechiel 1:18), doar că acum mențiunea e mai cuprinzătoare: „de jur împrejur și pe dinăuntru”.

După descrierea lor fizică urmează descrierea acțiunilor lor. Deși accentul a fost până acum pe ochi, ceea ce urmează este mesajul lor, o laudă la adresa lui Dumnezeu. Din nou pasajul acesta reamintește de ceea ce a descris profetul Isaia în capitolul 6, aceeași repetiție întreită despre sfințenia lui Dumnezeu.

La Dumnezeu nu există zi și noapte… Dacă Ioan ar fi scris azi ar fi spus că lauda acestor ființe este „non stop”. Totuși, se pare că nu e vorba de o repetiție monotonă, căci are etape. Textul ne arată că, atunci când ele aduceau închinare, asta declanșa și închinarea celor 24 de bătrâni. Aceștia coboară de pe tronurile lor, „cad înaintea”, aduc închinare Celui ce stă mai departe pe tron, pun coroanele lor înaintea Lui într-un gest de „aruncare” (de recunoaștere a nevredniciei posesiunii unei astfel de coroane”). Ei recunosc deopotrivă faptul că Dumnezeu a făcut toate lucrurile și ca El le ține mai departe în ființă.

Aici, la final de descriere aflăm cine stă pe tron – Dumnezeu.

 

O carte în mâna lui Dumnezeu

După această descriere a lucrurilor din ceruri, a închinării înaintea tronului lui Dumnezeu, ni se prezintă și o altă imagine, o altă acțiune. Nu doar un Dumnezeu care primește închinare, nu doar lumină, laude, suficiențe… Acum începe o criză.

Cel ce stă pe scaunul de domnie are înfățișare omenească, are o mână dreaptă. În mână are o carte. Deja sunt elemente pământești, cu care putem relaționa. Cartea este un sul, e scrisă pe dinăuntru, iar pe dinafară este pecetluită cu șapte peceți. Aici nu mai strălucește nimic…

Intră în scenă „un înger puternic”. Misiunea lui este aceea de a face un anunț pe care îl strigă cu glas tare: „cine este vrednic să deschidă cartea și să îi rupă pecețile?”

Dar ce scrie în carte? Nu știm, nu ni se spune.

Se înțelege însă clar că este o nevoie. Se caută cineva care să aibă o vrednicie aparte. Să vină pe marea de cristal, să treacă de cei 24 de bătrâni, să treacă de cele 4 făpturi vii, să meargă printre tunete și fulgere și să ia cartea din mâna Celui ce stă pe tron. Cine ar putea-o face? Deși cel ce face apelul este un înger puternic, el nu o poate face. Iar apostolul scrie cu deznădejde că „nu se găsea nimeni”, în cer și pe pământ sau sub pământ care să poată deschide cartea.

Cartea aceasta are două caracteristici aparte: a fost scrisă de cineva pentru un scop, și apoi a fost sigilată, astfel încât să nu o vadă sau să o citească oricine. Din moment ce este în mâna Celui ce stă pe tron, și care are puterea de a face toate lucrurile (cum am aflat din lauda ființelor cerești), este cât se poate de clar că El a scris-o, El a pecetluit-o, iar acum se caută cineva care să împlinească cele scrise acolo. Este ca și cum am căuta un președinte de țară, care trebuie să respecte Constituția. Se găsește omul care să pună mâna pe carte și să jure că o va respecta? În lumea noastră se întâmplă des, și tot atât de des suntem și dezamăgiți. În fața universului însă este o cu totul altă situație. Aici nu merge pe încercate, pe păcălite, nu se avântă nimeni (nici cel mai puternic înger).

Așadar, cine e vrednic să deschidă o scrisoare? Cel căruia îi este adresată. Oricine altcineva o deschide, nu face decât să violeze o corespondență, o relație. Oricine o deschide și nu poate citi în ea dovedește că ori e mincinos (și nu-i era adresată lui), ori e mincinos expeditorul (căci i-a trimis-o lui, dar nu o poate citi).

Aici marea provocare este să se găsească cineva care „să poată deschide cartea”, care să poată „să se uite în ea”.

Nu există nimeni care să iasă în față.

Ioan simte că îl privește, că nu e un simplu spectator, că ceea ce scrie acolo e de interes, căci are o reacție la care nu ne-am aștepta – începe să plângă, și o face mult… El își dă seama că se caută cineva vrednic și „nimeni nu fusese găsit vrednic”. Nu e un concurs, ci e o nevoie. Nu e un spectacol, ci o urgență. Este o criză.

Dar care sunt condițiile vredniciei? Cine ridică un colet? Cel ce poate dovedi că are identitatea celui trecut de expeditor ca destinatar pe colet. Ioan se simte ca un copil pierdut într-o țară străină. Nu e nimeni care să-i înțeleagă cuvintele, să știe cine e, de unde vine, încotro se duce. Reacția naturală – începe să plângă.

Când tot cerul laudă, pământul plânge.

 

Leul

După o vreme de stupoare, unul dintre bătrâni vorbește cu Ioan. Probabil că s-a apropiat de el, sau Ioan era foarte aproape de tron, între scaunele de domnie ale celor 24 de bătrâni (vezi asta din poziționarea lui Ioan din care, uitându-se împrejur la cele 4 făpturi vii, vede doar o față a fiecăreia).

„Nu plânge!” De atâtea ori spunem și noi celor ce plâng să nu mai plângă. Dar trebuie să venim cu soluții, altfel ar fi doar consiliere de doi bani. Și Evanghelia zice că „ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Matei 5:4). Ioan are deci parte de mângâiere. Cineva a biruit. Cine?

Descrierea Biruitorului are semnalmente omenești, pământești: leu, seminție, rădăcină, Iuda, David. Ceea ce păruse imposibil de găsit în tot universul, iată că a fost găsit. Cineva, un El, a fost găsit vrednic. Doar că, la o citire mai atentă, aflăm că vrednicia s-a dovedit cumva în urma unei lupte. Acel Cineva „a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei”. E cât se poate de clar că nu e o chestiune de identitate (cine ești, al cui ești) sau de vrednicie materială (ce ai, cât dai), ci a fost o luptă. Nu putem spune acum cine cu cine s-a luptat. Dar e clar că a fost o luptă pentru deschiderea cărții, încheiată cu o biruință.

„Nu plânge: Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, și cele șapte peceți ale ei.”

Chiar suntem curioși cine este Leul din seminția lui Iuda. În Geneza, atunci când patriarhul Iacov și-a binecuvântat copiii, despre Iuda a scris așa: „Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula?” (Geneza 49:9). Ce putem spune despre „rădăcina lui David”? Chiar în finalul Apocalipsei ni se spune clar, sunt cuvintele lui Isus: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimineață.” Un text frumos și cuprinzător se găsește în Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune, și va face dreptate și judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ieremia 23:5) De asemenea, îngerul Gabriel a spus Mariei: „Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:31-33).

Până acum ne-am mai întâlnit cu ideea de biruință la cele șapte biserici. Fiecăreia i s-a spus „celui ce va birui”… Lupta noastră a început în altă parte, cu mult înaintea noastră. Chiar dacă 4:1 spune despre lucruri care au să se întâmple „după aceste lucruri”, și putem crede că avem de-a face cu o istorie de după perioada apostolică, ceea ce descoperim aici este o altă realitate, față de care noi am fost complet neputincioși. Ioan a plâns, căci nici el și nimeni altcineva nu a putut să facă nimic… De ce nu s-a gândit el la Isus? Observăm că Ioan e ca într-un vis. Nu știe tot, nu poate tot.

 

Mielul

Când aude vestea cea bună, repere din istoria poporului său, ridică ochii plânși să vadă mai departe. Vrea să vadă Leul. Dar vede un… Miel. Drept, în picioare în zona de maximă sfințenie stă un miel. Diferențele între cele două animale sunt clare.

Părea înjunghiat… Vine dintr-o luptă. Nu sfârtecat de gheare și colți, ci înjunghiat. E vorba de jertfă, de moarte pentru păcat. Deja surprindem miza bătăliei în care a fost biruitor?

Spunea Ioan Botezătorul arătând spre Isus: „iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Aici este marea luptă!

Din nou urmează o descriere fantastică, greu de imaginat pentru om: mielul are șapte coarne și șapte ochi, despre care aflăm ca „sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu”. Dar cele șapte Duhuri erau în fața tronului ca șapte lămpi de foc (vezi v. 5). Aici mai aflăm ceva despre ele, si anume că sunt „trimise în tot pământul”. Ne aducem aminte de coborârea Duhului Sfânt în urma victoriei lui Isus? (Ioan 16:7; 14:26 etc.)

După această descriere, care e sinonimă cu verdictul de vrednicie a Mielului, acesta vine și ia cartea din mâna Celui ce stă pe tronul universului. Momentul luării cărții declanșează închinarea adusă de către cele 4 făpturi vii și de către cei 24 de bătrâni. Ei se aruncă la picioare înaintea Mielului. Pricepem deja despre cine este vorba? Până acum ei/ele se închinau doar Celui de pe tron. Acum Mielul primește o adorare de aceeași valoare cu cea adusă lui Dumnezeu.

Recuzita lor de închinare are elemente omenești: alăute, potire de aur, în ele tămâie. Aflăm că tămâia este simbol pentru „rugăciunile sfinților”. Sunt elemente dintr-o imagistică îmbinată. Alăutele de duc cu gândul la psalmi, la cântarea biruitorilor de la Marea Roșie (Exodul 15).

 

Cântarea cea nouă

Închinătorii Mielului cântă o cântare nouă. Care era cea veche? Evident, laudele aduse Celui ce stă pe tron. Dar nu doar atât. Lupta în urma căreia Mielul a fost biruitor dă tema noii cântări.

Cu ocazia aceasta aflăm dovada vredniciei Mielului. „Ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam”. În plus, pe lângă răscumpărare, Isus a mai făcut ceva pentru oameni, sau din oameni: „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Aceeași idee am mai întâlnit-o în Exodul 19:6 și în 1 Petru 2:9. Cântarea este nouă în univers – ce avem aici nu este nimic altceva decât Planul de Mântuire!

Oare nu cumva despre asta este cartea? Ce altceva ar aduce lauda întregului univers?

Cadrul universal se distinge acum. Ioan aude „glasul multor îngeri”. Ridică ochii dincolo de tronul universului și îl vede înconjurat de „10 000 x 10 000”, și „mii de mii”. Este echivalentul a milioane și sute de milioane de îngeri. Tot cerul este acolo. Tot cerul cântă, se închină, aduce laudă Mielului. Vrednicia Lui nu mai este doar pentru a lua cartea și a o deschide. Sau, asta se proiectează acum în ceva de o importanță cu mult mai mare. Îngerii spun că, prin jertfa Sa, Mielul e vrednic să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă, laudă. Totul!

Glasul îngerilor primește și ecoul întregului univers, implicând aici și pământul. Din toate locurile se aude slavă acum, de peste tot unde înainte fusese liniște, stupoare, neputință. „Toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri” – tot ce e însuflețit sau neînsuflețit aduce închinare lui Dumnezeu, Cel ce stă pe scaunul de domnie, și Mielului.

Bătrânii cântă și se aruncă la pământ. Îngerii laudă. Tot ce e creat recunoaște măreția divină. Făpturile vii spun „Amin!”

Acesta este cerul!

 

Concluzii

 

  1. Dumnezeu e la tronul universului, înconjurat de strălucire peste puterea de pricepere a omului
  2. În cer este o lume ușor stranie pentru noi, dar plină de laudă la adresa lui Dumnezeu
  3. La un moment dat a apărut o criză universală, fără rezolvare
  4. A fost detensionată de un Miel, personajul principal al Apocalipsei
  5. Tot universul a revenit la normal, lăudându-l pe Dumnezeu

Aici se încheie o scenă, după care urmează ruperea peceților. Nu uităm că marea criză universală a fost că nu s-a găsit nimeni să deschidă cartea… Oamenii plâng când se gândesc la conținutul cărții Apocalipsa, la dezastrele care amenință la orizont. Apostolul a plâns pentru altceva, pentru faptul că nu se găsea nimeni să deschidă cartea, să-și asume Planul de Mântuire!

Slavă Domnului, s-a găsit Cineva. Este Isus Hristos. În următoarele capitole vom urmări desigilarea cărții acesteia.

 

Apocalipsa (2-3)

Introducere

După viziunea lui Isus Hristos, apostolul este acum martorul unui proces de evaluare pe care Isus Hristos îl face unui număr de șapte biserici din vremea sa. Are loc practic prima destăinuire, iar „taina” celor șapte biserici este descoperită în cuvintele următoare.

Mesajul către cele șapte biserici a ridicat mai multe întrebări. De ce șapte? De ce acestea șapte și nu altele? Ce reprezintă mesajul, ca aplicație? Ce au înțeles membrii acestor biserici? Ce aveau să înțeleagă creștinii din veacurile următoare? Cum ar trebui să le privim noi astăzi?

