Lasă morții să-și îngroape morții…

Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu.” „Vino după Mine” i-a răspuns Isus „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.” (Matei 8:21-22)

Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne” I-a răspuns el „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:59-60)

 

În puține alte ocazii mai pare Isus atât de dur și de neînduplecat. La prima vedere pare că te ia de la înmormântarea părinților – o sarcină sfântă – ca să pleci să faci misiune cu El pe coclauri. Oricine citește dialogul acesta va spune că ucenicul este omul cu scaun la cap, personaj din lumea noastră și cu picioarele pe pământ, în timp ce Domnul e prea radical, parcă de pe altă lume.

Vino după Mine! Necondiționat.

Nu o dată Isus a făcut apelul acesta „Vino după Mine!” I-au răspuns frații Petru și Andrei, dar și fiii lui Zebedei, Iacov și Ioan. I-au răspuns Filip sau Levi-Matei. Și I-au răspuns necondiționat, căci Biblia spune în dreptul lor că „au lăsat totul” (Luca 5:11; 5:28).

Aici avem însă o ocazie în care ucenicul acesta, anonim, pune o condiție. Este o condiție de bun simț – are un necaz în familie. Nu poate veni acum pentru că îl cheamă alte urgențe. Să treacă perioada aceasta și apoi vine cu toată inima.

Așa pare… Dar răspunsul Domnului e prea categoric.

Trebuie să ne punem niște întrebări.

Nu-L putea ajuta Isus?

Nu știm exact situația familiei respective, dar putem face câteva presupuneri. Și, cunoscându-L pe Domnul, și faptul că omul acesta era dintre ucenici, nu avem cum să nu sugerăm câteva soluții:

  • Dacă bătrânul murise, oare nu era mai bine să plece toți spre acolo, cum au făcut în cazul lui Lazăr, și eventual să-l și învieze? (Ioan 11:3,15)
  • Dacă bătrânul era bolnav, fără prea multe speranțe de vindecare, oare nu era mai bine să-L cheme pe Isus și să-l vindece, așa cum a făcut-o cu soacra lui Petru? (Marcu 1:29-31)
  • Am putea repeta oarecum întrebarea gloatei de la înmormântarea lui Lazăr: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” (Ioan 11:37)

Logica ar fi, oricum, aceea de a merge cu Isus oriunde, chiar și la spital, chiar și la morgă, chiar și la cimitir, decât a te duce tu singur, fără El, în locurile acestea. Ești alături de Cel ce este viața și tu te gândești să mai peticești un pic moartea?

Să moară ăl bătrân…

Ceea ce cere ucenicul pare a fi deci altceva.

Doamne, aș veni după Tine, dar mai am ceva ce mă ține acasă. Am un tată bătrân. După ce moare, primesc și eu… moștenirea (nu e ca fiul risipitor, care și-o cere înainte). Și, apropo, o aduc pe toată la biserică. Ce zici, nu merge?…

Nu știu dacă a fost așa. Poate a fost și altfel.

Doamne, acum nu pot veni cu totul. Că tata nu prea e de acord. Strâmbă din nas când îi spun că eu de azi nu mai mănânc carne. Sau: nu prea-i convine că dau la teologie. Cică altceva mai bun n-am găsit să fac și eu, ceva să-mi aducă bani, succes. Sau: nici să n-audă că vreau să plec în misiune nu știu pe unde. Cică poate moare și eu sunt pe meleaguri străine.

Priorități. Acum!

Evident, toată discuția aceasta are ca subiect ideea priorităților. Nu ce fac mai întâi, ci ce fac acum!

Ucenicul vreo o „dezlegare”, sau o nelegare încă. Să termin școala, și apoi mă botez; să dau admiterea și apoi mă fac băiat de biserică; să mă căsătoresc și apoi încep să mă implic și eu mai mult. Ideea ar fi „să mă eliberez un pic”, că acum am alte urgențe.

Ucenicul pare a spune că are o problemă pe care o va rezolva pe cont propriu, și apoi vine. Are totuși bunul simț de a-și cere învoire…

Dar și Isus are alte priorități. Îți spune „Vino!” Fii sigur că El poate și fără tine, dar e spre binele tău și al semenilor să mergi după El. E ocazia ta să faci o alegere.

