Luminile Nordului – prima parte

barnevernetPrivim spre Norvegia ca model în multe domenii, ocupând locuri pe podiumuri internaționale sau europene la capitole la care noi românii suntem adesea corigenți. Privim spre Norvegia minunându-ne de frumusețile naturii, de ceea ce se vede în cerul și pe pământul norvegian. Pe oamenii de acolo îi știm înalți, verticali, luminoși, zâmbitori.

Cu toate acestea, de câteva luni de zile simțim că avem în față o cortină de fier. Un drapel țeapăn, cu o cruce pe el, un ecran pe care se disting siluete, dar dincolo de care se aud înăbușite strigătele unor copii, ale unor părinți, ale unor familii îndurerate.

Ce se întâmplă așadar dincolo de cortina norvegiană?

Așa cum am anunțat aici, vă oferim prima parte a unui interviu cu un părinte și un jurist, ambii locuind în Norvegia. Întrucât vorbim adesea de semnele vremurilor noastre, îndrăznim să dăm curs provocării lui Isus: „faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” (Matei 16:3)

(Întrebările au fost puse în scris, ambilor interlocutori. Ca atare interviul a fost editat în vederea publicării, plasându-se intercalat întrebările și răspunsurile celor doi interlocutori).

 

Domnule părinte, trăiți de mulți ani în Norvegia. O faceți cu teamă?

Nu doar cu teamă, Cristi, dar și cu o indignare sporită. Felul în care societatea socialistă norvegiană își pierde constant valorile părinților săi lutherani, pe care odată le prețuia, asta mă îngrijorează din ce în ce mai mult. Iar când îmi imaginez doar că prețuiții noștri copii ar fi despărțiți de noi prin forță – invocându-se nu știu ce năstrușnicii grotesco-moderniste! – și apoi eventual lăsați în plasamentul temporar ori adoptați în regim de urgență de cupluri de lesbiene ori homosexuali… înțelegi cred, sentimentul de teamă la care faci referire sună ludic…

Poate nu știai, dar istoria timpurie a Norvegiei cunoaște și umbre: lobotomizarea pe criterii etnice, sterilizarea femeilor sami, împingerea și izolarea spre nord a autohtonilor, relele tratamente impuse puținilor doctori care au refuzat să ia parte la asemenea măsuri inumane, activarea programului de eugenie Lebensborn în martie 1941, în vederea obținerii așa-numitei rase ariene: copii cu păr blond și ochi albaștri, îndoctrinați din pruncie în doctrina nazistă. După război, cei peste 10 000 de copii născuți din mame norvegience și militari germani au fost tratați ca niște criminali, iar mamele considerate prostituate. Multe dintre ele au ajuns în lagăre de concentrare. Copii au fost aruncați în spitale de psihiatrie unde au fost bătuți, torturați și abuzați. După procese de decenii și ceartă cu statul, abia în anul 2012 statul norvegian a fost obligat să le plătească supraviețuitorilor despăgubiri pentru copilăria lor furata. Așa că deloc întâmplător, la începutul anului trecut, președintele Cehiei, Milos Zeman a avut o ieșire publică violentă împotriva statului norvegian, pe care l-a acuzat de practici similare celor naziste. Să fie adevărat că istoria e ciclică?!

Copiii dvs. v-au întrebat ce se întâmplă? Sau dacă vi se va întâmpla și familiei dvs.?

Da. Am discutat în familie câte ceva din ceea ce se întâmplă, însă cu multă măsură… doar sunt copii. La vârsta asta le-ar induce o incertitudine existențiala nenecesară. Am folosit însă ocazia ca să îi asigurăm de iubirea noastră părintească necondiționată, orice s-ar întâmpla și oricât ar încerca alții vreodată să îi facă să creadă contrariul. Sunt nenumărate exemple când copiilor luați cu forța li s-a spus că părinții i-au uitat, iar părinții au fost informați de asistenții sociali că pruncii lor nu mai întreabă de ei și că s-au integrat deja în familiile surogat. Minciună la ambele capete, doar ca să frângă relațiile.