La o citire atentă a mesajului către cele șapte biserici se observă un șablon, un model urmat cu destul de mare acuratețe, în care conținutul este împărțit în câteva module bine definite. Astfel, în toate cele șapte mesaje individuale vom identifica majoritatea punctelor următoare:

  1. Prezentarea lui Isus Hristos. Nu uităm că Apocalipsa este descoperirea lui Isus. Ca atare, orice am deduce din aceste mesaje trebuie să aibă legătură cu persoana Lui – în final cu a-L cunoaște mai mult, mai de aproape. De remarcat că în prezentarea lui Isus către biserici se regăsesc majoritatea elementelor din prima viziune, din capitolul 1.

 

  1. Mesajele încep cu „știu faptele tale” și majoritatea mesajelor fac o trecere în revistă a faptelor: acțiuni, activități, atitudini.
    Sună a judecată! Știm că mântuirea este prin harul lui Dumnezeu, și noi o primim prin credință, „nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9). Dar știm și că vom fi judecați după fapte (Apocalipsa 20:13). În Biblie avem cartea „Faptele apostolilor”. Chiar dacă pentru mulți oameni ideea judecății după fapte este sperietoare, merită să știm la ce fel de fapte face referire Biblia. Pentru că Scriptura vorbește în dreptul creștinilor de niște „fapte vrednice de pocăința lor” (Faptele apostolilor 26:20). Înțelegem așadar că este vorba de o pocăință urmată de fapte ca roade, ca dovezi ale acestei credințe, „aducând roade în tot felul de fapte bune” (Coloseni 1:10). Faptele nu sunt făcute pentru a căpăta mântuirea, cum au făcut evreii (vezi Romani 9:32), ci părtășia la credință „se arată prin fapte” (Filimon 1:6). La schimb, din scrierile lui Iacov aflăm că „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:26), „este zadarnică” (2:20). Iar despre prorocii mincinoși Însuși Domnul spunea că „după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:16,20).
    Este ca și cum Domnul ne-ar spune: știu mântuirea ta, știu cât apreciezi mântuirea.

 

  1. Mustrări. După evaluarea faptelor urmează mustrarea. În majoritatea bisericilor sunt probleme. Domnul le identifică clar, căci El are ochii scrutători ca para focului (azi am zice „scanner performant”).

 

  1. Îndemn și avertizare. În fața diagnosticului, Medicul vine cu o recomandare sub forma unui îndemn. Se cere o acțiune, o implicare, o schimbare de situație. Sunt prezentate la fel de deschis și riscurile în cazul în care nu se urmează tratamentul propus.

 

  1. Făgăduința. Toate cele șapte mesaje se încheie cu o făgăduință din partea lui Isus. Textul are însă, la final de tot, un apel din partea Duhului Sfânt. Practic mesajul e din partea Divinității. În plus, din aceeași încheiere se deduce că mesajul e adresat tuturor bisericilor, simultan.

Biserica din Efes

Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice din aur: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, deci, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur.

Isus Se prezintă ca un Conducător, coordonator al bisericilor. Se adresează primei biserici, de la bun început ca Unul care are autoritate. Repetăm imaginea din VT: „Îmi voi așeza locașul Meu în mijlocul vostru, și sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, și voi veți fi poporul Meu” (Leviticul 26:11-12), Aceasta este completată cu cea din NT: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Ne vorbește deci un Dumnezeu aproape, intim, nu un străin sau un distant, ferecat în ceruri.

 

  1. Aprecieri

Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit.
Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc.

Aceasta este o biserică ce se confruntă cu atacuri, se luptă cu cei răi, cei ce se dau apostoli și nu sunt (sunt mincinoși), se luptă cu cei din tabăra nicolaiților. Despre „răi” și despre inși care „se dau apostoli” am mai aflat din Noul Testament în mai multe rânduri. Pavel a avut de luptat cu ei și i-a numit chiar așa „apostoli mincinoși” (2 Corinteni 11:13; 12:11). Ioan însuși le-a spus pe nume „antihriști”, identificându-i ca unii care „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri” (1 Ioan 2:18-19).

Ce putem spune despre nicolaiți? Mai nimic (sunt câteva repere în tradiție: tipul de oameni care credeau că ce face trupul nu contează, ci doar sufletul sau duhul; concret poți mânca orice, poți avea relații sexuale cu oricine, poți trăi în chefuri și beții…; se pare că pentru ei conta doar sufletul). Sigur este că aveau niște fapte urâte de Domnul, conform textului. Iar în mesajul către biserica din Pergam aflăm că „învățătura” lor era urâtă Domnului. Faptele urâte de Domnul sunt fărădelegile, sunt faptele firii pământești (vezi Galateni 5). E foarte posibil să fi fost niște împotrivitori ai legii lui Dumnezeu. Știm spre exemplu că Pavel i-a avertizat tocmai pe efeseni la ultima întâlnire că, după plecarea lui aveau să vină în biserică „lupi răpitori” (Faptele apostolilor 20:30) „se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor”. La biserica din Pergam se face o paralelă între nicolaiți și balaamiți. S-a spus că nicolaiții (în greacă biruitorii poporului), balaamiții (în ebraică biruitorii poporului) și „lupii răpitori” au toți aceeași țintă, după cum le spune și numele, distrugerea poporului lui Dumnezeu.

 

  1. Mustrări

Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.

Iată cum, în ciuda unui început bun, cu eforturi deosebite, se poate ajunge la descurajare, renunțare. Dragostea dintâi este cea din 1 Corinteni 13. Este cea pe care ai simțit-o prima oară când ai venit la Isus. Când ai fost iertat de toate și ai iertat tuturor totul. Când nu mai uiți, nu mai ierți, nu mai suferi, nu mai crezi… ajungi legalist. Dragostea e dată afară și intră „dreptatea”. Atenție, deși creștinii din Efes urăsc faptele nicolaiților, la rândul lor ajung să fie lipsiți de dragoste…

 

  1. Îndemn și avertizare

Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.

Soluția este întoarcerea la dragostea dintâi! Ai căzut. Ai fost undeva mai sus. Acum ești un Adam, ascuns în tufișuri. Ești omul căzut. Soluția este pocăința. Faptele dintâi au fost acelea motivate de dragoste. Tot acolo trebuie să revenim. Riscul este acela de desființare a respectivei biserici, de smulgere a sfeșnicului din locul lui. „Voi sunteți lumina lumii”, spunea Isus (Matei 5:14). Și continuă: „Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (v. 15-16).

 

  1. Făgăduință

Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Apare la toate bisericile acest fel de făgăduință, care este condiționată: „celui ce va birui”. Această exprimare vine dintr-un registru militar, de război, de mare luptă. Înțelegem deci că scrisoarea aceasta nu este una romantică, ci este mai degrabă o telegramă de război.

Făgăduința dată efesenilor privește împărtășirea vieții veșnice din pomul vieții. Este ceva ce, de la Adam încoace, nu am mai avut parte. De fapt s-a spus că toate făgăduințele adresate bisericilor vorbesc despre realități din lumea cea nouă. Nu uităm – am prezentat în primul capitol – că Ioan și frații lui sunt deopotrivă părtași la necaz și la împărăție. Exact acest lucru se va distinge în toate făgăduințele adresate celor șapte biserici.

 

Biserica din Smirna

Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că Diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel Dintâi și Cel de pe Urmă, Cel ce a murit și a înviat

Nu e de mirare că Isus Se prezintă astfel, pentru că aici Se adresează unei biserici care trece prin amenințarea cu moartea. Suntem cu adevărat credibili atunci când, adresându-ne unei probleme, putem confirma că am trecut pe acolo, că știm despre ce e vorba. Altfel, dacă vorbim doar de pe margine… ne dăm cu părerea. Iar Isus nu doar că a trecut pe acolo, dar a și învins, a venit cu soluția. Așadar El vorbește în deplină cunoștință de cauză. El știe ce a fost, dar și ce va veni. El a gustat până la drojdii necazul prin care trec credincioșii din Smirna.

 

  1. Aprecieri

Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat) și batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.

Așa cum am amintit deja în capitolul 1, „necazul” este simbolul persecuției. Situația aceasta nu este necunoscută Domnului (vezi 1 Petru 4:12). Este o biserică săracă la prima vedere, dar bogată din perspectiva Domnului. Este o biserică chinuită, minoritară, batjocorită de cei care se cred iudei, care se laudă a fi adevăratul popor al lui Dumnezeu. În realitate aceștia sunt o sinagogă a lui Satana, probabil pârâși.

Aici apare pentru prima oară, și în cuvintele Domnului, ideea că între biserică și sinagogă nu este liniște. Isus avertizase că sinagogile vor deveni locuri de batjocorire și chin pentru creștni (Matei 10:17; 23:34; Ioan 16:2; vezi acțiunile lui Pavel pe când era fariseul Saul în Faptele apostolilor 26:11). În lumea greco-romană a primelor secole ale creștinismului au fost dispute între sinagogă și biserică (vezi o separare între evrei și creștini încă de pe vremea lui Pavel, Faptele apostolilor 17:4-8; 18:6-6; 19:1-10). Imaginea tensiunii între sinagogă și biserică, între iudei și creștini apare bine conturată în cuvintele unui iudeu creștin, apostolul Pavel, amintind o persecuție din partea fiului născut în chip firesc asupra fiului născut în chip duhovnicesc (Galateni 4:29).

 

  1. Mustrări

Este de remarcat faptul că Domnul nu are nicio mustrare pentru biserica din Smirna.

 

  1. Îndemn și avertizare

Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții.

Domnul le anunță o suferință, dar deopotrivă și o încurajare. La Dumnezeu nu există suferință degeaba. Cândva, cumva, ni se vor explica toate lucrurile. Să ne încredem deci în Cel ce este Începutul și Sfârșitul.

Smirna este o biserică de martiri. Iar bătălia nu este cu cei ce se dau iudei, ci este cu Diavolul, care se află de fapt în spatele lor. Cine este Diavolul? Observați că personajul este doar „aruncat” în scenă aici… Răspunsul cu privire la identitatea lui îl vom regăsi detaliat în capitolul 12.

Suferința celor din Smirna este una de încercare, nu de distrugere. Are loc pentru o perioadă limitată (s-au făcut paralele cu cele 10 zile de încercare ale lui Daniel; vezi Daniel 1:12-15).

Se cere o credincioșie până la moarte, iar dincolo de ea este făgăduită cununa vieții!

 

  1. Făgăduință

Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

„A doua moarte?” Ce este aceasta? Marea problemă a omenirii este moartea, pur și simplu… Iată din nou un element doar „aruncat” în scenă, despre care vom afla mai târziu. Este o făgăduință care ne duce deja, în proiecție, la finalul cărții unde aflăm despre a doua moarte. Este practic încheierea războiului, în care Diavolul este eliminat pentru totdeauna. De prima moarte murim cu toții, fie natural (de bătrânețe), fie în urma unor boli, catastrofe, accidente, persecuții. În cea de a doua moarte se vor stinge însă pentru totdeauna Satana, îngerii lui, toți cei nemântuiți, ba chiar și moartea (Apocalipsa 20:6,14).

 

Biserica din Pergam

Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând, şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.”

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri

Deja prezentarea aceasta ne spune că vom avea de-a face cu o dispută (sabie). Și este o dispută pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu (vezi simbolul explicat clar în Evrei 4:12 și în Efeseni 6:17).

 

  1. Aprecieri

Știu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ții Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana.  

Domnul știe unde locuim. Știe în ce fel de societate ne desfășurăm activitatea și în ce condiții. Știe ce poate cere și aștepta de la noi. Una e să locuiești la poarta Edenului și alta să locuiești în Babilon; una e să fii născut din neam de credincioși și alta să vii din adâncurile păgânismului; una e să fii liber, în Occident, și alta e să-ți trăiești credința într-o țară unde a fi creștin e suficient pentru a fi condamnat la moarte.

Cei din Pergam locuiesc în cel mai negru cartier al lumii (vezi întrebarea lui Natanael, Ioan 1:46). Evident, pentru ei a-și trăi credința este o mare provocare. Tot ce vezi în jurul tău poartă marca Satanei. Și atunci e o mare biruință aceea de a ține numele lui Hristos. Practic… de a fi creștini.

De remarcat că și în cel mai întunecat loc din lume Dumnezeu are încă luminile Lui, are martiri, are credincioși. Acolo este Antipa. Despre ca noi nu știm nimic. Dar pe care Domnul îl știe. În Noul Testament, un martir creștin ucis de evrei este diaconul Ștefan (Faptele apostolilor 6:9), iar un martir ucis de împărat este Iacov, fratele lui Ioan (Faptele apostolilor 12:1; Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre profeți). Toți ceilalți creștini și apostoli din Noul Testament suferă persecuții, iar Pavel însuși se așteaptă să fie ucis (Faptele apostolilor 20:24; Filipeni 1:21; 2 Timotei 4:6). Iată însă că au fost și alții despre care nu vom afla decât în ziua judecății. Iată că putem fi unii despre care nu știe nimeni, dar Domnul știe.

