Apocalipsa (1)

 

Introducerea

Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos, și a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

12657971_1157628957582099_5129862119183379097_oPrimele trei versete ale cărții sunt introductive. Deducem lucrul acesta din faptul că abia versetul 4 este începutul efectiv al unei scrisori, în forma cunoscută a unei epistole tipic nou-testamentare, cu autor, destinatar, urare etc. Așadar, primele trei versete pot fi văzute ca o introducere, ca o prefață care ne spune cum a ajuns cartea în forma aceasta.

Cheia 1 – descoperirea

Cartea este o descoperire. Așa începe, acesta îi este titlul, acesta îi este primul cuvânt – „descoperirea”. Iată un element central, o axă, o primă cheie. Cartea nu este deci o acoperire, o mușamalizare, o îngropare, o camuflare, o ascundere in spatele unor simboluri. Ci este o ieșire la scenă deschisă, o venire în lumina reflectoarelor. Ca un interviu în lumina reflectoarelor, ca unul oferit în exclusivitate. Ca un vernisaj, o dezvelire de statuie, o lansare de automobil la salonul auto, o prezentare de modă. Vii să vezi ceva, să pleci cu ceva concret, să fii câștigat. Vezi!

Sunt numeroase elemente în primele trei versete care susțin ideea aceasta: „descoperire”, „ca să arate”, „le-a făcut cunoscut”, „a mărturisit”, „a spus tot”, „tot ce a văzut”. În plus, ceea ce noi avem în limba română tradus prin „le-a făcut cunoscut” nu este un simplu el „a spus” iar ei „au cunoscut”. Originalul (și anumite versiuni) spun că e mai degrabă ceva sinonim cu „semnalizare”, „simbolistică” – a prezentat prin simboluri. Este deci o cunoaștere prin intermediul unor simboluri. Simbolul are două caracteristici. Ascunde la prima vedere dar, dacă știi cheia, vezi mult mai mult decât ceea ce pare la prima vedere.

La finalul cărții autorul își avertizează cititorii ca nimeni să nu scoată, nimeni să nu adauge nimic la ea. Nu scoți ceva ce nu-ți place, ce nu înțelegi. Nu adaugi ceva ce-ți place, ce crezi că ar spune cartea. Îndemnul îngerului de la sfârșit este ca Ioan să lase cartea nepecetluită. Ea trebuie să rămână așa cum a fost dată, deschisă! Este o descoperire. Să nu fie acoperită… Să nu spunem că ceva e acoperit în ea, și să nu mai citim… Să nu spunem că ceva e cum vrem noi, și să tot adăugăm la ea. E deopotrivă o provocare pentru cel care citește, pentru cel care explică.

Descoperirea e confirmată printr-o lovitură de grație, în versetul 3. Avem aici o fericire pentru cititor, pentru cel ce participă la descoperire. Cadrul este cel de adunare de biserică: unul citește, alții ascultă, fiecare hotărăște ce face mai departe. Fericirea are o condiție, aceea a păzirii lucrurilor scrise, a ceea ce faci după ce pleci de la adunare. Și atunci devine o carte foarte practică. Înțelegem deci că ceea ce ni se prezintă nu e un film, nu sunt păreri, ci e o conștientizare a unei situații care ne cere o poziție, aceea de a păzi îndemnurile sau sfaturile sau poruncile primite prin această carte.

Cheia 2 – profeția

În finalul versetului avem alte două chei. Cartea este numită „prorocie” (vezi și 22:18-19; vezi și recunoașterea lui Ioan ca „proroc” în 22:9). Deci trebuie să o luăm ca atare – ca pe o profeție, iar instrumentarul nostru trebuie sa includă:

  • cuvântul Domnului (nicio profeție nu a venit prin voia omului), sau mesajul
  • instrumentul omenesc (Ioan),
  • destinatarul (cele 7 biserici dar și orice norod);
  • în plus, din tot ceea ce știm despre profeții, ar trebui să ne așteptăm la elemente implicate aici precum:
    • poporul lui Dumnezeu,
    • conducătorii acestuia,
    • împărați străini,
    • păcate înfierate,
    • apeluri la pocăință,
    • avertizări despre vremuri de criză,
    • soluții pentru crize,
    • simboluri, perioade, repetări;
    • lucruri șocante, hiperbolizări.