Dacă se va întâmpla și familiei noastre? Brutală întrebare, însă dacă tot ai întrebat, poftim și răspunsul: Doamne ferește!

Domnule jurist, știu că nu sunteți neimplicat tehnic în speța aceasta. Din perspectiva dumneavoastră, ceea ce vedem acum este vârful icebergului?

Practicile netransparente, puterea discreționară, interesele financiare ale așa-numitului Barnevernet (Serviciu de protecție și bunăstare a copilului), coroborate cu un profesionalism îndoielnic în multe spete a acestei instituții, s-au acumulat și închegat sub apele tulburi ale tăcerii impuse prin lege și a unei cutume sociale în materie chiar înainte de anul 1992. În general părinții au fost șantajați să tacă, în caz că voiau să-și mai vadă vreodată copiii. Unii au crezut și au tăcut, iar alții au făcut tot ce au putut ca să facă vizibilă această față ascunsă a societății norvegiene. Guvernele unor țări ca Turcia sau Cehia au luptat diplomatic până când măsura Barnevernet a fost probată ca greșită, copii au fost redați familiilor lor, urmând a-și trai mai departe visul reîntregirii familiei în țările lor de origine. Din nefericire pentru unii copii a fost prea târziu.

E cazul unei familii din India căreia i-au fost luați cu forța cei trei copii. Tatăl lucra din 2007 în Norvegia ca cercetător. Procesul a durat mult timp, iar copiii au fost plasați în familii surogat abia în mai 2011. Acuzația era că dormeau în pat cu părinții, iar mama îi hrănea cu mâna (așa cum se obișnuia în cultura lor). Ministerul Indian al Afacerilor Externe a exercitat presiuni pe orice cale posibilă (a suspendat chiar licența de telefonie a gigantului norvegian Telenor care opera în India) până când copiii au fost redați familiei. Din nefericire, din cauza îndelungatei separări de părinți, băiețelul în vârstă de 3 ani a încetat să vorbească.

Ce cazier are Barnevernet?

 Cazierul Barnevernet-ului? N-aș merge pe cifre, ele sunt disponibile deja pe internet. Aș merge pe cazierul de fond al acestei instituții absconse:

  • operează de cele mai multe ori în forță și discreționar, fără să dea socoteala niciunui for independent pentru deciziile ei îndreptate împotriva familiilor afectate de deciziile ei, ori societății civile în folosul căreia se prezumă că ar trebui sa funcționeze de vreme ce copiii sunt o parte vitală din societate;
  • experții lor fac legea în sălile de judecată, opinia lor prevalând punctului de vedere al părinților;
  • rapoartele sunt în genere speculative;
  • rapoartele sunt pline de interpretări distorsionate (a se vedea „un dinte scos” – un act barbar ori un fapt comun?; sau „neliniștea reîntâlnirii copilului cu părinții” văzuta ca argument pentru suprimarea definitivă a vizitelor și nu așa cum avea să declare o fetiță unui psiholog: „M-am temut când mama a venit la mine pentru că mi-a adus aminte că am fost separate din nou și asta este atât de rău. Mă trezesc dimineața cu coșmarul că Barnevernet vine să mă ia din curtea școlii.”).
  • când se câștigă împotriva Barnevernet, se câștigă de obicei cu majoritate mică;
  • angajații Barnevernet nu sunt bugetari, ei trăiesc de pe urma cazurilor pe care le instrumentează; mai multe cazuri, mai mulți bani – iar sumele puse în joc sunt exorbitante;
  • psihologii/experții nu sunt solicitați și plătiți de alte instanțe ale statului, ci de Barnevernet însuși, cu sume exorbitante, ceea ce ridică mari semne de întrebare cu privire la gradul lor de obiectivitate;
  • unii angajați din Barnevernet nu au avut o experiență frumoasă de familie; dimpotrivă vin cu frustrări;
  • unele decizii sunt luate de angajați care nu au experiență de familie, iar alții nici măcar nu au copii;
  • sunt angajați cărora le lipsește empatia; sunt reci, nu aud nimic, își urmează agenda fără să asculte;
  • Barnevernet nu poate argumenta niciodată științific că măsura extragerii forțate a copilului dintr-o familie (excepție făcând cazurile evidente de abuzuri) și plasarea fiecărui copil în altă familie este „în interesul suprem al copiilor”; copii nu sunt extrași doar din familia lor, ci din tot contextul lor cu bunici, unchi și mătuși – ceea ce poate produce sechele de nevindecat;
  • în multe cazuri se constată că în spatele deciziilor nu au stat argumente solide, inechivoce, ci impresii valorificate de o ideologie a unui sistem conceput din rădăcini total netransparent;
  • psihologii independenți angajați de familiile afectate văd detaliile din interior: felul în care asistenții sociali comunică cu mama și cu tatăl copilului, cum copiii sunt luați de poliție cu forța din casele lor sau de la școală, cum așa-numiții experți extrag și formulează concluzii foarte serioase doar in baza unor „impresii” sau „îngrijorări”, cum judecătorii evită să le confrunte concluziile în sălile de judecată și cum puterea discreționară și intimidantă a Barnevernet îi face pe judecători să decidă în favoarea lor, fără nicio probă concretă;