 

  1. Mustrări

Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam, care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să se dedea la curvie. Tot așa, și tu ai câțiva care, de asemenea, țin învățătura nicolaiților, pe care Eu o urăsc.

În ciuda acestui eroism, se pare că nu există infailibilitate. Cei din Pergam au niște probleme de credință, ca efesenii. De remarcat însă că e vorba de „niște oameni”, „câțiva care”. Adică puțini.

Episodul cu Balac și Balaam este foarte vechi, de pe vremea lui Moise. Balac este împăratul păgân, Balaam este un profet al Domnului care cedează, devine corupt, și se pune în slujba împăratului păgân pentru a persecuta și nenoroci pe poporul lui Dumnezeu (vezi toată istoria care începe în Numeri 22; moartea profetului în 31:8; 2 Petru 2:15; Iuda 11). Așadar un eveniment din trecut devine un reper pentru a judeca o situație din creștinism.

Vorbim despre o schimbare a bisericii care iese la înaintare cu învățături profetice, ticluite pentru a face pe plac unor împărați păgâni, prin care aceștia să vină cu pietre de poticnire înaintea poporului lui Dumnezeu. Evreii din vremea lui Balaam au adus jertfe idolilor, s-au cufundat în imoralitate sexuală. Textul face o paralelă între balaamiți și nicolaiți (vezi mențiunea despre nicolaiți la mesajul bisericii din Efes).

Este uimitor cum, pe când unii își dau viața (Antipa), alții fac pact cu dușmanul (balaamiții, nicolaiții).

 

  1. Îndemn și avertizare

Pocăiește-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.

Soluția divină pentru biserică este, ca la Efes, pocăința (a doua din trei biserici de până acum). Iar războiul cu apostaziații este unul al Cuvântului. Sabia gurii dovedește că războiul e verbal (vezi din nou Evrei 4:12 și Efeseni 6:17), exact așa cum a fost în multe ocazii, de la Domnul Isus în pustie (Matei 4:3-11), la experiența apostolilor (Faptele apostolilor 15:2).

 

  1. Făgăduință

Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește.”

Mana la vedere a fost aceea din pustie. Desigur, ea a fost necunoscută poporului la început (Deuteronomul 8:3). Mai apoi, au mâncat din ea timp de 40 de ani (Exodul 16:35). O posibilă mană „ascunsă” a fost aceea pusă lângă chivot și apoi în el (Exodul 16:34; Evrei 9:4). În plus, și Domnul Isus a vorbit despre o altfel de mană, „nu ca mana pe care au mâncat-o părinții voștri” (Ioan 6:58). El le-a vorbit oamenilor despre o pâine din care, dacă mănâncă cineva, nu va muri în veac.

Referitor la piatra albă, nu avem nimic în Biblie despre ea. Istoria ne spune despre „tessera”, un premiu acordat învingătorilor, cu numele acestuia înscris pe ea, și prin care avea parte de cinste și privilegii. Numele nou este o marcă a lucrurilor făcute noi (vezi 21:5). Și Isus are un nume nou (19:12). El denotă o experiență personală, pe care nu o știe nimeni decât cel ce a trecut prin ea.

Contrastul între mană și experiența cu Balaam este clar: în timp ce evreii aveau mana (în unele versiuni „pâinea îngerilor”; Psalmii 78:25), ispita a fost să mănânce din carnea jertfită idolilor (dracilor; Deuteronomul 32:17; 1 Corinteni 10:20). În timp ce creștinii au Cuvântul, ispita este să mănânce din învățătura lui Balaam și a nicolaiților.

În cadrul făgăduinței revine problema numelui, o luptă dată de identitatea pe care ți-o asumi. De fapt întreaga epistolă către Pergam pune accent pe nume: Numele Meu, Satana, Balac, Balaam, Nicolaiți, Antipa, nume nou.

 

Biserica din Tiatira

Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu Sunt Cel ce cercetez rinichii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut „adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă

Imaginea ochilor sugerează o privire pătrunzătoare. Vezi modul în care Se prezintă mai jos: „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii și inima”. Picioarele denotă o temelie față de care omul este insignifiant. Nu tremură nimic (Daniel 5:6), nu este nimic de fier amestecat cu lutul (vezi Daniel 2:41-43).

 

  1. Aprecieri

Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.

Iată o biserică vie: fapte făcute din dragoste, cu credință, ca o slujire cu răbdare. O biserică mereu în creștere a credinței dovedite prin fapte. E singura prezentată în creștere (spre deosebire, de exemplu, de Efes, care a căzut față de poziția inițială).

 

  1. Mustrări

Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!

Nici această biserică nu este fără probleme. Apare un alt personaj din Vechiul Testament, împărăteasa Izabela din vremea lui Ilie. Ea a fost cea care l-a dus în decădere pe Ahab, care a dus poporul în păcate grele (1 Împărați 21:25). Ea a fost cea care l-a amenințat pe profetul Ilie (1 Împărați 19:2). Ea a fost cea care a adus curvii și vrăjitorii peste Israel (2 Împărați 9:22). Problema bisericii este că o lasă pe această Izabelă să activeze în mijlocul ei. Să se dea profeteasă. Poporul privește la ea ca și cum Dumnezeu ar vorbi prin ea…

Dacă la Pergam ideea era a „unora” care joacă rolul lui Balaam, adică profeți, aici avem de-a face cu „cineva” care joacă rolul Izabelei. Ea este la braț cu împăratul, și se dă tot prorociță. Din păcate are fix același mesaj ca și al balaamiților anteriori, roadele sunt identice: curvie și idolatrie.

Domnul așteaptă pocăința ei (a treia oară în patru biserici). Nu doar că o așteaptă, ci o și îngăduie oferindu-i timp spre pocăință.

 

  1. Îndemn și avertizare

Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate bisericile vor cunoaște că „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii și inima”; și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. Vouă însă tuturor celorlalți din Tiatira, care nu aveți învățătura aceasta și n-ați cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai țineți cu tărie ce aveți, până voi veni!

Curvia este legată de pat (Evrei 13:4). De aceea femeia aceasta va sta în pat, dar nu pentru curvie, ci suferind de boli. Locul unde a păcătuit devine locul unde va pătimi. Din păcate, nu spre pocăință… De asemenea, cei ce o susțin vor fi loviți și ei (vedem aceeași condiție: „dacă nu se vor pocăi de faptele lor”). În final, rodul curviei acestei femei – copiii ei – va fi lovit de moarte.

Nebuniile curviei ei sunt de fapt învățăturile (nu sexualitatea!) – „să învețe și să amăgească”. Când Apocalipsa vorbește despre curvie, curvă și împărați care curvesc cu un personaj cu care ne vom mai întâlni (17:2,15; 18:3,9; 19:2), e clar că nu la sexualitate se face referire. Ci la promovarea unor învățături pe care le adoptă în viață, cu care se împărtășesc, pe care le promovează mai departe. Concret, Apocalipsa 19:2 vorbește despre o curvie prin care se „strică pământul”. Este o învățătură cu pretenții, pe care ei o numesc „adâncimile Satanei”. Nu e de mirare, Satana este deplin implicat aici. Imaginea unor „adâncimi” este sugestivă pentru lumea mistică, în care se promovează ideea că anumite adevăruri, taine, sunt doar pentru inițiați… Apare din nou ideea „cercetării”, sugerată de la început prin ochii pătrunzători. Nicio adâncime a Satanei nu este prea adâncă pentru Cel ce cercetează rărunchii și inima.

S-a spus că aici, la Tiatira, biserica e deja împărțită: unii și alții. Deja se simte ideea că cei buni sunt minoritari. Iar alții au ajuns la profunzimi satanice. Încă o dată revine ideea luptei: țineți cu tărie, nu renunțați (nu am uitat de telegrama de război). Putem vorbi în Tiatira de o mișcare de rezistență.

Prin ceea ce i se va întâmpla Tiatirei, toate celelalte biserici vor învăța ceva. Aici avem o dovadă că mesajul și experiența fiecărei biserici este o lecție pentru toate celelalte și nu o lecție individuală, limitată în timp și spațiu.

 

  1. Făgăduință

Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu. Și-i voi da luceafărul de dimineață.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Biserica aceasta lucrătoare este ca în pilda talanților, unde slujitorul credincios primește apoi stăpânirea unor cetăți. Toiagul de cârmuire apăruse în profeția lui Balaam (Numeri 24:17)! Dar întâlnim și în Apocalipsa 12, în dreptul copilului care e urmărit de balaur. Zdrobirea ca pe niște vase de lut a apărut în Isaia 41:25 (vezi și episodul din casa olarului, Ieremia 18).

Darul cel mai mare este luceafărul de dimineață despre care a vorbit și apostolul Petru (2 Petru 1:19). El este Isus Hristos (vezi explicit în Apocalipsa 22:16). În loc de a avea parte de adâncimile Satanei, creștinul primește ceea ce e cel mai înalt și mai strălucitor pe cer.

 

Biserica din Sardes

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă Sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele

Imaginea Duhului ne poate sugera deja lucrarea Duhului, care cercetează cugetul omului. Oricum, este a doua oară când aflăm despre „cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu”, după salutul din introducere. Aici aflăm că Isus are aceste duhuri.

 

  1. Aprecieri

Dacă la alte biserici nu avem mustrări (Smirna sau Filadelfia), aici nu este nicio apreciere. Nimic de apreciat într-o biserică creștină…

 

  1. Mustrări

Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.

Sunt două lumi: lumea zice că trăiești, ai servicii divine, ai programe, ai fast… dar ești mort, sunt forme moarte, nu e viață. Imaginea e luată parcă din pasajul cu Nicodim, un credincios care părea viu dar care avea nevoie de naștere din nou. Fără Duhul lui Dumnezeu, care să dea nașterea din nou („din apă și din Duh”; Ioan 3:5), nu era decât un mort.

Imaginea generală a bisericii este aceea a unui muribund: (1) ești mort, (2) unii spun că mai trăiești, (3) nu ai fapte vrednice, (4) ești pe punctul de a ațipi, (5) ce a rămas e o rămășiță slabă ce trebuie întărită…

 

  1. Îndemn și avertizare

Adu-ți aminte, dar, cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine. Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici.

Soluția divină, repetată, este… pocăința (de patru ori în cinci biserici). Este revenirea la dragostea dintâi, o aducere aminte a ce și cum ai primit. Iar într-o astfel de stare problema vegherii devine una capitală.

Ceea ce observăm însă aici la nivelul proporției membri buni versus membri apostaziați, este că partea bună a bisericii a devenit acum o minoritate: „ai câteva nume”, oameni care sunt vrednici. Nu ni se mai spune nici de Balaam, nici de Izabela, nici de nicolaiți. Virusul s-a extins cu sau fără intervenția nominală a celor menționați la alte biserici.

Unii au haine curate, alții le au mânjite. Ideea vegherii și a păstrării hainelor albe apare și în Apocalipsa 16:15, în același context al venirii Domnului ca un hoț. E foarte posibil ca lucrurile vestite într-o parte să fie aceleași cu celelalte. Merită reținute și să revenim asupra acestei paralele atunci când vom analiza capitolul 16.

 

  1. Făgăduință

Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.

Hainele albe erau simbolul curăției (Exodul 19:10; Eclesiastul 9:8; Matei 17:2), în contrast maxim cu hainele mânjite (vezi experiența din Zaharia 3:1-5).

„Cartea Vieții” este iarăși o noutate pentru Apocalipsa. O vom regăsi ulterior în carte, dar merită să amintim că a apărut deja în Filipeni 4:3 sub titulatura aceasta de „Cartea vieții”. De asemenea Moise știa de o carte pe care a scris-o Dumnezeu, din care puteai fi șters (Exodul 32:32-33). Iar ideea mărturisirii numelui în fața curții cerești a mai apărut în cuvintele lui Isus (Luca 12:8; Matei 10:32).

 

Biserica din Filadelfia

Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei şi nu Sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide, și nimeni nu va deschide

Este una dintre cele mai bogate descrieri, dar care nu are, la prima vedere prea mult de-a face cu viziunea inițială. Cheia e totuși… „cheia”. Cel din viziunea inițială S-a prezentat ca având cheia asupra Morții și a Locuinței morților. El este Ce Sfânt, Cel Adevărat, Cel Atotputernic.

 

  1. Aprecieri

Știu faptele tale: iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul Meu și n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, și să știe că te-am iubit.

Este o biserică ce duce o luptă de identitate ca și biserica Efes, cu unii care se dau a fi poporul lui Dumnezeu și nu sunt. Adevăratul popor al lui Dumnezeu este cel care păzește Cuvântul lui Dumnezeu, care nu renunță la Numele lui Isus – aceștia sunt creștinii (vezi Iacov 2:7).

Are în față o ușă deschisă, o oportunitate. Vvezi perspectiva apostolilor cu privire la ușă deschisă în Faptele apostolilor 14:27 pentru neamuri; la lupta cu potrivnicii și posibilitatea vestirii Evangheliei în 1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:3.

Filadelfia este o biserică iubită!