Cheia 3 – gata de start

A treia cheie este faptul ca „vremea este aproape”. Nu vorbim de vremuri pe care nu le va prinde nimeni, ci de ceva cât se poate de real, de contemporan.

Aici simțim o tensiune. A spune că „vremea este aproape” înseamnă a merge pe urmele Domnului Hristos, care ne-a spus că El vine curând (Apocalipsa 22:7,12,20). Aceasta este fericita nădejde a tuturor creștinilor (Tit 2:13). În același timp, și tot din cuvintele Lui, știm că vor veni unii, în Numele Lui, care vor zice că „vremea se apropie” (Luca 21:8). Deși este practic același mesaj, aceștia sunt niște înșelători (iar îndemnul este clar: „să nu mergeți după ei”).

Concluzii la introducere

Așadar pornim la drum conștienți că în fața noastră sunt serii de evenimente, repere pe care să le luăm în seamă pentru ceea ce urmează să vină peste noi. Acestea sunt „lucrurile care au să se întâmple curând” (v. 2).

Ca o recapitulare a acestei introduceri, avem trei elemente clare, trei chei:

  1. Este o descoperire a lui Isus Hristos
  2. Este o carte profetică
  3. Urmează un calendar de evenimente ce se vor derula curând (din punctul de vedere al autorului și al destinatarilor inițiali).

Urarea

Ioan, către cele șapte Biserici, care sunt în Asia: Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, și din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.  

După primele versete introductive, urmează o urare: Ioan, către șapte biserici. El transmite o urare din partea lui Dumnezeu. Apoi are loc o doxologie, lauda omului față de Dumnezeu.

„Cele șapte biserici care sunt în Asia” este doar o expresie. La prima citire nu știm care sunt acestea, dar observăm ceva aparte la cifra șapte. În Asia (Mică) erau mai mult de șapte biserici. Abia mai târziu aflăm pe nume care sunt acestea (vezi v. 11).

(Merită să facem aici o paranteză. Foarte multe lucruri din Apocalipsa sunt întâi amintite și abia mai apoi explicate. Spre exemplu în capitolul 2 aflăm despre a doua moarte, la Smirna, dar doar în capitolul 20 ni se spune ce este, în capitolul 5 aflăm despre un Miel, dar abia mai târziu e identificat clar cu Isus; în capitolul 6 aflăm de un altar, și abia în capitolul 8 aflăm mai multe despre altar; la fel este cu identitatea Diavolului, mireasa Mielului, identitatea Babilonului și altele. De aceea nu e cazul să ne grăbim să cerem/sugerăm o interpretare, ci anumite lucruri să fie lăsate neexplicate, să citim cât mai mult și să revenim mereu pentru interpretare în lumina lucrurilor aflate.)

Expresia „har și pace” este clasică pentru creștinism. Dacă grecii se salutau cu „charis” și evreii cu „shalom”, creștinii sunt cei care combină cele două saluturi. Întâlnim expresia la Ioan (2 Ioan 2), la Petru (1 Petru 1:2), la Pavel, Silvan și Timotei (1 Tesaloniceni 1:1), la Pavel și toți frații care erau împreună cu el (Galateni 1:3).

Întotdeauna apostolii dau și sursa acestui izvor de har și de pace: Dumnezeu. S-a spus că atunci când știi că ai parte de harul lui Dumnezeu, ceea ce urmează este pacea. Întotdeauna în ordinea aceasta: întâi devii conștient de harul ce ți s-a făcut, apoi ai pace.

Urarea continuă deci cu sursa harului și a păcii. Și niciun cititor (ferice de el) nu va rata o prezentare a Trinității. Se vede cu ochiul liber, sunt trei mari entități care ne transmit acest salut de har și de pace: Tatăl, Duhul și Fiul.

„Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”. Avem aici imaginea unui Dumnezeu veșnic, mai presus de timp. Este ceva ce ne aduce aminte de Numele lui Dumnezeu din Exodul 3:14-15, „Eu sunt Cel ce sunt”. Pe același model „citești acum, pricepi mai târziu”, o identificare mai clară se găsește in versetul 8. Este vorba de Dumnezeu Tatăl (imaginea de Tată apare explicit și în versetul 6).