Acestea este din punctul meu de vedere adevăratul cazier al Barnevernet. Iar la baza lui găsesc pretenția ideologică a statului norvegian: „copiii sunt ai statului, nu ai familiei”. Mai bine formulat, eu aș spune că cei mici, copiii sunt ai lui Dumnezeu, încredințați familiei spre creștere și educație.

Cum se vede cazul Bodnariu la nivelul datelor de la dosar – evident, în măsura în care acestea au putut fi cunoscute și/sau confirmate?

Nefiind implicat în acest caz, nu am acces la dosar deci nu vă pot fi de ajutor aici.

Atunci, la nivelul societății norvegiene, cum este perceput cazul ăsta? Sau norvegienii nici n-au habar că se adună oamenii de la Constanța la Chicago, strigând Norvegiei să dea înapoi copiii furați?

În alb sau negru, pro sau contra, nu prea există nuanțe de gri. Unii norvegieni cred orbește în măsurile Barnevernet, alții sunt critici și din ce în ce mai sonori. Între ei sunt cei care au avut experiențe negative – direct sau indirect – cu această instituție extrem de puternică, independentă și intimidantă. Celor mai mulți norvegieni le e frică de Barnevernet, o spun chiar ei. Puțini dintre ei au curajul să fie vehemenți cum e cazul avocatului Marius Reikerås ori a psihologului Einar C. Salvesen care a fost implicat în sute de cazuri cu Barnevernet (recomand analiza lui, vezi https://www.youtube.com/watch?v=cX8Bxk2iWW8)

Există o categorie specializată de psihologi, juriști, avocați, medici care încep să se unească, să facă memorii și să ceară răspunsuri neîntârziate. Se fac chiar demersuri împotriva Barnevernet. De curând 120 reprezentanți ai breslelor amintite au înaintat un memoriu către Ministrul Copiilor, Egalității și Integrării – Solveig Horne și Ministrului Administrației Locale – Jan Tore Sanner, exprimându-și îngrijorarea cu privire la instituția și practicile Barnevernet.

O alta explicație a polarizării atât de diferite stă în faptul că Barnevernet are câteva sute de agenții pe cuprinsul întregii țări, deci agenții diferite cu angajați cu un profil moral diferit, ceea ce explică interpretarea atât de diferită a aceleiași legi și norme de aplicare.

După cum probabil știți, legea norvegiană interzice jurnaliștilor și trusturilor media să publice din anchetele în curs de desfășurare. Nici după soluționare nu se publică nimic, e tabu și există o temere înscrisă în conștiința colectivă de a discuta despre Barnevernet. Observ însă mai nou o tendință de nesubordonare a unor publicații care, pe motivul că ar face doar o excepție de la regulă, în cazul Bodnariu încep sa transmită despre protestele împotriva Barnevernet organizate la nivel național și internațional.