 

  1. Mustrări

De remarcat din nou (după Smirna) că nu este menționată nicio mustrare. (Se recunoscuse mai sus că această biserică are „puțină putere”.)

 

  1. Îndemn și avertizare

Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.

Aici apare un element care ar trebui să ne atragă atenția. E vorba despre „o încercare”, o probă, un test. Ceva la nivel mondial, o criză globală, „lumea întreagă”, „locuitorii pământului”. Dacă până acum au fost mai degrabă situații relativ locale (în Pergam), crize pe termen limitat (zece zile, Smirna), grupări restrânse (nicolaiți, balaamiți), aici avem un altfel de orizont, foarte larg. Se pare că mesajul către această biserică poate fi înțeles la alt nivel. Parcă suntem aproape de vremea sfârșitului – vezi „Eu vin curând”. Nu uităm elementul cheie, o trecere, o ușă, o mare schimbare de perspective. Este o posibilă dovadă a faptului că mesajul către biserici este unul mondial. Iar vremea, i s-a spus lui Ioan, este aproape…

 

  1. Făgăduință

Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, și Numele Meu cel nou.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Templul lui Dumnezeu (orice, oriunde ar fi acesta – iată din nou ceva amintit în avans, despre care vom vedea ulterior mai multe), are o serie de stâlpi. Evident că totul e metaforic. Iar ideea este aceea că stâlpul și templul sunt una (Judecătorii 16:29-30; 2 Împărați 25:13; Iov 9:6; 26:11). Oamenii intră și ies, stâlpii rămân.

Pe acest om biruitor din Filadelfia va fi scris un întreit nume divin: al lui Dumnezeu, al cetății, al lui Isus. Cum scrie Dumnezeu pe oameni? Vom mai întâlni o grupare de oameni care au pe frunte scris ceva, același nume al Domnului (vezi capitolul 14:1). Am putea spune că, din imaginea aceasta, sinagoga Satanei devine insignifiantă în comparație cu templul lui Dumnezeu. Cetatea se coboară din cer (vezi Apocalipsa 21:2,10).

 

Biserica din Laodiceea

Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.

 

  1. Modul în care se prezintă Isus

Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu

Avem deja un contrast. „Amin” sugerează sfârșitul, și totuși Isus Se prezintă ca „început”. El este martorul, iar ce avem de la El este mărturia Lui despre Dumnezeu (vezi Ioan 3:11 sau Ioan 5:36; Ioan 8:14). Este ca și cum ne-ar spune: dacă vrei să afli adevărul adevărat, cere mărturia Martorului credincios și adevărat. Satana este pârâșul (Apocalipsa 12:10); Mihail este ocrotitorul poporului lui Dumnezeu (Daniel 12:1).

 

  1. Aprecieri

Suntem atât de obișnuiți cu solia către Laodiceea (ni s-a predicat din ea de atâtea ori), încât acum, că o vedem pe un șablon comun tuturor celorlalte biserici, vedem mai clar deficiențele.

Da, nu există nicio apreciere la scenă deschisă. Nimic. (Ca la Sardes)

 

  1. Mustrări

Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

Nici, nici (nici prea-prea, nici foarte-foarte). Ideea de bază nu este „echilibru”, nu este „echidistanță”, nu este „imparțialitate” – recunoaștem imediat niște mărci ale veacului nostru. Ci este indecizie, relativism, rătăcire, compromis. Eticheta, verdictul este „căldicel” – referirea este la o apă. Iar reacția este aceea de scuipare afară. Ori bei apă rece, ca de izvor, ori e ceva clocotit (ciorbă, ceai). Dar un lichid căldicel e… dubios.

Adevărata problemă este însă că ceea ce pare a fi echidistanța, obiectivitatea maximă, este de fapt o adâncă amăgire. Ei nu sunt persecutați. Nu au apostazie, nu au erezie. Nici vorbă de nicolaiți, de balaamiți, de izabele sau balaci. Ei își sunt suficienți să-și facă singuri probleme.

 

  1. Îndemn și avertizare

Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic”, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățat prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi.  

Ei cred că au de toate. Și atunci apare indiferența și eliminarea lui Dumnezeu din schemă (vezi Osea 12:8-9). Este aceeași avertizare și de la Domnul Isus, care spune ca nu cumva să ni se îngreuneze inimile cu mâncare și băutură și ziua aceea să vină fără veste (Luca 21:34).

Îngerului niciunei biserici Domnul nu i-a spus că este așa… ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol. Este fix starea lui Adam de după păcat, de la începutul zidirii lui Dumnezeu. Și o spune martorul credincios și adevărat. Oare nu este o mustrare prea dură?

Aici nu avem nici majoritate bună, nici minoritate bună, ci totul este stricat. Întreba Isus dacă, la venirea Lui, va găsi credință pe pământ (Luca 18:8)

 

  1. Făgăduință

Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, și pocăiește-te! Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Soluția este tot pocăința (de cinci ori în șapte biserici). Oare care este mesajul dominant?

Intrarea lui Isus în viața ta este tot ceea ce ai nevoie. Nouă ni se pare că deschidem ușa… Cui? Celui ce are cheia peste toate ușile. Care are cheia peste porțile morții și ale mormântului. Dar care pentru ușa noastră nu are o cheie. Căci cheia e la noi: „dacă aude cineva glasul Meu”.

Despre scaunul de domnie vom vorbi în următoarea ocazie. Este un model al Apocalipsei ca ceea ce încheie un pasaj să fie de fapt puntea pentru următorul. Viziunea lui Isus din primul capitol s-a încheiat cu taina celor șapte sfeșnice și a celor șapte stele. Taina a fost descoperită în capitolele 2-3. Acum, pasajul se încheie cu scaunul de domnie. Despre acest scaun de domnie și evenimentele întâmplate în jurul lui vom discuta în prezentarea următoare, capitolele 4-5. Să nu închidem capitolul și să credem că acum trecem la adevărata Apocalipsă…

 

Concluzii

Scrisorile către cele 7 biserici au un șablon. Fiecare biserică are profilul ei, problemele și soluțiile specifice ei, îndemnul și făgăduința personalizate. Am analizat lucrul acesta la fiecare în parte. Unele au avut toate elementele din șablon, altele doar pe unele (Smirna și Filadelfia nu au mustrări, Sardes și Laodiceea nu au aprecieri).

Se poate observa însă și un parcurs, o evoluție în anumite aspecte, o involuție în altele, o intensificare a apropierii revenirii lui Isus, un prag sau moment-cheie și un final. La început bisericile sunt majoritar bune. La mijloc sunt fifty-fifty. Apoi apare ideea de minoritate, rămășiță. În Laodiceea e om la om. De asemenea, și promisiunile cresc de la prima la ultima biserică.

Scrisorile sunt adresate celor 7 biserici din Asia. Domnul știa problemele lor, crizele care pândeau la orizont. Dar faptul că în aceste epistole apar personaje sau momente din istoria Vechiului Testament, ne duce cu gândul la faptul că cele întâmplate în vremuri apuse nu sunt doar istorii încheiate. Ci sunt istorii care se repetă și care sunt spuse pentru credincioșii din toate timpurile, chiar și pentru noi. Nu e de mirare că Isus vorbește despre revenirea Sa spunând că va fi ca în vremea lui Noe (Matei 24:37-38), sau a lui Avraam și Lot când cu Sodoma și Gomora (Luca 17:28-32). Iar apostolul Pavel, chiar cu referire la istoria poporului Israel (concret Balac, Balaam), spune că lucrurile acelea au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care a venit sfârșitul, cei peste care a venit sfârșitul vremurilor (vezi exprimarea lui Pavel în 1 Corinteni 10:6 și 10:11).

Și atunci, partea aceasta de Apocalipsa a vizat în mod sigur bisericile din vremea și din locurile acelea dar, din observațiile de mai sus, trebuie spus că reprezintă și un parcurs al bisericii creștine de-a lungul veacurilor. Până la urmă noi înșine citim epistole către un Corint, Filipi, Tesalonic, Colose, Roma și, deși știm că au fost scrise având în vedere niște locuri, vremi, situații, ele au relevanță până în ziua de azi și vor avea până la încheierea istoriei acestui pământ.

În primul rând citim scrisorile către ele ca fiind adresate lor. Dar și nouă. În al doilea rând putem vedea un parcurs în timp. În al treilea rând, oricare ne putem regăsi în oricare situație de acolo. De aceea, logica ar fi să ne identificăm starea și apoi să adoptăm soluțiile oferite de Isus.

Nu uităm un lucru crucial (deși tocmai asta suntem ispitiți), să ascultam ce zice bisericilor Duhul. Nu spune: „efesenilor, ascultați ce vă spune vouă și numai vouă Duhul”, sau: „laodiceenilor, ascultați solia doar către Laodiceea”. Ci toți cei care au urechi (și e vorba lui Isus) trebuie să asculte ce se spune tuturor. Există riscul de a identifica biserica ta doar cu una și de a nu citi deloc ceea ce scrie bisericilor Duhul. E ca și cum am citi doar Romanii, dar nu și Galatenii, pentru că aceea nu-i pentru noi.

Nu putem evita și o anume o interpretare în timp, pe calendar a acestor biserici. S-a spus de veacuri că cele șapte biserici reprezintă tot atâtea perioade, tot atâtea înfățișări ale bisericii creștine de la Hristos încoace. În ce ne privește, ca cititori ai Apocalipsei două mii de ani mai târziu, avem șansa să privim retrospectiv.

  1. Să vedem în Efes biserica din primele ei zile (între Efeseni, a lui Pavel și mesajul lui Ioan către Efes au trecut 30-40 de ani).
  2. Mai apoi o Smirna, o biserică persecutată, perioadă în care chiar apostolii și-au dat viața ca martiri și generațiile următoare.
  3. A urmat apoi un Pergam în care creștinismul a locuit în cetatea lui Satana, Imperiul Roman care a ucis nenumărați creștini, sute de ani.
  4. Etapa a patra, Tiatira, a fost aceea a compromisului, în care o femeie a influențat spre curvie pe poporul lui Dumnezeu. Nu avem cum să evităm comparația cu femeia desfrânată din Apocalipsa, de mai târziu. Probabil că perioada Evului Mediu este cel mai bine descrisă aici.
  5. Biserica din Sardes este una care are nume de creștin, de vie, dar e cam moartă. Secolele de după Reforma protestantă sunt bine ilustrate aici. Creștinismul e cam mort… lumea se ia după alte curente. Sunt totuși în perioada aceasta și oameni sfinți, cu hainele curate.
  6. Filadelfia este clar o biserică dinaintea unei crize mondiale. Poate fi cea de azi. Dar, dacă nu ne vedem atât de curați ca ea, e poate pentru că suntem în zona Sardes?
  7. Știu, vom zice că noi suntem Laodiceea. Dar asta doar pentru că suntem ultimii.

 

Putem privi cel mai bine retrospectiv. Avem avantajul acesta. Dar trebuie să fim sinceri și să gândim: oare ce aveau de înțeles creștinii din secolul doi din Apocalipsa? Că ei sunt Smirna și că mai trebuie să treacă două mii de ani… Ce înțelegea Luther? Că el trăiește în Tiatira și că mai e timp, căci după el vin Sardes, și Filadelfia și Laodiceea… Aplic ideea la istoria noastră. În anii Marii mișcări advente, milleriții se credeau a fi Filadelfia, o biserică iubitoare, în timp ce toți ceilalți erau văzuți ca fiind… Laodiceea. Ani mai târziu Ellen White a spus că nu, noi suntem Laodiceea, o biserică lumească.

Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea spune că „profețiile din capitolele 2 și 3 nu sunt, la modul strict, niște profeții de timp, iar datele sunt sugerate pur și simplu pentru a ușura o corelare a profeției cu istoria.” În altă parte ni se sugerează că „epocile majore ale istoriei cu greu pot fi delimitate de niște date exacte… Procesul de trecere este unul gradat.” (Acesta este și riscul interpretării istoriciste, acela de a potrivi fiecare detaliu profetic cu un reper istoric.)

O concluzie generală: biserica creștină a avut întotdeauna probleme, crize interne, persecuții externe, tensiuni, a avut și victorii, oameni mântuiți. Marile chestiuni de evaluat în mesajul către cele șapte biserici sunt: misiunea, relația cu iudaismul, relația cu păgânismul, persecuția, relația cu Isus. Dacă bisericile primului secol, la doar o generație de Domnul Hristos aveau problemele respective, cu atât mai mult biserica de-a lungul timpului și, fără îndoială, biserica din vremea noastră. Ne interesează însă soluția oferită – pocăința. Și o spune Cel ce umblă prin mijlocul bisericilor, Cel ce ne are în mâna Sa cea dreaptă. Și o spune de 5 ori din 7 ocazii. Singurele biserici care n-au nevoie de pocăință sunt cele care… o au. Care o dovedesc prin fapte lor (Smirna și Filadelfia).