Salutul este și din partea celor șapte duhuri ale lui Dumnezeu. Nu am mai întâlnit acest număr decât, cum spun unii interpreți, în cele șapte feluri de duhuri din Isaia, coborârea Duhului peste Mesia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isaia 11:1). Ne vom întâlni cu acest element al unui rod ieșit din Isai/David, o combinație de sămânță și rădăcină (vezi 5:5 și 22:16).

Aceste șapte duhuri stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Cu siguranță reprezintă o persoană, pentru că transmit un salut. Nu salutăm un lucru, nu primim saluturi de la o energie sau un fenomen. Vom întâlni Duhul în scurtă vreme, repetat, în scrisorile către cele șapte biserici unde fiecare solie se încheie cu îndemnul „cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul”. Iar în finalul cărții Duhul ne îndeamnă „Vino!” (22:17). Isus este deținătorul acestor șapte duhuri, după cum apare explicit în felul în care Se prezintă bisericii din Sardes.

Cel de-al treilea Personaj divin care ne salută este Isus Hristos. El este descris în primă fază prin trei imagini: (1) martor credincios, (2) întâi-născut din morți și (3) Domn al împăraților pământului. Aceasta este imaginea oficială – în fața universului spectator, asta a fost Isus Hristos. A fost martor pentru Dumnezeu pe pământ, a venit în trup muritor, a înviat și făcut apoi a fost făcut Domn peste toate.

În schimb, într-o a doua fază, într-o a doua prezentare, ni se arată imaginea intimă față de noi pământenii. Este una mai aprofundată, dar la fel de impresionantă. Domnul Hristos este reprezentat prin ceea ce a făcut El pentru noi: (1) ne iubește, (2) ne-a spălat de păcatele noastre (cum? „prin sângele Lui”, deci înțelegem jertfa de la cruce), (3) a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu. Pe o axă a timpului înțelegem că au fost lucruri la trecut (ne-a spălat), sunt lucruri la prezent (ne iubește) și sunt lucruri la un viitor prezent (a făcut din noi o împărăție și preoți).

Pasajul continuă cu doxologia: „ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin”. Este un ecou al cuvintelor spuse chiar de Isus la finalul Evangheliei după Matei. „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. […] iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28:18-20)

Venirea lui Isus

Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

„Iată că El vine pe nori.” Este imaginea cu care se încheie istoria acestui pământ.

Probabil ați observat deja că deseori revenim în alte pagini ale Bibliei, tocmai pentru că imaginile din Apocalipsa nu apar într-un vid, din neant, ci se bazează covârșitor pe fundalul Noului și Vechiului Testament. Fără o cunoaștere a Bibliei nu ai cheile cu care să descui Apocalipsa. Spre exemplu aici, imaginea lui Isus care vine pe norii cerului apare în repetate rânduri în Biblie. Isus a fost primul care a spus-o: „Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:27). La momentul înălțării lui Isus la cer, îngerii martori ai evenimentului au spus același lucru apostolilor: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor. Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb, și au zis: «Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.»” (Faptele apostolilor 1:9-11) Apostolul Pavel vorbește și el despre o întâlnire cu Domnul în văzduh, în nori: „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17).

„Orice ochi Îl va vedea.” În ziua aceea va fi „descoperirea” totală! Astăzi noi trăim „apocalipse” parțiale. Unii Îl văd mai mult, Îl cunosc mai mult, alții mai puțin. Unii sunt mai aproape, alții mai departe. În ziua aceea orice ochi Îl va vedea. Isus vorbea despre o descoperire pe întreg orizontul: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31) sau „Căci, cum iese fulgerul și luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, așa va fi și Fiul omului în ziua Sa” (Luca 17:24).

„Și cei ce L-au străpuns.” În evanghelii regăsim imaginea aceasta când Isus le spune celor ce-l dădeau să fie răstignit: „veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 13:26 sau Matei 26:64). La momentul răstignirii, oamenii au privit un om schingiuit pe o cruce. Deja Ioan scria încă de pe atunci amintind de un alt verset al Scripturii: „Vor vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:37, citat din Zaharia 12:10).

„Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui!” Și imaginea aceasta a mai fost în evanghelii. „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24:30). Pentru unii este „ferice” să citească, să asculte, să păzească ce scrie în carte, în vederea lucrurilor care au să se întâmple în curând”, dar pentru alții va fi o singură „descoperire”, la sfârșitul timpului. Din păcate atunci va fi prea târziu, pentru că, în timp ce unii sunt ferice, sunt iubiți, sunt spălați de păcate și arătați ca preoți și împărăție, alții doar „se vor boci din pricina Lui”, realizând cu amar că sunt în tabăra opusă lui Dumnezeu.

Am avut un „amin” dupa doxologie. Acum avem o dublare, un „da, amin”. S-a spus că sunt de fapt cuvintele grecesc și ebraic pentru afirmație. Grecul spunea „da”, evreul spunea „amin” (vezi 1 Corinteni 1:20).

„Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.

După confirmarea prin „da” și „amin”, urmează o semnătură a Celui care confirmă toate aceste lucruri. Dumnezeu Se prezintă ca fiind „alfa și omega”. Acestea sunt prima și ultima literă a alfabetului grecesc. În zilele noastre am spune A și Z. El este începutul și sfârșitul.

Încă o dată Domnul Dumnezeu Se prezintă print tripleta „este, era, vine”. Iar finalul este punctul culminant – Cel Atotputernic.

Cine, ce, când, unde, cum?

Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos. În ziua Domnului eram în Duhul.

Întrebările de tipul „cine, ce, când, unde, cum” sunt reperele pentru orice informație adecvată. Următorul pasaj conține efectiv „descoperirea” lui Isus Hristos, unde Ioan descrie vedenia Fiului omului pe care a avut-o. Totuși apostolul începe cu o serie de indicii pentru a ne ajuta să situăm foarte clar acțiunea.

„Eu, Ioan, fratele vostru”. Apostolul scrie unor frați, bisericii, nouă. Și împărtășește cu ceilalți creștini trei lucruri. Primul este „necazul”, un termen folosit cu privire la crize, persecuții, strâmtorări (vezi Matei 24:21). Este ceva ce vine din afara bisericii asupra ei, din partea dușmanului, a lumii. Al doilea lucru împărtășit este „împărăția”, care este ceva ce vine bisericii de la Domnul (de asemenea regăsită de multe ori, vezi Matei 25:34). Al treilea lucru este „răbdarea” pentru suportarea acestei tensiuni, o permanentă luptă între „necaz” și „împărăție”, între suferințele care trebuie acceptate aici și fericirea împlinirii în împărăția lui Dumnezeu.

Observăm că toate trei sunt proiectate la timpul prezent. Nu vorbim de un necaz acum și de o eliberare „la sfântu’ așteaptă”. Ioan, alături de frații lui, acum are parte de necaz, acum are parte de împărăție, acum trăiește tensiunea aceasta în răbdare.

„Ostrovul care se cheamă Patmos”. Ioan este pe insula Patmos, o pușcărie a vremii. Ce a făcut de este închis? Acuzațiile care i se aduc sunt doar două, pe care le vom regăsi în mod repetat în carte: „cuvântul lui Dumnezeu” și „mărturia lui Isus Hristos” (v-a scăpat deja cuplul acesta în versetul 2? Intenționat nu l-am comentat acolo.)

Evident că nu este vorba de nicio crimă, de niciun păcat. Ioan nu este un infractor de drept comun, ci este o victimă a persecuției religioase. El este întemnițat din pricina religiei sale, una care se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu și pe ceea ce este Isus Hristos. Spre exemplu, în fața unor împărați romani care se credeau a fi „dumnezei pe pământ”, a veni și a spune că Isus Hristos este „Domnul împăraților pământului” echivala cu nesupunere și trădare. Merită închis! De ce nu retractează pentru a fi eliberat? Pentru că, pe de altă parte, a asculta mai mult de oameni decât de Dumnezeu (de Cuvântul lui Dumnezeu) ar fi fost pentru apostol o trădare (vezi situația din Faptele apostolilor 4:19 sau 5:29).