Domnule părinte, s-a vorbit mult despre o reacție emoțională. O comunitate de creștini, români, balcanici… care s-a mobilizat peste așteptări. „Deșteaptă-te române?” Oare cei ce sunt părinți „strigă înfierbântați”, iar cei ce nu au copii (încă) sunt cei care „analizează la rece”?

Formularea întrebării tale îmi stârnește amintirea unui articol recent dintr-o publicație creștină scris „la rece”. Cred că acolo a fost o greșeala de strategie a redacției, ori dacă nu, cineva a vrut să-i facă rău sărmanei femei-fără-copii. Cititorii au pedepsit deja imprudența, dă-mi voie să îmi păstrez „reacția emoționala” pentru cazuri mai nobile.

Dincolo de acest eșec punctual… Vezi tu, când se analizează reacția emoțională a românilor… e ca și când cineva ar băga o mâna cu gheare infecte în pieptul unui om, luându-i sufletul împreună cu inima și s-ar mira că e emoțional și că strigă de durere. E aberant, nu-i așa? Cum să nu ai (și) o reacție emoționala în astfel de cazuri, doar ești om, nu robot. Mai mult, românii se pot mândri cu empatia lor… pe ei poate să-i doară și durerea altora; sunt nații care și-au pierdut empatia, pentru ele e un cuvânt jenant (exact așa îmi spunea un coleg norvegian!). Treptat organul empatiei li s-a atrofiat, sunt vrednici de mila lui Dumnezeu și iertarea noastră… deși uneori „la cald” îți vine să ceri Domnului să cadă asupra lor din cele cerute odată de sfântul Ilie…

Și ca să fiu elocvent, haideți să facem un test: luați-va pulsul, apoi vizionați clipul de aici: https://www.youtube.com/watch?v=yEGzBcbYWgw. Dacă după 10 minute de vizionare v-a crescut pulsul, atunci sunteți român… aveți empatie… sunteți un om normal.

Domnule jurist, cine poate trage la răspundere Barnevernetul?

Familia este prima care poate înainta o plângere comisiei din cadrul Autorității Județene (Fylkeskommunen). O a doua cale de atac este în instanță. Din nefericire e jocul nervilor, deoarece procesul este lung și traumatizant pentru fiecare membru al familiei.

Cui s-ar putea adresa mai bine familiile din aceste cazuri?

Recomand ca familiile să se adreseze neîntârziat unor avocați și psihologi specializați și cu experiență în câștigarea unor astfel de cauze. A apela la avocat „din oficiu” e din start o cauză pierdută.

Ce am putea face noi pentru ei?

Ce ați putea face voi pentru ei? Ceea ce ați făcut deja: faceți-vă auziți pe stradă, pe Internet, semnați petiții online. Luați legătura constant cu liderii organizațiilor dumneavoastră, întrebați ce demersuri întreprind. Și pentru că presupun că sunteți un om credincios – rugați-vă din suflet la Dumnezeu. El este instanța cea mai înaltă din lume. La câte se întâmplă deasupra capetelor muritorilor de rând, am convingerea că doar El poate opera în acea zonă a invizibilului.

Ca părinte, cum credeți că ați putea fi ajutat cel mai bine de mine, românul din țară sau din diaspora care are la îndemână un glas, un blog, un cont de Facebook și niște prieteni?

În primul rând să nu ezitați să luați atitudine de teama ca ați greși cumva și v-ați face de râs. Eu văd o diferența tranșantă între „implicarea cu prudență” și „prudență fără implicare” și cred că biserica din care faceți parte trebuie sa joace un rol mult mai activ și mai vizibil în asemenea cazuri, orizontul de așteptare al noii generații de adventiști fiind unul mult mai exigent decât al generațiilor trecute, traumatizate de experiența comunismului și a prudenței excesive.

Nu cred că ar trebui să ne fie teamă să cerem un proces corect, fără mușamalizări.