 

Modelul „6 spre 7”

În încheiere vreau să vă prezint și un altfel de model. Un șablon văzut la toate celelalte serii de 7 (biserici, peceți, urgii) este că între elementul 6 și 7 are loc ceva extraordinar – punctul culminant, cel care declanșează sau confirmă venirea ireversibilă a Domnului. Iar după el, elementul al șaptelea e doar deznodământul. Vom detalia lucrul acesta la fiecare dintre celelalte serii.

Merită de urmărit finalul capitolului 6, între pecetea 6 și 7 (sunt exact semnele revenirii Domnului pe care le găsim și în Matei 24).

Cum se vede șablonul la Filadelfia? Aici bisericii din Filadelfia i se spune că urmează să vină un eveniment global. „Te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând.” Iar apoi, bisericii din Laodiceea i se propune doar o rezolvare rapidă, un schimb, o deschidere de ușă, o invitație.

Nu putem spune că trăim doar în vremea Laodiceei dar nu și a Filadelfiei. Mai degrabă e o altă perspectivă: la Filadelfia e o imagine globală, macro, la Laodiceea e una personală, individuală, micro. Ambele așteaptă venirea Domnului. Căci, nu uităm, fericita noastră nădejde este arătarea (descoperirea) lui Isus Hristos. La nivel global este venirea Lui. La nivel personal este intrarea Lui în viața mea!

Apocalipsa (1)

 

Introducerea

Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos, și a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

12657971_1157628957582099_5129862119183379097_oPrimele trei versete ale cărții sunt introductive. Deducem lucrul acesta din faptul că abia versetul 4 este începutul efectiv al unei scrisori, în forma cunoscută a unei epistole tipic nou-testamentare, cu autor, destinatar, urare etc. Așadar, primele trei versete pot fi văzute ca o introducere, ca o prefață care ne spune cum a ajuns cartea în forma aceasta.

Cheia 1 – descoperirea

Cartea este o descoperire. Așa începe, acesta îi este titlul, acesta îi este primul cuvânt – „descoperirea”. Iată un element central, o axă, o primă cheie. Cartea nu este deci o acoperire, o mușamalizare, o îngropare, o camuflare, o ascundere in spatele unor simboluri. Ci este o ieșire la scenă deschisă, o venire în lumina reflectoarelor. Ca un interviu în lumina reflectoarelor, ca unul oferit în exclusivitate. Ca un vernisaj, o dezvelire de statuie, o lansare de automobil la salonul auto, o prezentare de modă. Vii să vezi ceva, să pleci cu ceva concret, să fii câștigat. Vezi!

Sunt numeroase elemente în primele trei versete care susțin ideea aceasta: „descoperire”, „ca să arate”, „le-a făcut cunoscut”, „a mărturisit”, „a spus tot”, „tot ce a văzut”. În plus, ceea ce noi avem în limba română tradus prin „le-a făcut cunoscut” nu este un simplu el „a spus” iar ei „au cunoscut”. Originalul (și anumite versiuni) spun că e mai degrabă ceva sinonim cu „semnalizare”, „simbolistică” – a prezentat prin simboluri. Este deci o cunoaștere prin intermediul unor simboluri. Simbolul are două caracteristici. Ascunde la prima vedere dar, dacă știi cheia, vezi mult mai mult decât ceea ce pare la prima vedere.

La finalul cărții autorul își avertizează cititorii ca nimeni să nu scoată, nimeni să nu adauge nimic la ea. Nu scoți ceva ce nu-ți place, ce nu înțelegi. Nu adaugi ceva ce-ți place, ce crezi că ar spune cartea. Îndemnul îngerului de la sfârșit este ca Ioan să lase cartea nepecetluită. Ea trebuie să rămână așa cum a fost dată, deschisă! Este o descoperire. Să nu fie acoperită… Să nu spunem că ceva e acoperit în ea, și să nu mai citim… Să nu spunem că ceva e cum vrem noi, și să tot adăugăm la ea. E deopotrivă o provocare pentru cel care citește, pentru cel care explică.

Descoperirea e confirmată printr-o lovitură de grație, în versetul 3. Avem aici o fericire pentru cititor, pentru cel ce participă la descoperire. Cadrul este cel de adunare de biserică: unul citește, alții ascultă, fiecare hotărăște ce face mai departe. Fericirea are o condiție, aceea a păzirii lucrurilor scrise, a ceea ce faci după ce pleci de la adunare. Și atunci devine o carte foarte practică. Înțelegem deci că ceea ce ni se prezintă nu e un film, nu sunt păreri, ci e o conștientizare a unei situații care ne cere o poziție, aceea de a păzi îndemnurile sau sfaturile sau poruncile primite prin această carte.

Cheia 2 – profeția

În finalul versetului avem alte două chei. Cartea este numită „prorocie” (vezi și 22:18-19; vezi și recunoașterea lui Ioan ca „proroc” în 22:9). Deci trebuie să o luăm ca atare – ca pe o profeție, iar instrumentarul nostru trebuie sa includă:

  • cuvântul Domnului (nicio profeție nu a venit prin voia omului), sau mesajul
  • instrumentul omenesc (Ioan),
  • destinatarul (cele 7 biserici dar și orice norod);
  • în plus, din tot ceea ce știm despre profeții, ar trebui să ne așteptăm la elemente implicate aici precum:
    • poporul lui Dumnezeu,
    • conducătorii acestuia,
    • împărați străini,
    • păcate înfierate,
    • apeluri la pocăință,
    • avertizări despre vremuri de criză,
    • soluții pentru crize,
    • simboluri, perioade, repetări;
    • lucruri șocante, hiperbolizări.

Cheia 3 – gata de start

A treia cheie este faptul ca „vremea este aproape”. Nu vorbim de vremuri pe care nu le va prinde nimeni, ci de ceva cât se poate de real, de contemporan.

Aici simțim o tensiune. A spune că „vremea este aproape” înseamnă a merge pe urmele Domnului Hristos, care ne-a spus că El vine curând (Apocalipsa 22:7,12,20). Aceasta este fericita nădejde a tuturor creștinilor (Tit 2:13). În același timp, și tot din cuvintele Lui, știm că vor veni unii, în Numele Lui, care vor zice că „vremea se apropie” (Luca 21:8). Deși este practic același mesaj, aceștia sunt niște înșelători (iar îndemnul este clar: „să nu mergeți după ei”).

Concluzii la introducere

Așadar pornim la drum conștienți că în fața noastră sunt serii de evenimente, repere pe care să le luăm în seamă pentru ceea ce urmează să vină peste noi. Acestea sunt „lucrurile care au să se întâmple curând” (v. 2).

Ca o recapitulare a acestei introduceri, avem trei elemente clare, trei chei:

  1. Este o descoperire a lui Isus Hristos
  2. Este o carte profetică
  3. Urmează un calendar de evenimente ce se vor derula curând (din punctul de vedere al autorului și al destinatarilor inițiali).

Urarea

Ioan, către cele șapte Biserici, care sunt în Asia: Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, și din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.  

După primele versete introductive, urmează o urare: Ioan, către șapte biserici. El transmite o urare din partea lui Dumnezeu. Apoi are loc o doxologie, lauda omului față de Dumnezeu.

„Cele șapte biserici care sunt în Asia” este doar o expresie. La prima citire nu știm care sunt acestea, dar observăm ceva aparte la cifra șapte. În Asia (Mică) erau mai mult de șapte biserici. Abia mai târziu aflăm pe nume care sunt acestea (vezi v. 11).

(Merită să facem aici o paranteză. Foarte multe lucruri din Apocalipsa sunt întâi amintite și abia mai apoi explicate. Spre exemplu în capitolul 2 aflăm despre a doua moarte, la Smirna, dar doar în capitolul 20 ni se spune ce este, în capitolul 5 aflăm despre un Miel, dar abia mai târziu e identificat clar cu Isus; în capitolul 6 aflăm de un altar, și abia în capitolul 8 aflăm mai multe despre altar; la fel este cu identitatea Diavolului, mireasa Mielului, identitatea Babilonului și altele. De aceea nu e cazul să ne grăbim să cerem/sugerăm o interpretare, ci anumite lucruri să fie lăsate neexplicate, să citim cât mai mult și să revenim mereu pentru interpretare în lumina lucrurilor aflate.)

Expresia „har și pace” este clasică pentru creștinism. Dacă grecii se salutau cu „charis” și evreii cu „shalom”, creștinii sunt cei care combină cele două saluturi. Întâlnim expresia la Ioan (2 Ioan 2), la Petru (1 Petru 1:2), la Pavel, Silvan și Timotei (1 Tesaloniceni 1:1), la Pavel și toți frații care erau împreună cu el (Galateni 1:3).

Întotdeauna apostolii dau și sursa acestui izvor de har și de pace: Dumnezeu. S-a spus că atunci când știi că ai parte de harul lui Dumnezeu, ceea ce urmează este pacea. Întotdeauna în ordinea aceasta: întâi devii conștient de harul ce ți s-a făcut, apoi ai pace.

Urarea continuă deci cu sursa harului și a păcii. Și niciun cititor (ferice de el) nu va rata o prezentare a Trinității. Se vede cu ochiul liber, sunt trei mari entități care ne transmit acest salut de har și de pace: Tatăl, Duhul și Fiul.

„Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”. Avem aici imaginea unui Dumnezeu veșnic, mai presus de timp. Este ceva ce ne aduce aminte de Numele lui Dumnezeu din Exodul 3:14-15, „Eu sunt Cel ce sunt”. Pe același model „citești acum, pricepi mai târziu”, o identificare mai clară se găsește in versetul 8. Este vorba de Dumnezeu Tatăl (imaginea de Tată apare explicit și în versetul 6).

Salutul este și din partea celor șapte duhuri ale lui Dumnezeu. Nu am mai întâlnit acest număr decât, cum spun unii interpreți, în cele șapte feluri de duhuri din Isaia, coborârea Duhului peste Mesia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia 11:1). Ne vom întâlni cu acest element al unui rod ieșit din Isai/David, o combinație de sămânță și rădăcină (vezi 5:5 și 22:16).

Aceste șapte duhuri stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Cu siguranță reprezintă o persoană, pentru că transmit un salut. Nu salutăm un lucru, nu primim saluturi de la o energie sau un fenomen. Vom întâlni Duhul în scurtă vreme, repetat, în scrisorile către cele șapte biserici unde fiecare solie se încheie cu îndemnul „cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul”. Iar în finalul cărții Duhul ne îndeamnă „Vino!” (22:17). Isus este deținătorul acestor șapte duhuri, după cum apare explicit în felul în care Se prezintă bisericii din Sardes.

Cel de-al treilea Personaj divin care ne salută este Isus Hristos. El este descris în primă fază prin trei imagini: (1) martor credincios, (2) întâi-născut din morți și (3) Domn al împăraților pământului. Aceasta este imaginea oficială – în fața universului spectator, asta a fost Isus Hristos. A fost martor pentru Dumnezeu pe pământ, a venit în trup muritor, a înviat și făcut apoi a fost făcut Domn peste toate.

În schimb, într-o a doua fază, într-o a doua prezentare, ni se arată imaginea intimă față de noi pământenii. Este una mai aprofundată, dar la fel de impresionantă. Domnul Hristos este reprezentat prin ceea ce a făcut El pentru noi: (1) ne iubește, (2) ne-a spălat de păcatele noastre (cum? „prin sângele Lui”, deci înțelegem jertfa de la cruce), (3) a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu. Pe o axă a timpului înțelegem că au fost lucruri la trecut (ne-a spălat), sunt lucruri la prezent (ne iubește) și sunt lucruri la un viitor prezent (a făcut din noi o împărăție și preoți).

Pasajul continuă cu doxologia: „ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin”. Este un ecou al cuvintelor spuse chiar de Isus la finalul Evangheliei după Matei. „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. […] iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28:18-20)

Venirea lui Isus

Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

„Iată că El vine pe nori.” Este imaginea cu care se încheie istoria acestui pământ.

Probabil ați observat deja că deseori revenim în alte pagini ale Bibliei, tocmai pentru că imaginile din Apocalipsa nu apar într-un vid, din neant, ci se bazează covârșitor pe fundalul Noului și Vechiului Testament. Fără o cunoaștere a Bibliei nu ai cheile cu care să descui Apocalipsa. Spre exemplu aici, imaginea lui Isus care vine pe norii cerului apare în repetate rânduri în Biblie. Isus a fost primul care a spus-o: „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:27). La momentul înălțării lui Isus la cer, îngerii martori ai evenimentului au spus același lucru apostolilor: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor. Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb, și au zis: «Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.»” (Faptele apostolilor 1:9-11) Apostolul Pavel vorbește și el despre o întâlnire cu Domnul în văzduh, în nori: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17).

„Orice ochi Îl va vedea.” În ziua aceea va fi „descoperirea” totală! Astăzi noi trăim „apocalipse” parțiale. Unii Îl văd mai mult, Îl cunosc mai mult, alții mai puțin. Unii sunt mai aproape, alții mai departe. În ziua aceea orice ochi Îl va vedea. Isus vorbea despre o descoperire pe întreg orizontul: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31) sau „Căci, cum iese fulgerul și luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, așa va fi și Fiul omului în ziua Sa” (Luca 17:24).