„În ziua Domnului eram în Duhul.” Închis în această insulă-pușcărie, Ioan simte cum trec zilele una după alta, o suferință monotonă. Totuși, știe că una din aceste zile ale săptămânii este „ziua Domnului”, și o marchează ca atare (vezi Marcu 2:27-28). La rândul Său, Domnul știe că ucenicul Lui așteaptă ca în ziua Domnului să aibă părtășie cu el. Așa că, în ziua aceasta are loc efectiv „descoperirea”. Apocalipsa a fost dată într-o zi de Sabat, singura zi despre care Isus a spus că este Domn al ei (vezi Marcu 2:27-28). Merită ca, la rândul nostru, să punem deoparte această zi, ca una în care Dumnezeu să ne facă noi descoperiri. Să pricepem Apocalipsa/Descoperirea lui Isus Hristos.

Ioan spune că era în Duhul, adică în viziune (vezi exprimări asemănătoare în 4:2, 17:3, 21:10).

Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: „Eu Sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.

Deodată apostolul aude în spatele lui un glas. E un glas puternic, înseamnă că urmează să spună ceva ce trebuie să fie auzit, ce nu poate să nu fie auzit. De fapt, e puternic ca sunetul unei trâmbițe. Trâmbița a fost întotdeauna simbolul unei vestiri, a unei atenționări (vezi Leviticul 25:29 sau Numeri 10:2; 1 Corinteni 14:8; Matei 6:2).

Glasul nu cântă, ci vorbește. Iar Cel ce vorbește se identifică, este Alfa și Omega, Dumnezeu. Acum explicația este detaliată prin alt cuplu: „Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Vorbim deci despre un Dumnezeu care a fost mai înainte de toate lucrurile, și care va fi și va ști toate lucrurile până la sfârșitul lor. În cartea profetului Isaia Dumnezeu vorbește astfel: „Eu sunt: înainte de Mine n-a fost niciun Dumnezeu și după Mine nu va fi” (43:10); „Eu sunt de la început” (43:13); „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (46:10). Tot aici: „Eu, Domnul, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri” (41:4) sau „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă și, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu” (44:6). Într-un verset: „Eu, Eu sunt cel dintâi și tot Eu sunt și Cel din urmă” (48:12).

Apostolului i se dă un îndemn: vei vedea niște lucruri, trebuie să le scrii într-o carte (ca pe o epistolă) și apoi să o trimiți celor șapte biserici. Vezi – scrii – trimiți. Descoperirea trebuie să continue, să-și ajungă destinatarii. Acum înțelegem de ce făcuse Ioan urarea către cele șapte biserici. Pentru că spre ele îi îndreptase Dumnezeu atenția. Deși în primul verset apar la destinatar „robii”, din urare și din porunca aceasta înțelegem că robii lui Dumnezeu sunt membrii bisericilor, frații lui Ioan.

Acum aflăm pe nume cele șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea. Doar două ne sunt cunoscute din Noul Testament. Avem nenumărate fapte ale apostolilor în Efes, inclusiv o epistolă pe care o știm către Efeseni. În Efes au activat Pavel (18:19), Apolo (18:24); Timotei (1 Timotei 1:3); Tihic (2 Timotei 4:12); Onisifor (2 Timotei 1:16-18). Vezi și cuvântarea lui Pavel către prezbiterii din Efes 20:17. Despre toate celelalte nu știm nimic, cu excepția Laodiceei. Care apare presărată în epistola lui Pavel către coloseni. „Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup…” (2:1; 4:13). Probabil că acolo era o biserică în casa lui Nimfa: „Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui” (4:15). Apostolul le scrisese o epistolă care s-a pierdut, pe care nu o avem în canonul Noului Testament: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea” (4:16).

Despre celelalte biserici putem bănui doar că s-a dezvoltat în perioada dintre scrierile lui Pavel și ale celorlalți autori ai Noului Testament și scrierea Apocalipsei. Vom reveni asupra acestor șapte biserici în prezentarea asupra capitolelor 2-3 ale Apocalipsei.

Viziunea Fiului omului

M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice din aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului…

Ioan se întoarce să vadă glasul… E clar că s-a întors ca să vadă al cui e glasul. Iar când se întoarce, în prim-plan vede un lucru, nu o persoană. Vede o serie de 7 sfeșnice de aur. Apoi, în planul secund, dar de fapt în centru, în mijlocul sfeșnicelor, vede pe „cineva”.

Cele șapte sfeșnice de aur vor fi explicate mai târziu, în versetul 20.