Lunile și anii următori vor arăta cât de importantă este implicarea interconfesională în cauze comune îndreptate împotriva unor mișcări pe care le percep nu doar anti-creștine, însă unele dintre fiind eminamente diabolice. Sunt afectate valori fundamental creștine (familia, credința în Dumnezeu și școala/educația) de grupări obscure cu putere mare de control, lobby și un PR foarte puternic. Priviți doar la presiunile ONG-urilor gay-lor și cât de mult au reușit să-și impună punctele de vedere, legislativ, la nivel internațional în mai puțin de 10 ani. Totul începe aparent modest, cu lobby pentru recunoașterea parteneriatelor civile (vezi caz Grecia – 2008), pentru ca apoi să se ajungă la căsătorii cu aceeași valoare juridică ca acelea dintre un bărbat și o femeie. Nu intru în detalii, însă ONG-urile lor abia așteaptă să asedieze, iar apoi să cucerească și România. Deja au început să se insereze, asemenea unei hidre…

Dacă nu vom gândi creativ astăzi pentru implicarea și susținerea – fie ea prudentă! – a Bisericii Ortodoxe în demersul ei de strângere a 500 000 de semnături necesare ca Parlamentul să ia în discuție corectarea Codului Civil/Constituției, astfel încât să fie legiferat că „familia e formată din bărbat și femeie”; dacă nu vom gândi creativ astăzi pentru implicarea și susținerea – fie ea prudentă! – a unei familii de penticostali mutilată printr-o decizie netransparenta a unei instituții care operează evident împotriva valorilor creștine a protecției copilului și e capabilă de ruperea unei familii în 6 sau 7… mâine să nu ne mire când vom primi un răspuns în oglindă, pe spețe care vor ține de specificitatea noastră religioasă: sabatul, stilul de viață etc. S-ar putea să nu ne intereseze războiul acesta, dar noi îl interesam pe el.

Trebuie sa vă implicați pe fond și nu în zona elementelor având caracter senzațional, ori subiectiv, ori incert… ci să susțineți familia, să susțineți un proces transparent și orice întregire posibilă: a părinților cu copiii sau măcar a copiilor între ei.

În cele din urmă, dar nu în ultimul rând… să vă dozați energiile. Nu „bum”, o dată sau de două ori și apoi să vă stingeți, ci să acționați constant, metodic, sinergic. Procesul va fi de durată, de durată s-ar dori să fie și susținerea voastră. Lăsați-mă ca în numele tuturor românilor din Norvegia să vă mulțumesc pentru ce ați făcut și veți mai face pentru aceia dintre noi care suferă deja ori pot deveni mâine un alt caz de abuz.

Domnule jurist, aceeași întrebare, cu aplicație mai largă. Ce poate face o instituție, o asociație, o biserică, un grup de inițiativă pentru a ajuta în situația cunoscută drept „cazul Bodnariu”, „cazul Nan”, cazurile „X vs Barnevernet”?

Dați-mi însă permisiunea să formulez răspunsul într-o serie de întrebări:

  1. Ce face asociația, instituția, biserica, grupul dumneavoastră în mod concret în una din cele două zone de acțiune: diplomatic și acțiuni pașnice de strada?
  2. Ce demersuri concrete face instituția ta pentru susținerea transparentizării acestui proces?
  3. Ce întreprinde instituția ta pentru susținerea acțiunilor Ministerului Afacerilor Externe în vederea asigurării unui proces transparent și pronunțarea unui verdict care să aibă la bază probe inechivoce și nu bazate pe interpretări culturale glisante?
  4. A cerut instituția ta vreunui for de conducere norvegian aplicarea prezumției de nevinovăție a părinților până la prezentarea sentinței definitive și irevocabile a tribunalului?
  5. Se disociază public instituția ta de aroganța legislativă cu care statul norvegian asimilează copiii încredințați de Dumnezeu spre îngrijire și creștere familiilor, ca fiind de drept ai statului și nu ai familiilor în care s-au născut?
  6. A luat instituția ta măsuri împotriva declarației fostului Ministru al Educației, domnul Øystein Djupedal care spunea că părinții nu vor putea niciodată să dea o educație la fel de bună ca grădinița și că este greșit să credem că familia poate să educe copilul mai bine decât statul?
  7. A condamnat instituția ta eludarea unui dialog prealabil al Barnevernet cu părinții Bodnariu, înainte de luarea cu forța a copiilor acestora?
  8. Și – de ce nu – susține instituția ta poziția Ministerului Afacerilor Externe care afirma că binele suprem al copiilor familiei Bodnariu este să fie împreună, nu separați?