„Și cei ce L-au străpuns.” În evanghelii regăsim imaginea aceasta când Isus le spune celor ce-l dădeau să fie răstignit: „veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 13:26 sau Matei 26:64). La momentul răstignirii, oamenii au privit un om schingiuit pe o cruce. Deja Ioan scria încă de pe atunci amintind de un alt verset al Scripturii: „Vor vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:37, citat din Zaharia 12:10).

„Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui!” Și imaginea aceasta a mai fost în evanghelii. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24:30). Pentru unii este „ferice” să citească, să asculte, să păzească ce scrie în carte, în vederea lucrurilor care au să se întâmple în curând”, dar pentru alții va fi o singură „descoperire”, la sfârșitul timpului. Din păcate atunci va fi prea târziu, pentru că, în timp ce unii sunt ferice, sunt iubiți, sunt spălați de păcate și arătați ca preoți și împărăție, alții doar „se vor boci din pricina Lui”, realizând cu amar că sunt în tabăra opusă lui Dumnezeu.

Am avut un „amin” dupa doxologie. Acum avem o dublare, un „da, amin”. S-a spus că sunt de fapt cuvintele grecesc și ebraic pentru afirmație. Grecul spunea „da”, evreul spunea „amin” (vezi 1 Corinteni 1:20).

„Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.

După confirmarea prin „da” și „amin”, urmează o semnătură a Celui care confirmă toate aceste lucruri. Dumnezeu Se prezintă ca fiind „alfa și omega”. Acestea sunt prima și ultima literă a alfabetului grecesc. În zilele noastre am spune A și Z. El este începutul și sfârșitul.

Încă o dată Domnul Dumnezeu Se prezintă print tripleta „este, era, vine”. Iar finalul este punctul culminant – Cel Atotputernic.

Cine, ce, când, unde, cum?

Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos. În ziua Domnului eram în Duhul.

Întrebările de tipul „cine, ce, când, unde, cum” sunt reperele pentru orice informație adecvată. Următorul pasaj conține efectiv „descoperirea” lui Isus Hristos, unde Ioan descrie vedenia Fiului omului pe care a avut-o. Totuși apostolul începe cu o serie de indicii pentru a ne ajuta să situăm foarte clar acțiunea.

„Eu, Ioan, fratele vostru”. Apostolul scrie unor frați, bisericii, nouă. Și împărtășește cu ceilalți creștini trei lucruri. Primul este „necazul”, un termen folosit cu privire la crize, persecuții, strâmtorări (vezi Matei 24:21). Este ceva ce vine din afara bisericii asupra ei, din partea dușmanului, a lumii. Al doilea lucru împărtășit este „împărăția”, care este ceva ce vine bisericii de la Domnul (de asemenea regăsită de multe ori, vezi Matei 25:34). Al treilea lucru este „răbdarea” pentru suportarea acestei tensiuni, o permanentă luptă între „necaz” și „împărăție”, între suferințele care trebuie acceptate aici și fericirea împlinirii în împărăția lui Dumnezeu.

Observăm că toate trei sunt proiectate la timpul prezent. Nu vorbim de un necaz acum și de o eliberare „la sfântu’ așteaptă”. Ioan, alături de frații lui, acum are parte de necaz, acum are parte de împărăție, acum trăiește tensiunea aceasta în răbdare.

„Ostrovul care se cheamă Patmos”. Ioan este pe insula Patmos, o pușcărie a vremii. Ce a făcut de este închis? Acuzațiile care i se aduc sunt doar două, pe care le vom regăsi în mod repetat în carte: „cuvântul lui Dumnezeu” și „mărturia lui Isus Hristos” (v-a scăpat deja cuplul acesta în versetul 2? Intenționat nu l-am comentat acolo.)

Evident că nu este vorba de nicio crimă, de niciun păcat. Ioan nu este un infractor de drept comun, ci este o victimă a persecuției religioase. El este întemnițat din pricina religiei sale, una care se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu și pe ceea ce este Isus Hristos. Spre exemplu, în fața unor împărați romani care se credeau a fi „dumnezei pe pământ”, a veni și a spune că Isus Hristos este „Domnul împăraților pământului” echivala cu nesupunere și trădare. Merită închis! De ce nu retractează pentru a fi eliberat? Pentru că, pe de altă parte, a asculta mai mult de oameni decât de Dumnezeu (de Cuvântul lui Dumnezeu) ar fi fost pentru apostol o trădare (vezi situația din Faptele apostolilor 4:19 sau 5:29).

„În ziua Domnului eram în Duhul.” Închis în această insulă-pușcărie, Ioan simte cum trec zilele una după alta, o suferință monotonă. Totuși, știe că una din aceste zile ale săptămânii este „ziua Domnului”, și o marchează ca atare (vezi Marcu 2:27-28). La rândul Său, Domnul știe că ucenicul Lui așteaptă ca în ziua Domnului să aibă părtășie cu el. Așa că, în ziua aceasta are loc efectiv „descoperirea”. Apocalipsa a fost dată într-o zi de Sabat, singura zi despre care Isus a spus că este Domn al ei (vezi Marcu 2:27-28). Merită ca, la rândul nostru, să punem deoparte această zi, ca una în care Dumnezeu să ne facă noi descoperiri. Să pricepem Apocalipsa/Descoperirea lui Isus Hristos.

Ioan spune că era în Duhul, adică în viziune (vezi exprimări asemănătoare în 4:2, 17:3, 21:10).

Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: „Eu Sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.

Deodată apostolul aude în spatele lui un glas. E un glas puternic, înseamnă că urmează să spună ceva ce trebuie să fie auzit, ce nu poate să nu fie auzit. De fapt, e puternic ca sunetul unei trâmbițe. Trâmbița a fost întotdeauna simbolul unei vestiri, a unei atenționări (vezi Leviticul 25:29 sau Numeri 10:2; 1 Corinteni 14:8; Matei 6:2).

Glasul nu cântă, ci vorbește. Iar Cel ce vorbește se identifică, este Alfa și Omega, Dumnezeu. Acum explicația este detaliată prin alt cuplu: „Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Vorbim deci despre un Dumnezeu care a fost mai înainte de toate lucrurile, și care va fi și va ști toate lucrurile până la sfârșitul lor. În cartea profetului Isaia Dumnezeu vorbește astfel: „Eu sunt: înainte de Mine n-a fost niciun Dumnezeu și după Mine nu va fi” (43:10); „Eu sunt de la început” (43:13); „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (46:10). Tot aici: „Eu, Domnul, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri” (41:4) sau „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu” (44:6). Într-un verset: „Eu, Eu sunt cel dintâi și tot Eu sunt și Cel din urmă” (48:12).

Apostolului i se dă un îndemn: vei vedea niște lucruri, trebuie să le scrii într-o carte (ca pe o epistolă) și apoi să o trimiți celor șapte biserici. Vezi – scrii – trimiți. Descoperirea trebuie să continue, să-și ajungă destinatarii. Acum înțelegem de ce făcuse Ioan urarea către cele șapte biserici. Pentru că spre ele îi îndreptase Dumnezeu atenția. Deși în primul verset apar la destinatar „robii”, din urare și din porunca aceasta înțelegem că robii lui Dumnezeu sunt membrii bisericilor, frații lui Ioan.

Acum aflăm pe nume cele șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea. Doar două ne sunt cunoscute din Noul Testament. Avem nenumărate fapte ale apostolilor în Efes, inclusiv o epistolă pe care o știm către Efeseni. În Efes au activat Pavel (18:19), Apolo (18:24); Timotei (1 Timotei 1:3); Tihic (2 Timotei 4:12); Onisifor (2 Timotei 1:16-18). Vezi și cuvântarea lui Pavel către prezbiterii din Efes 20:17. Despre toate celelalte nu știm nimic, cu excepția Laodiceei. Care apare presărată în epistola lui Pavel către coloseni. „Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup…” (2:1; 4:13). Probabil că acolo era o biserică în casa lui Nimfa: „Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui” (4:15). Apostolul le scrisese o epistolă care s-a pierdut, pe care nu o avem în canonul Noului Testament: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea” (4:16).

Despre celelalte biserici putem bănui doar că s-a dezvoltat în perioada dintre scrierile lui Pavel și ale celorlalți autori ai Noului Testament și scrierea Apocalipsei. Vom reveni asupra acestor șapte biserici în prezentarea asupra capitolelor 2-3 ale Apocalipsei.

Viziunea Fiului omului

M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice din aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului…

Ioan se întoarce să vadă glasul… E clar că s-a întors ca să vadă al cui e glasul. Iar când se întoarce, în prim-plan vede un lucru, nu o persoană. Vede o serie de 7 sfeșnice de aur. Apoi, în planul secund, dar de fapt în centru, în mijlocul sfeșnicelor, vede pe „cineva”.

Cele șapte sfeșnice de aur vor fi explicate mai târziu, în versetul 20.

Să ne ocupăm de Ființa din centrul imaginii. Primul și singurul reper pe care-l are apostolul pentru asemănare este „Fiul omului”. Nimeni altcineva în Scriptură nu are această titulatură decât Isus Hristos. Practic El Și-a asumat din proprie inițiativă titlul acesta. Nu uităm că cel mai aproape de Isus a fost apostolul Ioan, „ucenicul preaiubit”, cel în grija căruia Isus Și-a lăsat mama, cel care la cină a stat cu capul la pieptul lui Isus, cel care l-a însoțit până la cruce (vezi și sublinierea „senzorială” pe care o face în 1 Ioan 1:1). Ioan este cel care, pe țărmul Mării Tiberiadei L-a identificat primul pe Domnul. Nu ne îndoim deci că Ioan, atunci când vede această persoană, știe imediat cu cine seamănă.

Spune că era „cineva, care semăna cu Fiul omului”. Este vorba de Isus, indiscutabil. Avem dovezi în sensul acesta tocmai din ceea ce spune Persoana respectivă, cum se prezintă și cum se identifică. În versetul 18 spune că a fost mort dar acum este viu în vecii vecilor. În versetul 18 din capitolul 2 se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu.

De ce spune Ioan că „semăna”? Evident, pentru că ultima oară când L-a văzut el pe Isus semăna mai mult cu un om. Acum seamănă mai mult cu o ființă cerească. Este probabil ceva cu mult mai sus decât a văzut vreodată, chiar mai mult decât pe Muntele Schimbării la Față (vezi Matei 17:2, Marcu 9:3, 2 Petru 1:17-18). Imaginea lui Isus este aceea de Mare-Preot (Exodul 28:4, 8). Să urmărim:

Un Mare-Preot

… îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu din aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui.

Urmează descrierea în 10 elemente: haină, brâu, cap, păr, ochi, picioare, glas, mâna dreaptă, gura, fața. Nu există niciun cusur, totul este complet, desăvârșit, superlativ. Descrierea de aici are multe repere din Vechiul Testament.

  • (1) Haina lungă și (2) brâul de aur ne sugerează imaginea marelui-preot din Israelul din vechime (Exodul 28:4,8).
  • (3) Capul și (4) părul albe ca lâna sunt asemenea Persoanei pe care Daniel a văzut-o stând pe un tron (Daniel 7:9).
  • (5) Ochii asemănați cu focul și (6) picioarele asemănate cu arama apar și la persoana pe care Daniel o vede în viziunea de la râul Tigru (Daniel 10:6).
  • (7) Glasul ca vuietul unor ape mari apare și în viziunea lui Ezechiel, în dreptul lui Dumnezeu (Ezechiel 43:2).
  • (8) Mâna dreaptă este simbolul puterii, al aprobării, al binecuvântării (Psalmii 110:1; Matei 25:34; Marcu 16:19).
  • (9) Gura Domnului este aparte, din ea iese o sabie. Este vorba de Cuvântul Domnului, imagine întâlnită în scrierile NT (vezi Evrei 4:12 sau Efeseni 6:17). O vom reîntâlni în scrisoarea către Pergam (Apocalipsa 2:12-16) și în imaginea finală a Biruitorului (Apocalipsa 19:15).
  • Ultimul element (10) fața ca soarele a apărut de asemenea în momentul Schimbării la Față (Matei 17:2) sau la descoperirea lui Isus în fața lui Saul/Pavel (Faptele apostolilor 26:13).

Evident, simbolistica folosită aici a mai apărut în paginile Scripturii. Probabil cea mai cuprinzătoare imagine este cea descrisă în viziunea avută de profetul Daniel (vezi întreg capitolul Daniel 10). Urmăriți elementele asemănătoare: ființă super-omenească, îmbrăcată în haină, având brâu de aur, cu fața strălucitoare, cu ochii ca focul, cu picioarele ca arama, cu glasul puternic. De asemenea sunt similare și alte elemente: reacția profetului, gesturile și cuvintele Ființei, însemnătatea mesajului.