Păi și cu morții cum rămâne?

Isus dă un răspuns criptic: „lasă morții să-și îngroape morții”. Aș analiza de la coadă la cap.

Dacă un om a murit, atunci trebuie să fie îngropat. Era o mare necinste să lași pe câmpul de luptă sau în șanț trupul unui om – vezi cazuri ca Saul (1 Samuel 31:10) sau Izabela (2 Împărați 9:10). Dacă trebuie să fie îngropat, adică pus în locuința morților, între ceilalți morți, atunci numai niște oameni vii s-ar putea îngriji de asta.

Numai că Isus îi numește pe aceștia tot… morți. E cât se poate de clar că Isus nu înțelege același lucru prin cele două cuvinte „morți”. Sau face în mod voit o echivalare între cei morți fizic și cei morți din alt punct de vedere, cel mai probabil spiritual. (Apropo, majoritatea traducerilor spun „lasă morții să-și îngroape morții”, în timp ce în versiunea New Living Translation o încearcă altfel: „Follow me now. Let the spiritually dead bury their own dead.” În original e același cuvânt, „morți”, dar e clar că aici e o dublă semnificație.)

Când bântuia ciuma sau holera, nu oricine se ocupa de îngroparea celor morți. Dacă nu erai atent, mai devreme sau mai târziu mureai și tu. Până azi, în cazuri de holeră, tifos, Ebola, cei care gestionează trupurile decedaților sunt îndemnați să aibă mare atenție.

Așadar, Isus vede parcă două lumi. Una de la El înainte, care e viață, e plină de oameni vii, și alta de la El înapoi, care e moarte, e locuința morților.

Nazireii

Merită spus totuși că ideea prezentată de Isus nu este chiar atât de radicală. Cel puțin pentru evrei nu ar fi trebuit să fie, dacă citeau atent Vechiul Testament. Erau două categorii de oameni care nu se apropiau de morți. Sigur, la bază, ideea atingerii de un mort aducea necurăția rituală. Iar un nazireu și un mare-preot nu aveau să participe la înmormântări.

„În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a sorei sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui. În tot timpul nazireatului, să fie închinat Domnului. Dacă moare cineva de moarte năpraznică lângă el…” (Numeri 6:6-9). Evident, în cazul nostru nu vorbim de o moarte năpraznică, ci de ceva așteptat.

„Preotul care este mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere, şi care a fost închinat în slujba Domnului şi îmbrăcat în veşminte sfinţite, să nu-şi descopere capul, şi să nu-şi sfâşie veşmintele. Să nu se ducă la nici un mort; să nu se facă necurat, şi să nu se atingă nici chiar de tatăl său sau de mama sa” (Leviticul 21:10-11). Niciunul dintre ucenicii lui Isus nu a fost preot, cu atât mai puțin mare-preot.

Isus nu face apel la aceste două cazuri, cel mai probabil nici nu se aplicau în mod direct, ucenicul nefiind nici preot și nici nazireu. Putem identifica aici faptul că ucenicii lui Isus fac parte dintr-o categorie specială. Dar, mai clar, vedem două direcții. Una în care ucenicii merg după El, pe drumul deschis de El. Alta în care se merge înapoi, spre lumea celor morți.

Morți din punct de vedere spiritual

Atunci când Isus a venit la casa lui Iair, fruntașul sinagogii din Capernaum, El a fost vizibil deranjat de halul în care boceau cei prezenți („pentru ce faceți atâta zarvă?”; Marcu 5:35-42). Imaginea era de un tragism înfiorător, iar în fața acestei situații era greu să mai ții speranța aprinsă. Isus le-a spus „copila n-a murit, ci doarme”. Hai, nu mai spune… au zis rânjind bocitorii. „Ei își băteau jos de El.”