Nu aștept neapărat un răspuns la toate aceste întrebări legitime. Cred din toata inima că oamenii și reprezentanții instituțiilor care citesc aceste rânduri au acționat deja în sensul acestor problematici de fond.

Se anunță din nou proteste. Vor ajuta ieșirile în stradă sau ar putea îndârji/înrăutăți situația?

Părintele: Cum să nu ajute? Sigur că da! Conferă vizibilitate procesului și crește exigența legată de transparență. Să-i îndârjească exact cum ne-am îndârjit noi atunci când am primit observatori internaționali care să se asigure că alegerile noastre sunt „libere”.

Oricum Barnevernet va face tot ce îi stă în puteri să iasă basma curată, iar statul norvegian va face orice șpagat ca să-și scoată imaginea boțită de toate mitingurile internaționale generate de cazul Bodnariu. Însă faptul că, spre exemplu, ambasada norvegiană din Londra – într-o zi de lucru! – a închis ambasada și a coborât steagul în bernă… este nu doar un gest de o totală lipsă de bună-cuviință diplomatică, însă este și un semn de suspectă slăbiciune.

Juristul: De drept, înclin să cred că până la un punct, demersurile diplomatice trebuie să preceadă mitingurile. Pentru că efectele acțiunilor diplomatice discrete ar putea încerca rezolvarea problemelor fără o expunere publica a statului norvegian. În caz contrar ar exista posibilitatea ca vizibilitatea pe un fond atât de sensibil să repercuteze negativ asupra orgoliilor statale în găsirea unei soluții favorabile părinților.

Dificultatea e că Norvegia este o țara extrem de sensibilă la imaginea externă. Aș putea spune chiar că are un complex în această zonă și apreciez că va fi extrem de sensibil și dificil felul în care vor încerca instituțiile statului norvegian să își protejeze imaginea internațională afectată.

În fapt, și asta s-a putut observa deja, tocmai mitingurile au făcut instituțiile statului roman să se activeze și să acceseze canalele diplomatice.

Mitingurile, dacă vor fi atent coordonate și atent organizate, vor ajuta. În anumite faze va fi nevoie de o activitate simultană la ambele capete, alteori ajustări în reglarea intensității acțiunilor actorilor din acest angrenaj complex de apărare. În principiu, colaborarea tuturor părților angajate în acest demers (MAE, organizații și organisme naționale și internaționale) și conjugarea eforturilor lor vor mări șansele pentru un proces deschis, transparent și cinstit.

Cei ce ies în stradă așteaptă ziua în care familiile vor fi reunite. Am aflat de cazuri în care copiii au fost readuși în familie. Ce știți despre astfel de cazuri. Există speranță? Sunt mușamalizate? Ar dovedi eșecul sistemului norvegian?

Părintele: Aveți dreptate, au existat asemenea cazuri. Însă sechelele despărțirii abrupte, traumele pe care le-au trăit în familiile surogat (unde uneori au fost chiar abuzați fizic!), au desfigurat copiii pe viață, chiar dacă au revenit în familiile lor naturale.

Eșecul sistemului norvegian a fost deja dovedit, mușamalizarea totală nu mai este posibilă într-o eră a informației și cu un YouTube atât de funcțional. Adesea norvegienii s-au simțit rușinați că trebuie să citească pe pagini din țări străine situația dramatică din însăși țara lor. Deja au început și ei să protesteze și să ceară investigația sistemului Barnevernet. Ceva trebuie să se întâmple, abuzurile nu mai pot rămâne ascunse, mai ales când oamenii implicați simt că cineva i-ar susține și le-ar auzi și lor ofurile atât de mult timp înăbușite.