Să ne ocupăm de Ființa din centrul imaginii. Primul și singurul reper pe care-l are apostolul pentru asemănare este „Fiul omului”. Nimeni altcineva în Scriptură nu are această titulatură decât Isus Hristos. Practic El Și-a asumat din proprie inițiativă titlul acesta. Nu uităm că cel mai aproape de Isus a fost apostolul Ioan, „ucenicul preaiubit”, cel în grija căruia Isus Și-a lăsat mama, cel care la cină a stat cu capul la pieptul lui Isus, cel care l-a însoțit până la cruce (vezi și sublinierea „senzorială” pe care o face în 1 Ioan 1:1). Ioan este cel care, pe țărmul Mării Tiberiadei L-a identificat primul pe Domnul. Nu ne îndoim deci că Ioan, atunci când vede această persoană, știe imediat cu cine seamănă.

Spune că era „cineva, care semăna cu Fiul omului”. Este vorba de Isus, indiscutabil. Avem dovezi în sensul acesta tocmai din ceea ce spune Persoana respectivă, cum se prezintă și cum se identifică. În versetul 18 spune că a fost mort dar acum este viu în vecii vecilor. În versetul 18 din capitolul 2 se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu.

De ce spune Ioan că „semăna”? Evident, pentru că ultima oară când L-a văzut el pe Isus semăna mai mult cu un om. Acum seamănă mai mult cu o ființă cerească. Este probabil ceva cu mult mai sus decât a văzut vreodată, chiar mai mult decât pe Muntele Schimbării la Față (vezi Matei 17:2, Marcu 9:3, 2 Petru 1:17-18). Imaginea lui Isus este aceea de Mare-Preot (Exodul 28:4, 8). Să urmărim:

Un Mare-Preot

… îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu din aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui.

Urmează descrierea în 10 elemente: haină, brâu, cap, păr, ochi, picioare, glas, mâna dreaptă, gura, fața. Nu există niciun cusur, totul este complet, desăvârșit, superlativ. Descrierea de aici are multe repere din Vechiul Testament.

  • (1) Haina lungă și (2) brâul de aur ne sugerează imaginea marelui-preot din Israelul din vechime (Exodul 28:4,8).
  • (3) Capul și (4) părul albe ca lâna sunt asemenea Persoanei pe care Daniel a văzut-o stând pe un tron (Daniel 7:9).
  • (5) Ochii asemănați cu focul și (6) picioarele asemănate cu arama apar și la persoana pe care Daniel o vede în viziunea de la râul Tigru (Daniel 10:6).
  • (7) Glasul ca vuietul unor ape mari apare și în viziunea lui Ezechiel, în dreptul lui Dumnezeu (Ezechiel 43:2).
  • (8) Mâna dreaptă este simbolul puterii, al aprobării, al binecuvântării (Psalmii 110:1; Matei 25:34; Marcu 16:19).
  • (9) Gura Domnului este aparte, din ea iese o sabie. Este vorba de Cuvântul Domnului, imagine întâlnită în scrierile NT (vezi Evrei 4:12 sau Efeseni 6:17). O vom reîntâlni în scrisoarea către Pergam (Apocalipsa 2:12-16) și în imaginea finală a Biruitorului (Apocalipsa 19:15).
  • Ultimul element (10) fața ca soarele a apărut de asemenea în momentul Schimbării la Față (Matei 17:2) sau la descoperirea lui Isus în fața lui Saul/Pavel (Faptele apostolilor 26:13).

Evident, simbolistica folosită aici a mai apărut în paginile Scripturii. Probabil cea mai cuprinzătoare imagine este cea descrisă în viziunea avută de profetul Daniel (vezi întreg capitolul Daniel 10). Urmăriți elementele asemănătoare: ființă super-omenească, îmbrăcată în haină, având brâu de aur, cu fața strălucitoare, cu ochii ca focul, cu picioarele ca arama, cu glasul puternic. De asemenea sunt similare și alte elemente: reacția profetului, gesturile și cuvintele Ființei, însemnătatea mesajului.

 

APOCALIPSA 1 DANIEL 10

 

Descrierea Ființei Descrierea Ființei
Și, în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui. Am ridicat ochii, m-am uitat și iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in și încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de crisolit, fața îi strălucea ca fulgerul și ochii îi erau niște flăcări ca de foc; dar brațele și picioarele semănau cu niște aramă lustruită, și glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulțimi.