 

APOCALIPSA 1 DANIEL 10

 

Descrierea Ființei Descrierea Ființei
Și, în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui. Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in și încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de crisolit, fața îi strălucea ca fulgerul și ochii îi erau niște flăcări ca de foc; dar brațele și picioarele semănau cu niște aramă lustruită, și glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulțimi.

 

Reacția apostolului: Reacția profetului:
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui și, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leșinat cu fața la pământ.
Gesturile Ființei: Gesturile Ființei:
El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: Și iată că o mână m-a atins și m-a așezat tremurând pe genunchii și mâinile mele.
Încurajarea din partea Ființei: Încurajarea din partea Ființei:
„Nu te teme!” El mi-a zis: „Daniele, nu te teme de nimic!”
Importanța mesajului Importanța mesajului
„Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care Sunt şi cele care au să fie după ele.” „Vin să-ți fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.”

 

(Vom reveni asupra acestor trăsături pe care le vede Ioan sau cu care Se identifică Domnul, atunci când vom analiza fiecare biserică în parte. În mesajul individual către ele, Isus se prezintă folosind intenționat semnalmente sau repere de aici.) E suficient pentru acum să spunem că, în mesajul către biserica din Tiatira, El se prezintă fără echivoc: „Fiul lui Dumnezeu”. Așadar, avem de-a face cu Isus Hristos.

O întâlnire electrizantă

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme!

Reacția lui Ioan este involuntară, normală pentru orice muritor – cade „la picioarele Lui ca mort”. Pe aici au trecut și alți profeți, și alți oameni care au conștientizat că se află în fața divinității (vezi Geneza 32:30; Exodul 20:19; 33:20; Judecătorii 13:22; Isaia 6:5; Ezechiel 1:28-2:2; Luca 5:8; Matei 17:6 și Marcu 9:6; Matei 28:4; Faptele apostolilor 9:4).

Domnul îl atinge cu mâna dreaptă (unde ținea cele șapte stele!) și-l încurajează. „Nu te teme!” – aceasta este dorința Domnului. Aceasta este o marcă a Apocalipsei. Deși lumea de azi privește cu oroare spre viitor, spre apocalipse, încurajarea din partea Domnului rămâne aceeași – nu vă temeți! (vezi același îndemn și în alte ocazii în care oamenii au avut parte de o întâlnire cu o persoană superioară, angelică: Judecătorii 6:22-23; 13:20-22; Matei 28:5; Luca 1:13,30; 2:10)

Noi azi citim relaxați profeția. E un text cuminte, care stă răbdător în paginile cărții, așteptând să fie descoperit. La bază însă textul acesta a fost transmis ca unul răsunător, ca un sunet de trâmbiță, ca un răsunet de cascadă. A venit într-un context în care omul a căzut la pământ, ca mort. Doar „înviat”, doar resuscitat de Dumnezeu a putut pricepe apostolul mai departe toate lucrurile ce i-au fost descoperite. Dacă noi venim ca „vii” înaintea textului, atunci să fim pregătiți să fim zdrobiți, să cădem la picioarele Domnului ca morți. Abia apoi, numai așa vom putea pricepe și noi despre ce e vorba în Apocalipsa.

Ne-o spune Unul care a fost mort. Dar care acum este viu.

Singurul care are nemurirea

Eu Sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților. Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.

Identificarea Domnului Isus cu „Cel dintâi și Cel de pe urmă” seamănă cu v. 11, care seamănă cu v. 8, adică cu Dumnezeu Tatăl. Doar că Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1 Timotei 6:16), pe când aici aveam de-a face cu un „fiu al omului”, iar omul e muritor! Acest Fiu al omului a devenit viu în vecii vecilor, adică nemuritor. Singurul Dumnezeu adevărat și om adevărat este Isus Hristos.

Aici apar trei semnalmente:

  • „Cel viu”. Spui asta când lumea te crede mort (Luca 24:5,23; Faptele apostolilor 25:19).
  • „Am fost mort”. Avem dovada la cruce (2 Corinteni 5:15).
  • „Sunt viu în vecii vecilor”. Este practic declarația categorică că în fața Domnului moartea este învinsă pentru totdeauna (Faptele apostolilor 13:34,37).

Nu e de mirare că Domnul spune imediat: „Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților”. Adică El are putere de a pune acolo, de a scoate de acolo (1 Samuel 2:6). Spune apostolul Pavel ca „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:26), iar Apocalipsa anunță și ea moartea… morții (20:14) și dispariția ei pentru totdeauna (21:4). Cheia este simbolul autorității.

În finalul mesajului apare din nou îndemnul de a scrie, iar lucrurile sunt prezentate încă o dată pe o axă a timpului: „ai văzut” (trecut), „sunt” (prezent), „au să fie” (viitor).

Taina: stele și sfeșnice, îngeri și biserici

Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice din aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte Biserici.

Primul capitol se încheie cu explicarea unei „taine”. Taina echivalează cu un adevăr revelat, pe care nu l-ai putea cunoaște decât prin descoperire (Matei 13:11; Romani 11:25; 1 Corinteni 15:51; Romani 16:25-26; Efeseni 5:32; vezi însă și 1 Corinteni 13:2).

Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici, iar cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici. Interpretarea este chiar a lui Isus. Așadar, dacă revenim asupra viziunii, am putea traduce astfel: Ioan Îl vede pe Isus în mijlocul celor șapte biserici și are în mâna dreaptă pe îngerii acestor biserici. Este o imagine de asemenea din VT: „Îmi voi așeza locașul Meu în mijlocul vostru, și sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, și voi veți fi poporul Meu” (Leviticul 26:11-12).

Despre „îngerii” acestor biserici putem spune că ei sigur nu sunt îngeri în sensul ființelor cerești pline de putere (vezi Matei 28:2-4 sau Faptele apostolilor 5:19 sau 12:7-11). Îngerii despre care vom citi au mai degrabă trăsături omenești: celui din Efes, celui din Pergam și Smirna li se cere să se pocăiască, celui din Smirna i se spune că va suferi, celui din Tiatira i se reproșează că îngăduie ca Izabela (oricine/orice) ar fi ea, să amăgească pe robii lui Dumnezeu. Îngerului din Filadelfia, că va fi păzit de ceasul încercării care va veni peste întreaga lume, iar celui din Laodiceea că este „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”.

Un lucru peste care am trecut intenționat mai repede la început, tocmai ca să revin acum asupra lui, este circuitul acestei „descoperiri”. În primele versete avem următoarea secvență:

Descoperirea este a lui Isus Hristos. Ea I-a fost dată (lui Isus) de către Dumnezeu. Iar scopul și destinația este „ca să arate robilor Săi”… Isus face cunoscută descoperirea trimițând pe „îngerul Său” la Ioan. Care mărturisește mai departe și trimite către cele șapte biserici, unde se va citi, asculta și păzi ceea ce se face cunoscut.

Este evidentă o descendență: Dumnezeu, Isus, îngerul, Ioan, robii/bisericile. Ar fi absurd ca circuitul să o ia din nou în sus, iar Ioan să scrie mesajele Domnului înapoi către îngeri. Epistolele sunt adresate acestor „îngeri” care par a fi conducătorii comunităților respective. Ioan se identificase anterior ca „fratele vostru”, iar în multe dintre descrierile „îngerilor” de aici se poate identifica profilul unor persoane sau grupe de persoane cu responsabilități față de membri, de mulțimea credincioșilor. (Vom mai reveni asupra trăsăturilor lor individuale când vom analiza fiecare biserică în parte.)

Concluzii

Putem încheia primul capitol cu următoarele concluzii:

  1. Există o descoperire a lui Isus pe care Dumnezeu o face cunoscută lumii
  2. Ea privește lucruri care vor veni curând asupra lumii
  3. Cine citește, ascultă și păzește, va fi fericit
  4. Mesajul e trimis bisericii creștine, conducătorilor și membrilor

Nu uităm de descoperirea lui Isus. Nu mai este pruncul din Betleem, învățătorul din Nazaret, străinul din Galileea, nu este un răstignit între tâlhari, ci este Alfa și Omega. Este Cel ce are cheia pentru orice criză a lumii noastre, a vieții noastre. Este Cel care se plimbă în mijlocul bisericilor Lui, le știe pe fiecare în parte. El are în mână pe conducătorii bisericii Sale. El ne spune: Nu te teme!

Când Îl vezi, cazi la picioarele Lui ca mort. Când te ridică, începi să-L vezi așa cum este.

Apocalipsa (o introducere)

„Și împărăția fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii își mușcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor.” (Apocalipsa 16:10-11)

„Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:3-4)

 

12657971_1157628957582099_5129862119183379097_oApocalipsa după Hollywood

Ce vă vine mai uşor în minte atunci când auziți cuvântul „apocalipsa”? Chipul lui Isus Hristos, îngeri de lumină, un mesaj de har şi pace sau, dimpotrivă, imaginea unor fiare, vărsare de sânge, catastrofe de amploare globală? Cel mai probabil a doua variantă, şi asta pentru că am fost foarte mult mai expuşi la interpretarea Apocalipsei conform minților și intereselor de la Hollywood. S-a spus că, dacă Îl scoți pe Isus din Apocalipsa, nu-ți rămân decât Armaghedon, fiare ciudate, urgii nemaivăzute, numărul fatidic 666… scenariul ideal pentru un film de succes. Nu veți găsi o producție de Hollywood care să se axeze pe primele sau pe ultimele capitole ale cărții, spre exemplu. Primele sunt prea bisericoase… ultimele sunt prea poveşti nemuritoare.

Când spunem într-o situație cruntă că „parcă vine apocalipsa” sau despre un fenomen alarmant că este „apocaliptic” asociem imediat starea de lucruri respectivă cu ideea de sfârşit catastrofal al lumii noastre. Prea puțini oameni asociază cartea Apocalipsa cu ideea de revelație, de luminare, de destăinuire sau dezvăluire. Prea puțini trăiesc extazul simțit de Noe atunci când a văzut pentru prima oară curcubeul lui Dumnezeu. Aceea a fost o revelație despre Dumnezeu, despre soarta omului pe pământ, despre legământul făcut între Dumnezeu și om. Și așa este chiar titlul cărții şi primul ei cuvânt – „descoperirea”!

Pornim la drum deci cu o tensiune, o confruntare între ce ştim noi, „ce am apucat” noi şi ceea ce o fi, în realitate, în spatele acestei cărți. De aceea, dacă vrem să studiem mai atent cartea aceasta, e nevoie să ne dăm jos ochelarii noştri de secol 21, să lăsăm scenariile hollywoodiene, să renunțăm chiar la interpretările noastre, personale sau dobândite (poate chiar o reevaluare a interpretărilor pionierilor noștri), şi să intrăm în lumea ei ca şi cum am fi destinatarii ei, fără să uităm că trăim totuși 2 000 de ani mai târziu.

Ce ni se cere, de fapt, este să intrăm în lumea Bibliei. Pentru că Apocalipsa asta este, o carte din Biblie, chiar dacă ultima dintre ele. Cel ce nu cunoaşte Biblia va avea dificultăți în a înțelege mesajul Apocalipsei. Poate că aici e şi marea greşeală a lumii din jurul nostru în ceea ce priveşte Apocalipsa, neștiind Biblia nu ai cadrul, reperele, cheia, contextul în care să o interpretezi. Dacă această carte e scoasă din lumea ei biblică, dacă e izolată de mesajul general al Bibliei, atunci e făcută să strige doar ceea ce omul de azi mai e capabil să recunoască: război, forțe, distrugeri, sânge, curvie, mânie… Prea puțin mai transmite, poate chiar deloc ce vrea să ne transmită Dumnezeu. Dacă este scos Isus din ea, atunci interpretarea care i se dă are nu doar nefericita şansă de a fi „fără Hristos”, ci chiar riscul de a fi „anti Hristos”.

 

Apocalipsa e totuși grea…

Trebuie recunoscut deschis că Apocalipsa este o carte dificilă. Dovadă numeroasele interpretări care i-au fost aduse. S-a spus că dacă aduni 12 interpreți obții 13 interpretări. S-au făcut crime sau sinucideri în numele Apocalipsei – vezi fanaticii din Münster sau gruparea lui David Koresh la Waco. S-au adus acuzații grave unor biserici sau instituții de prestigiu asemănate cu personajele negative ale cărții – Biserica catolică, papa, America, ONU. S-au vestit amenințări sau boicoturi față de adoptarea unor elemente de control şi identificare a produselor sau persoanelor – codul de bare, cipuri, scanări – văzute ca „semne ale fiarei”. Alții, în schimb şi-au găsit în Apocalipsa actul lor de identitate şi declarația de misiune – mişcarea millerită de la 1844 sau Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de mai târziu.

Aşadar, cum ne apropiem de Biblie ar trebui să ne apropiem şi de Apocalipsa. Cu reverență, cu dispoziția de a fi învățat, cu aşteptarea ca Dumnezeu să ne vobească. Punem deoparte rugăciune, timp de lectură, de studiu, de revenire asupra ei.