Juristul: Da, general vorbind sunt sute de cazuri câștigate împotriva deciziei Barnevernet. În privința românilor, din datele furnizate de MAE, „în ultimii cinci ani, au mai fost gestionate, pe baza sesizărilor primite, alte șase cazuri ale unor familii de cetățeni români, totalizând 10 copii, care s-au soluționat, în cinci cazuri, prin repatrierea a opt minori, iar într-un alt caz, prin revenirea a doi copii în familia unor cetăţeni români rezidenţi în Norvegia”.

Directoarea Ministerului afirma de curând că problema lor a fost că uneori au acționat prea devreme, alteori prea târziu. Însă a omis să spună, pe baza evidențelor trecutului, că de multe ori au acționat fără niciun motiv întemeiat. Nu ar trebui ca instituția care apără interesele copilului să apere și interesele familiei? Răspunde cineva penal pentru astfel de abuzuri?

Speranța există, chiar și atunci când cazurile sunt mușamalizate. Abuzurile trebuie descoperite și pedepsite, iar eșecul sistemului, demonstrat. E incorect a se presupune ca Norvegia nu ar avea umbre, de vreme ce are atâtea lumini. Dimpotrivă. Performanțele dintr-o zonă nu pot compensa eșecurile dintr-o altă zonă.

Problema de fond e totuși: cât va rezista copilul psihic și emoțional în toată această perioadă și cu ce tare va rămâne pentru restul vieții după această perioadă traumatizantă.

Cât durează rezolvarea unui astfel de caz?

Părintele: Nu știu, așa că mă rezerv să răspund.

Juristul: Nu sunt sigur ce s-ar înțelege prin „rezolvare”. Însă daca vă gândiți la redarea copiilor în familiile lor naturale, durează câteva luni până la prima înfățișare (termenele variază), iar instanțele se pot pronunța chiar și după ani de zile.

Ce situații știți cu copii reveniți în familie la vârsta majoratului sau care au dat în judecată (și au câștigat) împotriva Barnevernetului?

Părintele: Nu știu asemenea cazuri, dar asta nu înseamnă că ele nu există.

Juristul: Sistemul Barnevernet-ului este extrem de opac, jurnaliștilor norvegieni fiindu-le interzis să se implice, să investigheze sau să ofere date despre copii din sistemul Barnevernet, ceea ce face dificil să dispunem de cifre. Ce am citit însă… scăpat ca dintr-o greșeală în presă, declarațiile unor copii plasați în familii surogat, care au spus că acolo nu s-au simțit niciodată iubiți. Cu siguranță că vor apărea și reacții de tipul celei la care faceți referire, e doar o chestiune de timp.

Însă, daca tot ați amintit de termenul „judecată”, probabil că ar trebui să se găsească cineva din aparatul masiv al statului norvegian, ori din zona societății civile care să se întrebe lucid dacă nu cumva acțiunile teroriste ale lui Andreas Behring Breivik din 22 iulie 2011 – atenție, un produs al sistemului Barnevernet! – nu a fost mai degrabă o judecată individuală îndreptată împotriva copiilor liderilor Partidului Socialist adunați în acea zi fatidică pe insula Utoya, lideri care au legiferat un cadru juridic permisiv în care Barnevernet a operat discreționar ani la rând, producându-i răni atât de adânci, decât – așa cum pueril a fost sugerat in media norvegiana – un atac dement îndreptat împotriva multi-culturalismului și a musulmanizării Europei.

Odată ziceam că „ceva e putred în Danemarca”. Astăzi eu pot spune că ceva e putred în Norvegia.

 


 

 

Va urma.

Așteptăm întrebările dvs. pentru cei doi interlocutori la adresa christian.salcianu@gmail.com.

Reclame

4 gânduri despre &8222;Luminile Nordului – prima parte&8221;

Ce părere ai? / What do you think?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.