 

Reacția apostolului: Reacția profetului:
Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui și, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leșinat cu fața la pământ.
Gesturile Ființei: Gesturile Ființei:
El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: Și iată că o mână m-a atins și m-a așezat tremurând pe genunchii și mâinile mele.
Încurajarea din partea Ființei: Încurajarea din partea Ființei:
„Nu te teme!” El mi-a zis: „Daniele, nu te teme de nimic!”
Importanța mesajului Importanța mesajului
„Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care Sunt şi cele care au să fie după ele.” „Vin să-ți fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.”

 

(Vom reveni asupra acestor trăsături pe care le vede Ioan sau cu care Se identifică Domnul, atunci când vom analiza fiecare biserică în parte. În mesajul individual către ele, Isus se prezintă folosind intenționat semnalmente sau repere de aici.) E suficient pentru acum să spunem că, în mesajul către biserica din Tiatira, El se prezintă fără echivoc: „Fiul lui Dumnezeu”. Așadar, avem de-a face cu Isus Hristos.

O întâlnire electrizantă

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme!

Reacția lui Ioan este involuntară, normală pentru orice muritor – cade „la picioarele Lui ca mort”. Pe aici au trecut și alți profeți, și alți oameni care au conștientizat că se află în fața divinității (vezi Geneza 32:30; Exodul 20:19; 33:20; Judecătorii 13:22; Isaia 6:5; Ezechiel 1:28-2:2; Luca 5:8; Matei 17:6 și Marcu 9:6; Matei 28:4; Faptele apostolilor 9:4).

Domnul îl atinge cu mâna dreaptă (unde ținea cele șapte stele!) și-l încurajează. „Nu te teme!” – aceasta este dorința Domnului. Aceasta este o marcă a Apocalipsei. Deși lumea de azi privește cu oroare spre viitor, spre apocalipse, încurajarea din partea Domnului rămâne aceeași – nu vă temeți! (vezi același îndemn și în alte ocazii în care oamenii au avut parte de o întâlnire cu o persoană superioară, angelică: Judecătorii 6:22-23; 13:20-22; Matei 28:5; Luca 1:13,30; 2:10)

Noi azi citim relaxați profeția. E un text cuminte, care stă răbdător în paginile cărții, așteptând să fie descoperit. La bază însă textul acesta a fost transmis ca unul răsunător, ca un sunet de trâmbiță, ca un răsunet de cascadă. A venit într-un context în care omul a căzut la pământ, ca mort. Doar „înviat”, doar resuscitat de Dumnezeu a putut pricepe apostolul mai departe toate lucrurile ce i-au fost descoperite. Dacă noi venim ca „vii” înaintea textului, atunci să fim pregătiți să fim zdrobiți, să cădem la picioarele Domnului ca morți. Abia apoi, numai așa vom putea pricepe și noi despre ce e vorba în Apocalipsa.

Ne-o spune Unul care a fost mort. Dar care acum este viu.

Singurul care are nemurirea

Eu Sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților. Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.

Identificarea Domnului Isus cu „Cel dintâi și Cel de pe urmă” seamănă cu v. 11, care seamănă cu v. 8, adică cu Dumnezeu Tatăl. Doar că Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1 Timotei 6:16), pe când aici aveam de-a face cu un „fiu al omului”, iar omul e muritor! Acest Fiu al omului a devenit viu în vecii vecilor, adică nemuritor. Singurul Dumnezeu adevărat și om adevărat este Isus Hristos.

Aici apar trei semnalmente:

  • „Cel viu”. Spui asta când lumea te crede mort (Luca 24:5,23; Faptele apostolilor 25:19).
  • „Am fost mort”. Avem dovada la cruce (2 Corinteni 5:15).
  • „Sunt viu în vecii vecilor”. Este practic declarația categorică că în fața Domnului moartea este învinsă pentru totdeauna (Faptele apostolilor 13:34,37).

Nu e de mirare că Domnul spune imediat: „Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților”. Adică El are putere de a pune acolo, de a scoate de acolo (1 Samuel 2:6). Spune apostolul Pavel ca „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:26), iar Apocalipsa anunță și ea moartea… morții (20:14) și dispariția ei pentru totdeauna (21:4). Cheia este simbolul autorității.