Apostolul Pavel declara: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17). Toată Scriptura, deci și Apocalipsa, poate fi de învățătură, de mustrare, de îndreptare. După toate acestea vedem că este o carte al cărei mesaj are o aplicabilitate practică. După un film de la Hollywood schimbi canalul. După Biblie te pocăieşti și ieși din canal, trăieşti o altfel de viață. Una în care, matur fiind (acesta este sensul lui „desăvârșit”) ești de acum capabil să faci lucruri bune pentru semenii tăi și pentru Dumnezeu.

 

Cu sau fără parolă?

În Biblie sunt unele lucruri greu de înțeles, care pot fi răstălmăcite. O spune apostolul Petru, un simplu pescar care lua apărarea teologului Pavel, confrate de apostolie. Dacă unul crescuse la capătul plasei de pescuit, celălalt fusese educat de mai-marele teolog al vremii sale. Lui Petru nu-i e rușine să recunoască complexitatea scrierilor lui Pavel: „cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:15-16). Nu spune că nu pot fi înțelese, ci doar că sunt mai greu de înțeles și le spune… Scripturi.

Dacă teoria lui Pavel e grea, cu siguranță că profețiile sunt și mai grele, pentru că au de-a face cu viitorul, prin excelență un mare necunoscut. Iar cel mai bine o profeție este înțeleasă nu înainte, ci după împlinirea ei (vezi discuția din drumul spre Emaus, Luca 24). În altă ocazie zicea Domnul Hristos ucenicilor: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). Şi tot acolo: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). Așadar, pe lângă faptul că unele sunt grele, altele necunoscute, mai sunt și lucruri peste puterea noastră de înțelegere sau, mai bine spus, de asimilare. În plus, există chiar profeții „pecetluite”, şi ascunse până la vremea sfârşitului: „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului” (Daniel 12:9).

Dar, şi aici revenim la entuziasmul citirii Apocalipsei, autorului ei i-a fost spus altceva, cu totul altceva: „Apoi mi-a zis: Să nu pecetluiești cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Ceea ce într-o carte este pecetluit, aici este descoperit. Ceea ce într-una este departe, „la vremea sfârșitului”, aici este „aproape”. Aşadar, toate pânzele sus! „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3)

 

Vreau să o înțeleg!

Ce face un om când vrea să înțeleagă Apocalipsa? Întâi și întâi o citeşte. Nu citește despre ea, nu ascultă predici despre ea. Ci o citește. O dată, de două ori, de mai multe ori. De preferat în mai multe traduceri, în mai multe limbi. Cel mai probabil va înțelege foarte multe lucruri din ea, dar va avea şi foarte multe întrebări.

Abia apoi ar trebui să apeleze la specialiștii care au dedicat timp, resurse, poate o viață întreagă studierii și explicării acestei cărți. Unul dintre ei avertizează că, în momentul în care apelăm la comentarii deja nu mai citim Biblia, ci comentarii. Or ideea ar fi ca orice altceva citim, să ne întoarcem mereu la Biblie.

Ce resurse are la dispoziție cititorul adventist? Cea mai veche e cartea lui Uriah Smith, Daniel şi Apocalipsa. Are multe sute de pagini. La vremea când am dat de ea, acum mai bine de 20 de ani, am citit-o de două ori într-o săptămână.

Mai sunt apoi altele, mai accesibile ca număr de pagini: Apocalipsul (Jean Vuilleumier), Desfăşurând cartea Apocalipsei (Roy Allan Anderson), Gânduri despre cartea Apocalipsei (Ellen White), Apocalipsa lui Ioan (Dumitru Popa) sau Scrisorile Apocalipsei (Traian Aldea).

În anii mai recenți au fost traduse Comentariul biblic adventist (vezi www.adventist.ro), Evanghelia în Apocalipsa (Jack Sequiera), Enigmele Bibliei – cartea profetică Apocalipsa (Jacques Doukhan) sau setul Daniel și Apocalipsa (Doukhan) și Biblia de studiu (Andrews University).

Trei alte mari resurse aşteaptă la rând: Symposium on Daniel and Revelation (mai multe lucrări ale unor teologi adventişti), seria de prezentări audio/text a lui Jon Paulien intitulată Keys to the Code (60 de prezentări; deși autorul are mai multe cărți despre Apocalipsa) şi cartea Revelation of Jesus Christ (Ranko Stefanovic).

Toate aceste lucrări merită să fie citite, studiate şi puse față în față. Să vedem ce spune autorul, să-l verificăm (ca bereenii pe apostoli), să dialogăm cu ei, să-i contrazicem, dacă e cazul. Oricum toți acești autori nu vor spune totul la fel. Nu există corul interpreților Apocalipsei. Ci voci. Şi e bine aşa, ca să fim provocați să gândim singuri. Niciun mare interpret al Apocalipsei nu pretinde că are ultimul cuvânt, că interpretarea sa este definitivă. Dacă-l întâlniți, uitați-l. Acoperiți-l.

Nu sunt recomandate predicile de pe YouTube ale unor predicatori tipul „călărețul singuratic” sau „omul-orchestră”, unul deci care vorbește de unul singur sau cu o mână de adepți, ori unul care se pricepe la toate, de la vegetarianism la apocaliptică, de la creaționism la muzică. Feriți-vă de cei care nu au altă etichetă decât aceea de „independenți”. De ce? Un răspuns simplu: un predicator de pe YouTube nu dă socoteală nimănui. Unul care a scris un articol, o carte sau studii în domeniu, unul care a consacrat timp acestui demers, care s-a supus criticii colegilor, editorilor, cititorilor, bisericii este un om de încredere. Se arată vulnerabil, e gata să învețe și să dezvețe. Alții nu. Istoric vorbind, fanaticii care aplică Apocalipsa într-un fel aparte sunt exact pe profilul acesta – o citire într-un fel (câș), o interpretare aparte, rezultate dezamăgitoare, dacă nu chiar tragice de-a dreptul.

Cum am putea însă să înțelegem singuri Apocalipsa? E un fel de a spune „singuri”, căci atunci când a fost nevoie de iluminare, de inspirație, Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri: „Și am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat și a zis: «Gabriele, tâlcuiește-i vedenia aceasta.» El a venit atunci lângă locul unde eram; și la apropierea lui, m-am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ. El mi-a zis: «Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia privește vremea sfârșitului!»” (Daniel 8:16-17). Nu este nicio ruşine să ne recunoaştem limitele, să cerem ajutorul unora mai mari ca noi. Dumnezeu este gata să ne ajute – iar cel mai ușor o va face prin cei mai dinaintea noastră, cărora le-a dat înțelepciune în măsura pe care ei au putut-o purta (vezi din nou 2 Petru 3:15-16).

Metoda mea de studiu, după ce am citit din resursele amintite mai sus (la unele chiar am lucrat la traducerea lor în limba română), plus un curs de master la care am participat avându-l ca profesor pe Ekkehardt Mueller), a fost aceea de a lua la pas Apocalipsa şi de a-mi explica mie tot textul. Fără cercetări de istorie, făra greacă şi ebraică. (Cum fără?! Le-am recunoscut autorilor de mai sus profesionalismul cu care au abordat misiunea aceasta. Să vezi nuanțe de greacă la Stefanovic sau arome evreiești evidențiate de Doukhan… simți că te îmbogățești. Repet, citiți ce au scris ei – sunt descoperitori). Am încercat deci să explic Apocalipsa în cuvinte simple, doar cu Biblia şi cu o serie de cunoştințe de cultură generală accesibile oricui.

 

Bogată, diversă, surprinzătoare

Am citit-o, am răscitit-o, am ascultat-o. Am revenit asupra ei. Şi am observat singur sau am învățat de la alții, am regăsit sau aprofundat lucruri care așteptau să fie descoperite. Veste bună – Apocalipsa este o carte inteligibilă, încurajatoare, plină de lumină. E atât de bogată, de diversă…

Reiau în scurt lucruri asupra cărora ne vom apleca în detaliu. În Apocalipsa se găsesc personajele dragi nouă: Dumnezeu, Isus Hristos, Duhul Sfânt, îngeri păzitori. Găsim și marii dușmani: Diavolul (sau Satana), îngeri răi, oameni răi, ca indivizi sau organizații. Nu-ți ia prea mult timp să observi repetiții, serii de câte şapte elemente (biserici, peceți, trâmbițe, plăgi). Uneori anumite lucruri sunt amintite în fugă, fără alte repere, dar mai târziu sunt reluate şi explicate (Mielul, Babilonul, moartea a doua). În alte ocazii, am aflat, explicația vine urmând un model: autorul Apocalipsei aude multe lucruri şi apoi le vede (glasul ca trâmbița – Fiul omului, leul din Iuda – Mielul rănit, numărul celor 144 000 – gloata celor mântuiți). Marea temă a cărții este închinarea (fie Domnului și Mielului, fie fiarei și balaurului), iar cadrul sanctuarului, recuzita şi actorii apar de multe ori. Vom întâlni contraste maxime: leu/miel, Babilon/Ierusalim, înviere/moarte, noul pământ/iazul de foc. Unele personaje ne vor părea mitologice: balaur roşu, fiara cu multe capete, făpturi vii cu aripi care vorbesc sau chiar… Moartea călare pe cal. Unele elemente sunt total străine nouă, față de ele nu avem repere clare – ce-or fi acelea: făpturi pline de ochi, un pom pe ambele maluri ale râului, iazul de foc. Vom întâlni numere specifice, cu semnificații bogate: 7, 3, 12, 24, 144 000. Găsim repetate apeluri la pocăință, la o relație strânsă cu Dumnezeu prin Isus Hristos.

Concret, este nevoie de toată Biblia pentru a înțelege Apocalipsa. Altfel nu ştii cine este Balaam, Balac sau Izabela. Te-ai rătăci dacă ai căuta pe harta lumii locații ca Sodoma, Egiptul, Babilonul dacă nu știi că acestea sunt „în înțeles duhovnicesc” (Apocalipsa 11:8). Fără Biblie nu am ști ce este Cântarea lui Moise, cine este Leul din Iuda sau ce se ascundea în chivotul mărturiei lui Dumnezeu. Este de asemenea nevoie de evanghelii şi de epistole ca să înțelegem ce este mântuirea sau cartea vieții, învierea sau o împărăție de preoți.

 

Cu alți ochi pe Apocalipsa

Cei care au studiat evangheliile au observat că în primele trei, Matei, Marcu şi Luca, avem un discurs al Domnului Hristos despre viitorul lumii şi semnele prevestitoare ale apropierii venirii Lui (vezi capitolele Matei 24, Marcu 13, Luca 21). Însă în cea de-a patra evanghelie, a lui Ioan, nu găsim deloc acest discurs şi nici altul asemănător. De ce? Pentru că îl regăsim detaliat, desfăşurat, descoperit în Apocalipsa. O singură dovadă acum, restul la timpul potrivit: seria de elemente din evanghelii care conține persecuții ale creștinilor, foamete, vărsare de sânge, cutremur, întunecare a soarelui şi a lunii, căderea stelelor din cer, trecerea cerului şi a pământului, bocirea neamurilor, venirea Fiului omului apare explicit în Apocalipsa 6. Așadar Apocalipsa nu este un decupaj diferit de evanghelie, ci este o continuare a Evangheliei, este bucată din ea, este descoperirea aceluiași Isus. În loc de un capitol de evanghelie avem o carte întreagă!

Un cuvânt şi din partea unei persoane care a apreciat Biblia şi duhul prorociei, Ellen White:

„Este nevoie de un studiu mai îndeaproape al Cuvântului lui Dumnezeu; în special Daniel şi Apocalipsa ar trebui să aibă parte de atenția noastră aşa cum n-au mai avut-o vreodată în istoria lucrării noastre. S-ar putea ca referitor la anumite lucruri să avem mai puține de spus, cu privire la puterea romană şi la papalitate; dar ar trebui să atragem atenția la ceea ce profeții şi apostolii au scris sub inspirația Duhului sfânt al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a făcut lucrurile în aşa fel încât, şi în modul în care a dat profeția şi în evenimentele descrise, agentul omenesc trebuie să nu iasă în față, ci să fie ascuns în Hristos, iar Domnul Dumnezeul cerurilor şi legea Sa să aibă parte de înălțare… Atunci când noi, ca popor, vom înțelege ce semnificație are cartea aceasta pentru noi, vom vedea în mijlocul nostru o mare redeşteptare. Noi nu înțelegem pe deplin lecțiile pe care ni le predă, în ciuda îndemnului dat de a o căuta şi de a o studia… Un lucru va fi cu siguranță înțeles din studiul Apocalipsei – că legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este una strânsă şi hotărâtă.” (Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, p. 112-114)

 

Să se ridice cortina!

Va fi o călătorie uimitoare. Pentru că aşa este o revelație, o descoperire. Îți ia ochii. Ți-i pune la loc. Vezi altfel.

Aşa spune este profeția: „Și avem cuvântul prorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre” (2 Petru 1:19).

Ținta finală aceasta este – ca în inimile noaste să răsară Luceafărul Isus Hristos (vezi-L explicit în Apocalipsa 22:16).