Fapt e că fetița a fost înviată, iar ei „au rămas încremeniți”. În fața acestei situații, cine știa ce e mort și ce e viu, cine e mort și cine e viu? Oamenii erau siguri că ei știu realitatea, cum știa și Marta în dreptul fratelui ei. Dar Isus știe mai bine cine e mort de-adevăratelea și cine nu, cine poate fi readus la viață. Știe că viii care bocesc cu toată puterea sunt… morți. De aceea îi și plânge, atunci când se duce la Lazăr (Ioan 11:35)

Exemple de morți vii

În pilda fiului risipitor găsim exemplul unui om care era un astfel de mort viu. Când a plecat de acasă i-a zis lui taică-su cam așa: „bătrâne, ești cu un picior în groapă. N-am timp să te mai aștept. Fă bine și scrie-ți testamentul acum, că am treabă… O viață am, nu o risipesc prin bătătura dumitale.”

Cine era viu și cine era mort?

Tipul pleacă în lume, își vede de viață, fără să conștientizeze că se duce fix spre groapă. Domnul Se miluiește de el și îl lasă să ajungă doar până la cocina de porci. Acolo se trezește la realitate și își vine în fire. Pleacă înapoi acasă și se pocăiește.

Tatăl (care, apropo, nu prea murise între timp), îl primește cu toată inima.

Fratele lui, nu prea. Ofticat că individul și-a trăit viața, în timp ce el trăia ca la pușcărie (mai bine mort!), de data aceasta fiul cel mare se opune tatălui lor. Iar tatăl dă un răspuns magistral: „Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15:32).

Fusese el mort cu adevărat, mort fizic? Nu. Categoric nu. Dar mort spiritual fusese și, dacă nu se îngrijea Domnul de el, ar fi ajuns cu siguranță un mort de-adevăratelea.

Și apostolul Pavel vorbește despre o stare de felul acesta. „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia…” (Efeseni 2:1). Se pare că lumea trăiește din plin viața, dar de fapt este o stare de moarte.

O a treia imagine o găsim în Apocalipsa, unde în dreptul unei biserici Isus pune diagnosticul următor: „îți merge numele că trăiești, dar ești mort” (Apocalipsa 3:1). S-ar putea ca serviciile divine să meargă mai departe, că vii la biserică sabat de sabat, să faci tot ce trebuie așa cum trebuie – în ochii lumii – dar pentru Dumnezeu să fii mort.

Două căi

Când femeile s-au dus la mormânt pentru a finaliza toate lucrurile care trebuiau făcute pentru o înmormântare normală, s-au trezit cu piatra dată la o parte, fără trupul lui Isus și cu doi îngeri care le-au transmis un mesaj puternic: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5)

Sunt două lumi diferite. Cu totul diferite, ca viața de moarte.

Dacă vrei să-L găsești pe Isus, nu te duce între cei morți. N-ai nicio șansă. Isus este de găsit mergând pe urmele Lui. Cea mai bună urmă pe care ne-a lăsat-o este Biblia, Sfânta Scriptură.

Înțelegem deci că Isus îi spune ucenicului: Fiule, vino după Mine. Te chem să vestești împărăția lui Dumnezeu. Să o faci cu bucurie, să fii pescar de oameni, să aduci viață în viața oamenilor, să le luminezi calea. Dacă te întorci la ai tăi, te întorci în lumea morților, a neputinței omenești, a puterii păcatului. Lasă morții spirituali să se îngrijească de tot ceea ce e mort. E treaba lor. Tu ai o altă misiune. Te chem să fii predicator de veste bună, nu țârcovnic de înmormântări.

Chemarea este clară: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:60)

Ucenicul acesta este simbolul celui ce nu e încă gata. Dar care crede că vine o zi când va fi gata… Noi suntem ca ucenicul acesta. Avem două opțiuni, viața și moartea. Desigur, e posibil să ni se pară fix pe dos: să credem că în lume e viață, iar la biserică este moarte… Adevărul este că moartea este să te întorci în lume, să te ocupi de starea jalnică a lumii, de decăderea bisericii, să tot vestești Apocalipse… Iar viața e cu Isus, să vestești cu bucurie împărăția Lui.

Partea frumoasă este că Biblia nu ne spune ce a făcut acest ucenic. Noi trăim cu impresia că a plecat la taică-su acasă… Dar nu știm. Poate că a mers după Isus, până la capăt. Ne rămâne posibilitatea de a scrie finalul poveștii…

La Hollywood totul se termină cu bine. În Biblie totul se termină cu tine!

Reclame

Ce părere ai? / What do you think?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.