În finalul mesajului apare din nou îndemnul de a scrie, iar lucrurile sunt prezentate încă o dată pe o axă a timpului: „ai văzut” (trecut), „sunt” (prezent), „au să fie” (viitor).

Taina: stele și sfeșnice, îngeri și biserici

Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice din aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte Biserici.

Primul capitol se încheie cu explicarea unei „taine”. Taina echivalează cu un adevăr revelat, pe care nu l-ai putea cunoaște decât prin descoperire (Matei 13:11; Romani 11:25; 1 Corinteni 15:51; Romani 16:25-26; Efeseni 5:32; vezi însă și 1 Corinteni 13:2).

Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici, iar cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici. Interpretarea este chiar a lui Isus. Așadar, dacă revenim asupra viziunii, am putea traduce astfel: Ioan Îl vede pe Isus în mijlocul celor șapte biserici și are în mâna dreaptă pe îngerii acestor biserici. Este o imagine de asemenea din VT: „Îmi voi așeza locașul Meu în mijlocul vostru, și sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, și voi veți fi poporul Meu” (Leviticul 26:11-12).

Despre „îngerii” acestor biserici putem spune că ei sigur nu sunt îngeri în sensul ființelor cerești pline de putere (vezi Matei 28:2-4 sau Faptele apostolilor 5:19 sau 12:7-11). Îngerii despre care vom citi au mai degrabă trăsături omenești: celui din Efes, celui din Pergam și Smirna li se cere să se pocăiască, celui din Smirna i se spune că va suferi, celui din Tiatira i se reproșează că îngăduie ca Izabela (oricine/orice) ar fi ea, să amăgească pe robii lui Dumnezeu. Îngerului din Filadelfia, că va fi păzit de ceasul încercării care va veni peste întreaga lume, iar celui din Laodiceea că este „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”.

Un lucru peste care am trecut intenționat mai repede la început, tocmai ca să revin acum asupra lui, este circuitul acestei „descoperiri”. În primele versete avem următoarea secvență:

Descoperirea este a lui Isus Hristos. Ea I-a fost dată (lui Isus) de către Dumnezeu. Iar scopul și destinația este „ca să arate robilor Săi”… Isus face cunoscută descoperirea trimițând pe „îngerul Său” la Ioan. Care mărturisește mai departe și trimite către cele șapte biserici, unde se va citi, asculta și păzi ceea ce se face cunoscut.

Este evidentă o descendență: Dumnezeu, Isus, îngerul, Ioan, robii/bisericile. Ar fi absurd ca circuitul să o ia din nou în sus, iar Ioan să scrie mesajele Domnului înapoi către îngeri. Epistolele sunt adresate acestor „îngeri” care par a fi conducătorii comunităților respective. Ioan se identificase anterior ca „fratele vostru”, iar în multe dintre descrierile „îngerilor” de aici se poate identifica profilul unor persoane sau grupe de persoane cu responsabilități față de membri, de mulțimea credincioșilor. (Vom mai reveni asupra trăsăturilor lor individuale când vom analiza fiecare biserică în parte.)

Concluzii

Putem încheia primul capitol cu următoarele concluzii:

  1. Există o descoperire a lui Isus pe care Dumnezeu o face cunoscută lumii
  2. Ea privește lucruri care vor veni curând asupra lumii
  3. Cine citește, ascultă și păzește, va fi fericit
  4. Mesajul e trimis bisericii creștine, conducătorilor și membrilor

Nu uităm de descoperirea lui Isus. Nu mai este pruncul din Betleem, învățătorul din Nazaret, străinul din Galileea, nu este un răstignit între tâlhari, ci este Alfa și Omega. Este Cel ce are cheia pentru orice criză a lumii noastre, a vieții noastre. Este Cel care se plimbă în mijlocul bisericilor Lui, le știe pe fiecare în parte. El are în mână pe conducătorii bisericii Sale. El ne spune: Nu te teme!

Când Îl vezi, cazi la picioarele Lui ca mort. Când te ridică, începi să-L vezi așa cum este.

Reclame

Ce părere ai? / What do you think?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.